Rugăciunea, meditația și contemplarea: asemănări și diferențe Posted on 27 November 2018    0 Comments;

Dragi frați și surori, iubiți părinți, în primul rând, aș dori să mulțumesc tuturor organizatorilor acestei conferințe. Este o inițiativă foarte importantă organizarea unei zile dedicată rugăciunii, meditației și prezentărilor despre rugăciune, reflectate prin prisma ortodoxiei. Este semnificativ faptul că această conferință, ajunsă la cea de-a treia ediție, este realizată aici în Taizé. Am început reuniunea noastră cu săvârșirea Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii, având astfel ocazia de a ne ruga împreună și de a continua discuția despre rugăciune în sala de ședințe.

Subiectul pe care l-am pregătit pentru astăzi este „Rugăciunea, meditația și contemplarea : asemănări și diferențe”.

Există mai multe interpretări și definiții pentru termenii „Rugăciune, meditație, contemplare”. Voi prezenta definirea acestor termeni în înțelegerea creștină, în special în contextul ortodoxiei.

Apoi mă voi opri asupra înțelegereii „Rugăciunii, meditației, contemplării” de către sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe, și anume din perspectiva interpretării a acestor subiecte la Sfântului Vasile de la Poiana Mărului și la Sfântului Paisie de la Neamț.

Voi începe imediat cu definirea termenului de meditație, deoarece termenul rugăciunii a fost definit deja în timpul primului discurs, chiar dacă vom reveni totuși la noțiunea de rugăciunea în a doua parte a acestei prezentări. Este important acest lucru, deoarece fără rugăciune nu putem înțelege nici termenul de meditație și nici cel de contemplare.

Termenul meditație (din latină meditatio) se referă la o practică mentală sau spirituală. Ea constă adesea dintr-o atenție acordată unui anumit obiect de gândire (de exemplu, a medita asupra unui principiu filosofic sau dogmatic pentru a aprofunda sensul acestuia) sau sinelui (scopul practicării meditative fiind de a-și găsi identitatea spirituală). Meditația presupune în general ca practicantul să-și concentreze atenția în mod centripetal asupra unui singur punct de referință.

Există mai multe concepții despre meditație în creștinism. Nu mă voi opri aici asupra meditației în alte practici religioase: budism, hinduism etc. În rândul călugărilor ortodocși, isihasmul sau „rugăciunea inimii” este o rugăciune tăcută invocând numele lui Iisus în ritmul respirației. „1. Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, 2. Miluiește-mă pe mine păcătosul”. În prima parte a propoziției, inspirăm, în al doilea, expirăm. Observăm că prin raportul său la trup, ea poate fi echivalentul creștin al anumitor tehnici de meditație orientală, dar în același timp este complet diferită de acestea, deoarece în rugăciunea și meditația ortodoxă atenția principală nu este pusă pe sine, ci pe subiectul la care medităm, pe care ni-l propunem, adică pe Dumnezeu.

Iată și celelalte forme de meditație: rugăciunea tăcută, exercițiile tăcute, lectio divina, rozarul-folosirea metanierului, etc[1].

Meditația creștină, numită și rugăciune contemplativă, este rugăciunea tăcerii, un loc unde poate fi realizat contactul direct cu Hristos, atunci când activitatea neîntreruptă a minții s-a oprit datorită unui cuvânt de rugăciune repetat fără încetare. Ea a fost predată de mulți călugări, preoți și chiar de laici. Știți că în timpul slujbelor creștine există adesea rugăciuni scurte precum „Kirie eleison – Doamne miluiește” sau „ Alliluia ”, sau „Slavă Ție, Dumnezeule”, precum și fraze din psalmi sau alte texte care sunte repetate sau cântate de mai multe ori. Acest lucru se face pentru ca creierul cu toată atenția sa să se concetreze pe sensul textului și pentru o înțelegere mai bună.

Să revenim la forma rugăciunii meditative. Ea se practică individual, dar și în comunități mici, iar o dată pe săptămână se practică în mai multe comunități. De exemplu, aceasta a dat naștere Comunității Taizé și Comunității Mondiale pentru Meditația Creștină. Trebuie subliniat faptul că forma inițială a meditației este practicată aproape în toate slujbele creștine și este comună tuturor Bisericilor.

