Confrunatarea provocărilor secularizării frăției mănăstirii Noul-Neamț în sec. XIX-XXI Posted on 6 November 2019    0 Comments;

 Confrunatarea provocărilor secularizării frăției mănăstirii Noul-Neamț în sec. XIX-XXI

Articolul prezentat în cadrul Conferinței teologico-științifice internaționale „Lecturi paisiene” care a avut loc în perioada 24-26 octombrie 2019 la Mănăstirea Noul-Neamț din Moldova

             „Provocările ortodoxiei în secolul XXI și răspunsuri la acestea” este tema conferinței noastre. În contextul acestui subiect, va fi interesant să examinăm opunerea la secularizarea din secolele XIX-XXI a fraților mănăstirii Noul-Neamț.

Înainte de a examina în profunzime acest subiect, va trebui să vedem mai întâi ce înseamnă termenul „secularizare” și semnificația pe care a avut-o acest cuvânt în contextul istoric și sociologic. Inițial – termenul dreptului Bisericii catolice însemna ieșirea din ordinul monahal și revenirea în rândul laicilor sau trecerea la clerul alb. În știința istorică, acest termen este folosit pentru a explica luarea de către stat a pământului și a altor bunuri de la Biserică și transferul acestora în jurisdicția civilă laică. În sociologie, acest termen semnifică procesul de reducere a rolului religiei în conștiința oamenilor și a societății; trecerea de la o societate administrată în primul rând pe baza tradiției religioase la un model secular de structură socială.

În Europa de Vest, secularizarea pământurilor Bisericii a fost realizată în secolele XVI – XVII în timpul Reformii. Secularizarea la dimensiuni mai mari în Europa de Vest (în special în Franța, Italia și Germania) s-a produs după revoluția burgheză franceză din 1789. În Rusia, secularizarea pământurilor s-a încheiat de fapt în secolul al XVIII-lea, iar în Principatele Române la mijlocul secolului al XIX-lea.

Savantul rus V. I. Garajda a identificat trei tipuri de teorii a secularizării utilizate în sociologie: 1. Secularizarea ca pierdere a „sfințeniei”. 2. Secularizarea ca eliminare a religiei de către știință, gândire rațională, etica laică. 3. Secularizarea ca evoluție a religiei și modificarea ei în cursul schimbărilor sociale.

În cadrul acestui raport vom folosi semnificațiile istorice și sociologice ale acestui termen.

 

Contextul istoric

Alexandru Ioan Cuza

Fraternitatea Mănăstirii Neamț s-a confruntat cu acest fenomen la mijlocul secolului al XIX-lea, când guvernul lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a început să efectueze diverse reforme, inclusiv și bisericești. Cercetătorii laici subliniază importanța „secularizării” terenurilor bisericești efectuată de Cuza, scriitorii Bisericești dețin o altă părere. În această expunere vom încerca să folosim numai documentele de epocă și declarațiile martorilor oculari. Examinând documentele, aflăm că nu numai confiscarea bunurilor bisericești a fost realizată de guvernul principatelor unite, ci acesta își permitea să se amestece în viața mănăstirilor, adică să efectueze secularizarea în sensul sociologic al cuvântului. Frații de la Mănăstirea Neamț s-au opus unei asemenea samovolnicii birocratice.

Mănăstirea Neamț

Ripostarea pe care au manifestat-o frații de la Lavră împotriva politicii laice a lui Alexandru Ioan Cuza, precum și hotărârea de a înființa o nouă mănăstire, în care să se păstreze rânduiala monahală și tradițiile sfinților părinți, este cea mai bună dovadă față de provocarea secularizării și încercarea de a păstra identitatea monahismului moldovean, chiar și dacă în mod particular.

În arhivele Mănăstirii Noul-Neamț sunt păstrate scrisori, note explicative, petiții, reclamații trimise diferitelor autorități și diferitor persoane.

