În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.
Iubiți părinți, frați și surori, pe toți vă felicit cu această primă duminică după Cincizecime în care noi sărbătorim pe toți sfinții care din veac au bineplăcut Domnului și au primit cununile nestricăciunii în Împărăția Cerului. Prochimenul de la Liturghie redă frumusețea cinstirii Sfinților: „Minunat este Dumnezeu întru Sfinții săi, Dumnezeul lui Israel”. La apostol am auzit frumoasele virtuți cu care s-au îmbogățit Sfinții Vechiului Testament: „Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.” (Evr. 11: 38-40) Aceste cuvinte ale apostolului Pavel sunt pline de nădejde și de o întărire pe care trebuie s-o avem noi în toate încercările, necazurile, scârbele, dar și bucuriile noastre. Ele ne dau posibilitatea să vedem care este chemarea noastră și care este scopul vieții noastre. În Evanghelie foarte frumos se prezintă acest țel, acest scop al vieții: „Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Mt. 10: 38) Prin aceste cuvinte se descoperă sensul vieții în lumina Evanghelică, însă ele sunt și un îndemn spre urmarea lui Hristos. Acest imperativ Mântuitorul îl propune în contextul mărturisirii pe care trebuie să-l facă creștinul în contextul său: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt. 10:32-33). Da, noi recunoaștem că suntem creștin și urmașii lui Hristos, că suntem botezați în numele Sfintei Treimi, dar de câte ori se întâmplă că uităm despre aceasta și mărturisirea pe care trebuie s-o facem nu este împlinită? Aceasta se întâmplă fie din slăbăciune sau frică, fie din nepăsare, fie că avem alte scopuri și nici nu ne gândim la scopul cel dintâi prevăzut de Hristos pentru noi. Adesea ne ciocnim cu aceasta în viața cotidiană și uneori nici nu conștientizăm că prin faptele noastre noi nu suntem mărturisitori. Dar, mai bine, să înțelegem aceasta, să vedem ce este mărturisirea și cine au fost mărturisitorii. În primul rând în memorie ne vin mucenicii, care L-au mărturisit pe Hristos până la moarte, care au fost duși la chinuri, ocărâți, batjocoriți, prigoniți. Însă mărturisirea nu este numai o mucenicie, ci este și o mărturie pe care putem și trebuie s-o arătăm și noi. Și, anume, această mărturie suntem chemați s-o prezentăm în jurul nostru, în jurul celor ce sunt alături de noi: familia, prieteni, colegii de la muncă sau de la serviciu, ba chiar celor ce se întâlnesc cu noi pe stradă, prin oraș. Aceasta nu însemnă că trebuie permanent să umblăm cu Sfânta Scriptură în mână și să arătam că la pagina cutare sau cutare sunt indicate poruncile dumnezeiești. Mărturie înseamnă răspândirea, dragostei în jurul nostru.
Apostolul Petru întrebă: „Iată noi am lăsat toate şi Ţi-am urmat Ţie. Cu noi oare ce va fi? (Mt. 19: 27) Această întrebare este pur omenească, deoarece omul face de multe ori lucrurile cu un profit, așteptând o recompensă, rar când face ceva din dragoste. Noi suntem chemați să facem toate fără să așteptăm recompensa, dar, totuși, știind Dumnezeu trăsăturile firii omenești, i-a spus lui Petru: „Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel. Şi oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”. (Mt. 19:28-29) Aceste cuvinte sunt cuvinte de speranță în viața duhovnicească. Totodată, Hristos îi învață pe ucenicii Săi smerita cugetare: „Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi.” (Mt. 19:30) Prin aceasta se arată că nu tot ceea ce pare la oameni întâi este în realitate așa. Noi, când ne gândim uneori că am făcut ceva, că-L mărturisim pe Hristos, că suntem propovăduitori sau preoți sau călugări, Iisus ne îndeamnă să nu ne grăbim să tragem o concluzie, ci să așteptăm cum o să fie apreciat lucrul fiecăruia de Tatăl Ceresc.
Analizând toate acestea, să ne adresăm către toți sfinții, cei ce au bineplăcut lui Dumnezeu în diferite timpuri și în diferite popoare, arătându-se ca stelele pe bolta cerului, ca ei să fie mijlocitori pentru noi și ca noi să fim urmașii lor în mărturisirea lui Hristos. Amin.
Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc)