Cuvântul „contemplare” are câteva definiții: 1. Faptul de a fi absorbit într-o observație atentă (a cuiva sau a ceva). De exemplu: contemplarea stelelor sau a picturilor. 2. Concentrarea minții asupra subiectelor intelectuale sau religioase. Contemplarea, ca rugăciune și meditație, este o modalitate de a ajunge la ceea ce este Dumnezeiesc. Gregory I, în predica sa din sec. XIV pe Iezechiel, dezvoltă o cateheză completă asupra contemplației și a vieții contemplative. Versetul 4 al capitolului 40 oferă posibiltiatea de a reflecta asupra acestui subiect. „Fiul omului, priveşte cu ochii tăi, ascultă cu urechile tale ş ia aminte la toate câte am să-ţi arăt, căci de aceea ai fost tu adus aici, ca să-ţi arăt acestea. Să vesteşti casei lui Israel tot ce vei vedea”. Acestea sunt cuvintele lui Dumnezeu adresate profetului, dar de fapt ele sunt adresate tuturor credincioșilor. Este o invitație la reflecție, de a contempla lucrurile exterioare și interioare reflectate asupra noțiunilor, evenimentelor și realității.

În tradiția creștină, acceptăm această definiție a contemplației, dar adăugăm anumite nuanțe specifice: 1. Contemplarea este o percepție a prezenței lui Dumnezeu care se obține în timpul rugăciunii. 2. O percepție vizibilă a lui Dumnezeu în timpul revelațiilor Sale supranaturale. 3. Reflecții sublime sau transcendente asupra lui Dumnezeu și asupra providenței Sale Dumnezeiești, realizabile prin sprijinul harului divin.

 

Pasivitatea și activitatea în rugăciune și contemplare.

În rugăciune nu putem fi izolați, dar ar trebui să acceptăm o forță divină, un har care se dă în mod supranatural omului. Vorbim despre pasivitate și despre activitate în rugăciune. Aceștia sunt termeni tehnici, dar ei sunt de asemenea și termeni care pot da o explicație mai inteligibilă pentru a înțelege ce este rugăciunea și contemplarea.

Este important să subliniem definiția dată de Louis Boyer care spune că noțiune de contemplare reprezintă o stare de rugăciune în care sufletul este „pasiv” sub harul lui Dumnezeu care acționează în el, în timp ce meditația este o rugăciune în care sufletul este „activ”. El explică că în rugăciune există două părți: în primul rând efortul omului și, în al doilea rând, harul divin sau acțiunea Duhului care acționează în om.

Mai mulți sfinți, în special începând de la Sfântul Macarie Egipteanul, disting două tipuri de rugăciune: una este cea a începătorilor, cealaltă este cea a celor mai avansați din punct de vedere spiritual. Prima este o rugăciune laborioasă, lucrătoare, un efort ascetic, înfăptuită într-o relativă obscuritate. A doua este rodul acestui efort, este o rugăciune arzătoare și luminată, în care sufletul înflorește într-un sentiment de plinătate creat în el de către Duhul Sfânt, care îi dă de acum înainte bunurile vieții eterne. Precizăm că în acest stadiu sufletul trăiește în lumină pentru că el a devenit în întregime lumina însăși, lăsându-se pătruns de ea, credința sa livrându-l fără rezerve chemării divine, pentru că el a fost chemat să contempleze.

Unul dintre marii sfinți ortodocși, inițiatorul mișcării isihasmului, Grigorie Sinaitul (secolul al XIV-lea) a dezvoltat învățătura despre rugăciune. Este important să subliniem faptul că el a lăsat câteva scrieri și nici o expunere sistematică doctrinară, în special impresionând prin viața sa și exemplele faptelor sale. Ucenicii lui sunt acei care au continuat practica lui și le-au explicat. În comentariul la cartea sa „Despre tăcerea interioară și cele două tipuri de rugăciuni”, Vasile de la Poiana Mărului, un sfânt al secolului al XVIII-lea, explică această practică în comentariile sale.