Teofan Cristea

Vom oferi extrase din unele documente care nu au fost publicate anterior: o scrisoare a ieroschimonahului Teofan Cristea adresată ministrului afacerilor externe al Imperiului Rus, cneazului A. M. Gorciakov, din 6 octombrie 1860[1], o scrisoare către Sfinția Sa Ioachim, patriarhul Constantinopolului din 17 noiembrie a aceluiași an[2], o petiție a ieromonahului Andronic către Arhiepiscopul Chișinăului și Hotinului, Antonie, din 23 noiembrie 1861[3], a doua petiție adresată ministrului Gorciakov din 28 noiembrie 1861, o scrisoare către procurorul șef al Sfântului Sinod, A. Tolstoi și altele. Scopul principal în aceste adresări este exprimat foarte clar: respectarea „aceleiași rânduieli de viață comună, stabilită de binecuvântatul nostru părinte, starețul Paisie Velicicovschi, căci aceasta este cu adevărat voința și dorința soborului (frații Lavrei Neamț)”[4].

Lavra Neamț și Secu au jucat un rol deosebit în viața Moldovei. Acest lucru a fost confirmat și de călugări, și de societate, și de guvern. Acest lucru era subliniat în toate legile adoptate până la mijlocul secolului al XIX-lea. Iată cum descrie acest fapt părintele Andronic: „Mănăstirile Neamț și Secu, cunoscute sub numele comun de Lavra Neamț, sunt instituții independente. Autonomia lor străveche de secole este sfințită de legile regiunii, de ultima constituție a principatului și de toți Domnitorii. Deși în 1844, aproape toate mănăstirile în Moldova și însăși Mitropolia și episcopiile (eparhiile) și-au subordonat bunurile (proprietatea) administrației (guvernului), instituită în acel an de către Departamentul special al Proprietăților Bisericești, cu toate acestea, Lavra Neamț și-a păstrat independența de secole și legea sa antică intactă.  Acestea au fost confirmate în același an prin Gramota din partea Domnitorului, pe baza deciziei adunării naționale generale. Lavra Neamț a câștigat respectul și dragostea comună a poporului prin organizarea și întreținerea multor instituții filantropice și caritative care serveau pentru susținerea Bisericii și a Ortodoxiei. Privarea ei de toate privilegiile, instituite de veacuri, putea (să o realizeze – i.I.) doar adunarea națională, hotărând această nouă lege în forma aprobată de domnitor”[5]. Întrucât nu s-a întâmplat acest lucru, opoziția și frații de la Neamț au văzut acest lucru ca o încălcare a legii. Andronic vede, de asemenea, în această amestecare în treburile interne ale mănăstirii intrigi ale Occidentului: „toate acestea sunt făcute cu scopul de a slăbi credința dominantă și pentru a obține, de mult dorită de Occident, secesiunea Bisericii Moldovenești de cea Orientală. Și, în sfârșit, moșiile sunt luate de la Lavră și sunt puse la dispoziția autorităților laice pentru a priva clerul, fidel datoriei sale, de mijloacele de a sprijini Biserica Orientală Ortodoxă”[6]. Înțelegând în așa mod situația, frații au văzut în această opoziție misiunea lor înaltă de apărători a credinței ortodoxe. Ei au bătut alarma nu numai la nivel local, dar au ajuns și pe arena internațională.

Părintele Andronic

Părinții Teofan și Andronic, în scrisorile lor, au descris în detalii opresiunea, nedreptatea și privarea la care a fost supusă frăția de la Neamț. Ei au menționat despre confiscarea pământului și a altor proprietăți, cât și despre amestecul în treburile interne ale Lavrei. Într-o notiță adresată Arhiepiscopului Chișinăului, părintele Andronic în 8 paragrafe descrie: „toate circumstanțele și măsurile jalnice prin care guvernul moldovenesc a luat toate proprietățile și drepturile acordate din cele mai vechi timpuri Lavrei Neamț și Secu, precum și motivele pentru care clerul se destramă”. Din această notiță rezultă că principalul motiv care i-a determinat pe frați să părăsească Lavra străveche și să caute un nou refugiu a fost „amestecul în viața internă”. Fraternitatea s-a adresat cu rugămintea de a ajuta la „restaurarea privilegiilor monahale străvechi, fără deosebire, precum și în ceea ce privește administrarea moșiilor mănăstirilor (Neamț și Secu – i.I.) deținute, în egală măsură, și în privința rânduielii lăsate prin sfintele soboruri ale părinților ecumenici și ale sfinților părinți, și de către cuviosul nostru părinte Paisie Velicicovschi pentru îndeplinirea în totalitate a celor instituite. Această rânduială a fost respectată întocmai în obștea noastră din momentul înființării sale până în 1859”[7].