Multe persoane care au practicat rugăciunea meditativă obișnuită nu aveau o pregătire științifică sau cunoștințe literare. Ei nu au lăsat nici o lucrare sau scrieri despre rugăciune, ci au lăsat exemple și discipoli care și-au dezvoltat învățătura și modul lor de viață, precum și tehnica rugăciunii. De exemplu: îl cunoaștem foarte puțin pe Sf. Grigorie Sinaitul, dar toată lumea îl cunoaște pe discipolul său Sfântul Grigorie Palama. Iată un alt exemplu: Sf. Vasile din Poiana Mărului, tatăl spiritual al lui Paisie de la Neamț, este foarte puțin cunoscut în lumea ortodoxă, dar sf. Paisie este recunoscut aproape de toți ortodocșii. Aceste două exemple ne arată că rugăciunea este transmisă prin exemplul personal și chiar dacă nu cunoaștem învățătorul, recunoaștem discipolii săi. Exemplul personal lasă mai multe roade decât scrierile sau reflecțiile asupra rugăciunii păstrate în biblioteci.

Este necesar să înțelegem că părinții isihaști, cei care au renăscut viața spirituală în secolul al XVIII-lea, și-au dedicat toată atenția rugăciunii interioare, numită de asemenea și rugăciunea inimii sau rugăciunea lui Iisus. Ei au dat explicații pe baza Sfintelor Scripturi, a lucrărilor Sfinților Părinți ai Bisericii și a experienței personale referitor la cum să începem rugăciunea. Ei disting o limită foarte clară între rugăciunea ca atare, pe care noi o înțelegem ca rugăciunea Bisericii și a chiliei și rugăciunea interioară, spirituală. Starețul Vasile ne învață și spune că rugăciunea externă (cântări psalmice, canoane, metanii) nu este suficientă pentru viața spirituală și pentru rugăciunea adevărată. El învăța că o astfel de rugăciune nu este o rugăciune în sine, ci doar începutul rugăciunii, rugăciunea unui copil. Se face o comparație între rugăciune și discurs. Prima etapă a rugăciunii este comparată cu ciripirea sau îngînarea unui copil și a doua etapă a rugăciunii cu cea a unui om matur. El îi îndeamnă pe frații și pe cititorii săi să urce la un alt nivel al rugăciunii, adică la un nivel mai perfect. Care este acesta?

Potrivit lui, adevărata rugăciune începe în interior după o pregătire prealabilă. A doua stare de rugăciune poate fi numită contemplație spirituală. De multe ori, Sfinții Părinți folosesc cuvântul contemplare atunci când vorbesc despre rugăciune în duh. Este important să subliniem că rugăciunea ne ajută să ajungem la contemplarea lui Dumnezeu, iar contemplarea în sensul laic poate ajuta să ajungem la rugăciune în sensul creștin.

Putem menționa aici explicațiile psihiatrului André Christophe, apărute recent în revista „Pelerinul” / « Pèlerin ». El mărturisește că pentru a ajunge la rugăciune, el începe cu meditația.

„În rugăciune, noi  vorbim cu cineva – cu Dumnezeu – și avem o intenție: să cerem, să mulțumim, să celebrăm … Noi folosim cuvintele. În meditația conștiinței depline, este vorba de a te lăsa prezent celui care este acolo, sinelui, respirației sale, gândurilor sale. Cu alte cuvinte, această formă este oponentul rugăciunii anterioare: nu vorbim cu nimeni, nu ne așteptăm la nimic, încercăm să fim în ceea ce simțim, fără a fi nevoie să recurgem la cuvinte. Asfel aceste practici par contradictorii. Cu toate acestea, cred că, în realitate, acestea sunt foarte complementare. Mi se pare că rugăciunea noastră nu poate fi profundă, adevărată, care să se înalțe direct la Dumnezeu, dacă nu este precedată de un moment de liniște, în care ne eliberăm de toate cugetările noastre”[2].

Practica isihastă ne invită la o rugăciune și mai profundă și aceasta este rugăciunea interioară sau rugăciunea inimii.

Vom vorbi despre practica Bisericii Ortodoxe. Fiecare slujbă de priveghere începe cu o tăcere completă. Preotul împreună cu diaconul în tăcere încep să tămâieze altarul. După tămâiere începem slujba. Deci, este o invitație de a începe rugăciunea printr-o tăcere interioară și o atenție meticuloasă asupra tuturor gândurilor și atacurilor exterioare.

Discuția în jurul rugăciunii și a meditației a durat timp de mai multe secole în biserica creștină și continuă și astăzi. Aceasta a fost fundamentală pentru Părinții Bisericii și pentru toți cei care căutau să găsească un echilibru între rugăciunea exterioară sau rugăciunea oficială și rugăciunea intimă, interioară. Voi prezenta un exemplu de mișcare spirituală dezvoltată în secolul al optsprezecelea în ortodoxie. Este vorba despre sfinții: Vasile de la Poiana Mărului și Paisie de la Neamț sau Paisie Velicikovski.

 

Sfântul Paisie Velicikovski (1722-1794) și rugăciunea inimii

Sfântul Paisie de la Neamț, născut în Poltava, în Ucraina de astăzi, a trecut prin Academia Teologică din Kiev, și pe tot parcursul vieții sale a căutat să găsească rugăciunea inimii, dar nu putea să găsească un stareț pentru a-l învăța și îndruma. Sf. Vasile de la Poiana Mărului, despre care am vorbit mai sus, i-a dat doar câteva indicații – că rugăciunea poate fi învățată și prin lecturarea din Sfinții Părinți ai Bisericii.

Prin asiduitatea și zelul său, a devenit unul dintre cei mai mari sfinți ai secolului al XVIII-lea. El a reînnoit viața spirituală în țările ortodoxe slave și a avut o influență asupra mai multor generații de călugări. El a scris mai multe cărți despre rugăciunea inimii și despre meditație. De asemenea, Sfântul Paisie a oferit un regulament comunității sale, alcătuită din aproape șapte sute de călugări, reguli care au fost alcătuite și structurate în scrisorile adresate Mitropolitului Gabriel (Calimachi) al Moldovei (1760-1786). Prima scrisoare, datând din anul 1763, este intitulată „Așăzământul viații de obște de la mănăstirea Dragomirna”, iar al doua, datând din anul 1778 est „ Așăzământul viații de obște de la mănăstirea Secu”. Este vorba de fapt de un rezumat al primului text.

Un rol central în regulile Sfântului Paisie este, bineînțeles, dedicat rugăciunii, căreia călugării trebuiau să se dedice și de care trebuiau să se îngrijească zi și noapte. Paisie a scris despre experiențele sale legate de rugăciune, de contemplare și i-a învățat și pe frații săi. În chilie, frații sunt datori a ședea după mărturia Sfinților Părinți, cu frica lui Dumnezeu, mai vârtos decât toată nevoința, intâietate dând rugăciunii minții, săvârșită iscusit cu mintea în inimă, ca una ce este dragostea lui Dumnezeu și izvorul bunătăților, după cum nulți purtătorii de Dumnezeu despre ea ne învață”[3].

Regulile lui Paisie asociază foarte mult rugăciunea și lucrul manual. Frații sunt invitați să lucreze manual și să se dedice cu ardoare diferitor meserii. „Deoarece frații efectuează diferite meserii pentru binele comun, întreaga comunitate poate lucra suficient pentru a acoperi propriile nevoi. Așa-dar nu este necesar ca cineva din frați să iasă în lume, evitând astfel răul spiritual”[4].

Este important de subliniat faptul că starețul Paisie nu a avut discipoli în sensul clasic al cuvântului, dar el avea confrați și colaboratori. Regulile lui Paisie sunt adresate fraților, călugărilor, dar pot fi de asemenea utile pentru toți cei care doresc să trăiască conform unei reguli, unei discipline și să învețe rugăciunea inimii. Regulile dau posibilitatea de ne apropia de anumite repere și de a avansa în viața spirituală.

Operele sfântului Paisie care abordează rugăciunea sunt următoarele: 1. Disputa cu călugărul Atanasie Moldoveanul, scrisă în jurul anului 1757, 2: Șase capete despre rugăciunea minții; Alcătuirea despre rugăciunea minții (1770) și 3. Adeverire pentru rugăciunea minții (1793). Din punct de vedere cronologic, putem observa că Sfântul Paisie a fost preocupat de rugăciune pe tot parcursul vieții sale.