 

Înființarea mănăstirii Noul-Neamț

Pierzând speranța de a mai restabili regulile și rânduiala monahală încălcate, frații s-au gândit să înființeze o altă mănăstire în altă parte. Ei nu mai puteau rămâne în Lavra Neamț și nici chiar în Principatele Române, deoarece au stârnit mânia oficialilor și a persoanelor din administrația locală și centrală. În taină față de autoritățile române, aceștia au căutat refugiu în Basarabia. În prima scrisoare adresată ministrului rus Gorciakov era indicată solicitarea: „De a da permisiune pentru înființarea unei mănăstiri pe moșia Copanca, cu drepturile stavropighiei Sfântului Sinod al întregii Rusii”[8]. În a doua scrisoare, solicitarea a fost repetată, doar a mai fost adăugată fraza: „să înalțe o mănăstire pe moșia Copanca în cea mai scurtă durată posibilă”[9]. Anume acest lucru vream să-l subliniem, că noua mănăstire a fost planificată în grabă, astfel încât autoritățile române să nu poată interveni și să nu destrame fraternitatea măcinată de incertitudine. Inițial, a fost planificată crearea unei mănăstiri pe moșia Copanca[10] și doar apoi a fost înființată la Chițcani.

Frații de la Lavra Neamț, care au ajuns deja în Basarabia, au suferit și în noul loc durere și lipsuri. În mod neașteptat, administrația eparhiei locale a propus să-i distribuie pe călugării nou-sosiți prin mănăstirile basarabene. Pentru a preveni o astfel de inițiativă, la 30 ianuarie 1862, părintele Andronic se adresează procurorului Sfântului Sinod, A.P. Tolstoi, cu o solicitare de a păstra frăția de la Neamț: „în ceea ce privește amplasarea călugărilor menționați mai sus în mănăstirile eparhiei Basarabiei, întrucât noi suntem în număr de 30 de persoane, și un număr incomparabil mai mare de frați ai Lavrei Neamț au părăsit mănăstirea și au ajuns pe meleagurile Rusiei nu pentru a fi separați și a fi amplasați în diferite mănăstiri, ci ascunzându-ne de persecuția guvernului moldovenesc, avem scopul de a obține permisiunea Sinodului guvernator de a înființa o mănăstire pe moșia Copanca, unde am sperat să ne unim și, astfel, să restabilim Lavra Neamț pe teritoriul Rusiei și ca să justificăm o astfel de speranță a noastră, autoritățile bisericii basarabene, cedând solicitării noastre, ne-au permis să locuim pe moșia Nemțeni, deținută de Lavră, iar ideea plasării în mănăstiri nu a fost niciodată legată de speranțele și dorințele noastre, ci dimpotrivă, a ne separa la acel moment, când ajutorul reciproc și sfaturile sunt cele mai necesare pentru noi, este complet contrar presupunerilor noastre”[11].

Din această scrisoare vedem talentul polemic al lui Andronic și puterea de a convinge autoritățile Bisericii și oficialii statului.

Frăția Neamț a trebuit să lupte foarte mult pentru drepturile lor și să convingă conducătorii Bisericii și pe cei laici de importanța menținerii tradiției paisiene. Aproape la sfârșitul anului 1862, pe 28 noiembrie, Arhiepiscopul Antonie de Chișinău a permis mutarea „călugărilor din Lavra Neamț la Chițcani cu permisiunea de a sluji în biserica din Chițcani”[12]. Frații au depus spre aprobare un proiect pentru înființarea unei noi mănăstiri formată din 10 puncte[13]. Nu ne vom opri să examinăm în detalii  acest proiect, ci doar vom sublina că în el este descris în detaliu programul, obiectivele și sarcinile formulate de frați.

Mănăstirea Noul-Neamţ

Pe locul nou, la fel ca și la Lavra Neamț, comunitatea a trebuit să se confrunte și cu frați falși. Când s-au stabilit la Chițcani, la frații de la Neamț s-au alăturat și alte persoane noi. Printre ei este și călugărul Vladimir (Bordos). Dar deja la 29 iulie 1963, ieroshimonahul Andronic i-a raportat arhimandritului Varlaam, blagocinul mănăstirilor moldovenești, despre încăpățânarea călugărului Vladimir, care plecase în mod repetat în samovolnicie. În răspunsul primit, arhimandritul Varlaam a promis că va rezolva problema „nelegiuirii” cernăuțeanului în consistoriul eparhial și a cerut să raporteze „ori de câte ori vreunul dintre călugării încredințați lui va decide să facă astfel de lucruri”[14]. Părintele Andronic descrie comportamentul acestui călugăr și în istoria sa a mănăstirii Noul-Neamț, reflectând încercări repetate de a-l face să înțeleagă. În cele din urmă, călugărul Vladimir a părăsit mănăstirea, stabilindu-se la Kiev, iar frații au fost nevoiți multi timp să o calmeze pe soția lui supărată și abandonată[15].

Aceste exemple arată fermitatea și determinarea fraților de a-și afirma drepturile, în ciuda obstacolelor și dificultăților, atât interne cât și externe.

 

Icoana Maicii Domnului de la Noul-Neamț – scut și pavăză la nevoie

Încă din momentul în care a fost fondată Mănăstirea Noul-Neamț, frații găseau bucurie și mângâiere în rugăciune. Mare bucurie și lucru de preț primeau rugându-se în fața icoanei Maicii Domnului din Noul-Neamț. Una dintre primele începuturi la locul nou a fost asociat cu pictarea și achiziționarea acestei icoane de la pictorul Verhovțev din Sankt Petersburg. Deja la 24 aprilie 1864, arhimandritul Nicodimos, viitorul patriarh al Ierusalimului, a scris despre părintele Andronicus, că părintele Teofan „pregătește o copie minunată a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului în totalitate ca în mănăstirea principală”[16], adică ca în Lavra Neamț. Fără să intru în toate detaliile acestei istorii interesante, aș dori să citez Rugăciunea întocmită de ieroshimonahul Andronic la întâmpinarea icoanei, la 11 octombrie 1864: „Mama noastră vine în nouă mănăstire numită Mănăstirea Noul-Neamț. Vine! Și cine vine? Împărăteasa noastră vine, Mângâietoarea neamului creștin, mijlocitoarea noastră adevărată; la cei necredincioși și care nu se închină Ei, cutremurarea inimii și tulburare. Cădem în fața Maicii Domnului, cu umilința inimii și înălțăm glas netăcut.

O Împărăteasă! Cea mai înaltă dintre toate cele pământești și cerești, privește cu ochi plini de îndurare asupra noastră a tuturor, care te primim cu credință și dragoste. Protejează-ne turma noastră mică cu un zid insurmontabil. Acoperă-ne cu Omoforul milostivirii Tale. Pune în inimile noastre frica față de Fiul Tău, întrupat dintru Tine pentru păcatele noastre; Tu ești singura puternică a obține milostivirea Lui.

Bucură-Te că te-ai învrednicit să fii Maica Domnului și Stăpânului, Împăratului și Creatorului.

Bucură-te  dătătoarea a toate bunurile.

Bucură-te,  primitoarea tuturor păcătoșilor care se pocăiesc.

O, Doamne, a tuturor! Ție păcătuim în toate zilele și ceasurile, dar nu ne depărtăm de Tine, ci cădem în fața Bunătății Tale și a Milostivirii, și ne rugăm: Doamne, privește spre nedumerirea noastră. Pune în inimile noastre frica Ta, ca întotdeauna rugându-ne, să cugetăm cele cerești, depărtându-ne de cele pământești, fă-ne demni să vedem lumina Ta cea neînserată. 1864, 1 octombrie”[17]. Atragem atenția dumneavoastră, că aproape simultan cu permisiunea oficială de a construi o nouă mănăstire (la 13 ianuarie 1864), a fost creată și sfințită noua icoană a Maicii Domnului (la 11 octombrie 1864). Acest eveniment a predeterminat în multe privințe crearea noii mănăstiri. Însuși pictorul icoanei Verhovțev, după ce a terminat pictarea icoanei, a rostit următoarele cuvinte profetice: „Ea (adică icoana) va finaliza construcția noii mănăstiri. Nu pot să cred că mâinile mele au realizat această icoană”[18]. Icoana a fost instalată în Noul Lăcaș și zilnic frații se rugau în fața ei, găsind răspunsuri la provocările vremii.