Sfântul Paisie s-a inspirat în scrierile sale dedicate rugăciunii de la mai mulți sfinți orientali. El scria: „Există o altă rugăciune decât cea pe care doar buzele singure pot să o spună: acesta este tainică, invizibilă, fără voce și este adresată lui Dumnezeu din adâncul inimii. Dumnezeu o acceptă ca pe o jertfă pură, ca pe aroma unui parfum spiritual; ea Îl bucură pentru că El vede intelectul care I se adresează  așa cum ar trebui să fie și care se alătură Lui în rugăciune[5].

Pentru a justifica practica sa de rugăciune, Sfântul Paisie a fost obligat să polemizeze cu adversarii săi care nu acceptau rugăciunea interioară sau rugăciunea inimii. „Eu sunt prins de frică și tremur gândindu-mă la acuzațiile nebune. Dar aș vrea totuși să vă întreb aceasta: huliți voi împotriva rugăciunii sfinte după ce ați văzut sau ați auzit pe cineva care a practicat-o și care și-ar fi pierdut mintea, care ar fi fost afectat de o asemenea iluzie sau care ar fi devenit bolnav din punct de vedere spiritual? Ați conceput voi că rugăciunea inimii ar fi cauza? Dar nu! Rugăciunea sfântă a inimii, care izvorăște din harul lui Dumnezeu, purifică omul de toate patimile și îl face puternic în respectarea poruncilor divine. Îl face invulnerabil la atacurile vrăjmașului și la orice iluzie[6].

Sfântul Paisie avertizează că pot avea consecințe grave dacă cineva începe rugăciunea inimii fără un învățător și fără smerenie. Care sunt sfaturile părintelui Paisie? „Dacă cineva îndrăznește să practice rugăciunea inimii într-un mod arbitrar, fără sprijinul învățăturilor Sfinților Părinți și fără sfatul și ajutorul unui duhovnic, dacă un astfel de om este, de altfel, arogant, pasionat și slab în credință, trăind fără a fi supus la ascultare, poate fi chiar ca un pustnic solitar (…) – eu declar că acesta va cădea rapid în capcanele diavolului, sursa tuturor iluziilor ”[7].

Mai departe, el oferă exemplul cuțitului și a sabiei care pot fi periculoase pentru persoanele care nu sunt obișnuite să le folosească. El ne invită să gândim logic, comparând rugăciunea cu cuțitele și cu săbiile. „După cum, nici cuțitul, nici sabia nu poartă nicio vină pentru răul pe care îl provoacă, în asemenea mod și fânta rugăciune a spiritului, care este sabia spirituală, este liberă de orice reproș[8]. Sfântul Paisie explică faptul că rugăciunea este o armă care ne ajută în lupta noastră cu duhurile rele.

Ucenicul starețului Paisie Velicikovski, Iosif de la Neamt, în 1810 a scris un tipicon pentru rugăciunea inimii. În introducere, ne avertizează că „Nimeni să nu îndrăznească a începe o lucrare ca aceasta (practica rugăciunii inimii) fără blagoslovenia povățuitorului său sau a duhovnicescului său părinte. Căci îndrăznind negreșit îșsi va pierde mintea sa și poate nici mântuire nu o va câștiga. Pentru că nu mic lucru este acesta, nu este un lucru nesemnificativ. Și de aceea nu se cuvine așa prost și cum s-ar întâmpla a începe. (Nu ar trebui să glumim cu aceasta sau să începem această practică în mod neglijabil – i. I.).”[9].

Apoi el dă explicații practice pentru a începe rugăciunea inimii. „După ce trage clopotul de deșteptare, îndată sculându-te și stând la obișnuitul tău loc de rugăciune, cu smerit găndu și cu inimă înfrântă. Și făcând trei metanii mari înaintea sfintelor icoane”[10]. Tipiconul oferă o schemă de propoziții ce se pronunță intercalate cu mătănii: Domnului Iisus Hristos, Maicii Domnului, Sfintei Cruci, Sfinților îngeri și Tuturor Sfinților. Apoi, spunem rugăciunile începătoare și, imediat după Tatăl nostru, citim rugăciunile de dimineață, Psalmul 50, Simbolul credinței, troparele Maicii Domnului și Sfântului Ioan Botezătorul. Facem binecuvântarea finală și mărturisirea păcatelor. După aceea ne amintim de familia, prietenii și rudele noastre, facem cincizeci de mătănii și una din rugăciunile de la duhovnic.

După ce am terminat această introducere, putem începe rugăciunea inimii, care ar trebui făcută în decurs de un sfert de oră. În timpul zilei, se recomandă să facem de 5 ori practica rugăciunii inimii (1. Dimineața după deșteptare, 2. După slujba utreniei 3. În timpul Proscomidiei, 4. Înaintea vecerniei 5. După pavecerniță).

Este interesant să subliniem că mijlocirea și rugăciunea Maicii Domnului este foarte asemănătoare cu Ave Maria în tradiția catolică. „Preasfânta Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoare, miluiește- mă și mă mântuiește, și îmi ajută acum, în viața aceasta și la ieșirea sufletului meu și în viacul ce va să fie”[11].

Călugării din mănăstirea Sf. Paisie au practicat în mod regulat acest tipicon și au lăsat explicații și asupra roadei acestei rugăciuni. Rezultatul rugăciunii este pacea interioară, iubirea față de cei apropiați și în special dragostea Domnului care vine de sus, înconjoară omul și îi oferă ocazia să crească în credința sa.

Desigur, această practică a rugăciunii inimii și a contemplației este recomandată călugărilor și fraților care trăiesc în mănăstiri cu un regim de slujbe regulat, dar chiar și cei care trăiesc în lume se pot baza pe această practică. Poate părea dificil acest lucru, dar dacă începem să ne organizăm ziua într-un ritm anume, atunci putem obține rezultate eficiente. Fiecare va trebui să-și găsească propria cale pentru a începe practica rugăciunii, practica contemplării. Fie ca Dumnezeu să ne ajute în această realizare. Vă mulțumesc pentru atenție.

Ieromonah Iosif Pavlinciuc

Traducere din franceză : Sosanna Didilica

[1] Rugăciunea tăcută este practica Ordinului Carmelit.

Exercițiile spirituale sunt un set de exerciții de meditație și rugăciune dezvoltate și formate de Ignatius Loyola. Expresia „Exerciții spirituale” este în același timp titlul unei cărți scrise de Loyola pentru folosirea practicanților. Ea este considerată de unii ca fiind capodopera lui  spirituală.

Lectio Divina este o expresie latină care înseamnă citirea textelor divine, spirituale sau a Sfintelor Scripturi și care reprezintă o metodă de rugăciune și de citire a Scripturilor.

Rugăciunea simplei prezențe, mult practicată în secolul al șaptesprezecelea în cercurile misticilor germani-flamanzi care practicau lectura, este o formă de așezare creștină tăcută în care rugăciunea este rezumată la a te ține în prezența lui Dumnezeu. Folosirea metanierului este o devotare pentru meditațiae asupra misterelor lui Iisus și a Mariei. Potrivit lui Ioan Paul al II-lea: „Folosirea metanierului este cea mai bună și cea mai pură tradiție a contemplației creștine”. Dezvoltată în Occident, ea este o rugăciune tipic meditativă.

[2] https://www.pelerin.com/A-la-une/Christophe-Andre-La-meditation-enrichit-ma-priere

[3] Regulile Sfântului Paisie (Véličkovskij). ANRM F. 2119 Inv. 2. D. 22. F. 14-14 (v°).

[4] Ibidem. F. 18.

[5] Michel Aubry. Saint Païssius Vélichkovsky. L’age d’homme. Lausanne, 1992. P. 73.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem. P. 74.

[9] ANRM F. 2119. Inv. 3. D. 35. F. 3 (verso).

[10] Ibidem.

[11] Ibidem. F. 3 (verso) – F. 4.

Comentarii

adaugă Comentariu

Completaţi formularul de mai jos pentru a adăuga un comentariu nou:
* *

Calendar Ortodox

Întreabă preotul

Programul slujbelor

Pelerinaje, Sfințenii

Resurse Ortodoxe

Arhive

Facebook

Twitter


© 2011 Comunităţile ortodoxe moldoveneşti din Eparhia Corsunului