În rugăciunea însăși, este vădită nădejdea întru mila lui Dumnezeu și este mărturisită mijlocirea Maicii Domnului, ea servind de asemenea ca un ghid de protecție împotriva ispitelor necredinței și îndoielilor. Cu aceste întrebări s-au adresat fraților și locuitorii acelor meleaguri. Așa că, pe 28 iunie 1871, fata Maria Ivanovna Mihailovscaia din Orhei a scris: „iată deja 9 luni cum m-am îndepărtat de credință, așa că, atunci când încep să mă rog lui Dumnezeu, gândurile mele sunt atât de îngrijorate, încât nu pot rosti nici un cuvânt și diferite gânduri rele mă asaltează împotriva celor sfinte. Atâta cât am fost pioasă în fața lui Dumnezeu, tot atât sunt de îndepărtată, și de aceea implor și cad în fața Prea Cuvioșiei Voastre, la picioarele Voastre, rugați-Vă pentru mine păcătoasa Împărătesei Cerești pentru a-mi vindeca durerea”[19].

În această scrisoare, autoarea arată dostoinicia pe care o aveau în viața spirituală frații noii mănăstiri. Fără a intra în detaliile și formele bizantismului folosite chiar și astăzi în corespondența bisericească, vom atrage atenția la conținutul în sine și la problema anunțată. Autorul conștientizează îndoiala sa, într-o oarecare măsură chiar necredința sa și lupta cu gândurile blasfemitoare, ca o boală. Sinceritatea ei poate fi privită ca o mărturisire scrisă. Curând, părintele Andronic i-a răspuns că rugămintea ei de a sluji o rugăciune și a citi acatistul în fața icoanei Maicii Domnului, călugării au îndeplinit-o, dar, în ceea ce privește îndoielile și gândurile rele, va trebuit să le învingă singură. Principalul este ca ea să nu cadă în disperare, confruntându-se cu astfel de atacuri, deoarece ele se întâmplă fiecărui om, dar fiecare trebuie să-și curețe inima și să o protejeze de toate gândurile rele și de blasfemie. Și dacă omul nu primește aceste gânduri și nu se bucură de ele, ci dimpotrivă, le urăște, atunci să nu se jeneze și să nu considere că a păcătuit. „Și dacă nu se invoiește nici le poftește omul ci le urăște pre acestea atunci să nu se turbure, nici să se socotească cum că a păcătuit.”[20].

Este interesant de menționat că Mihailovscaia a scris scrisoarea în rusă, iar răspunsul a fost dat în limba română. Acest lucru reflectă nivelul cultural înalt al celor care corespondau, bilingvismul lor și ușurința cu care comunicau dintr-o limbă în alta.

În fața icoanei, călugării înălțau recunoștința, lauda și aspirațiile (speranțele) lor. În această scurtă rugăciune, naivă, se dezvăluie toată bucuria și mângâierea frăției. Un exemplu de astfel de rugăciune atât de sinceră poate servi drept ghid pe calea noastră spirituală.

 

Lupta pentru supraviețuire: realitatea sovietică

Odată cu venirea puterii sovietice, frații s-au confruntat cu o mașină anti-religioasă puternică. Lupta era dusă pe toate fronturile și după o rezistență lungă de 18 ani, frații au fost nevoiți să se supună fizic cerințelor autorităților statului. În ciuda închiderii oficiale a mănăstirii în 1962, mulți dintre locuitorii mănăstirii au rămas fideli spiritului părintelui Paisie și au păstrat lucrarea monahală în afara zidurilor mănăstirii. În a doua jumătate a secolului XX, a înflorit așa fenomen ca monahismului în lume. Mulți stareți și starețe își făceau munca duhovnicească în taină de lume, în simplitate și uneori cu lipse extreme. Ieroshimonahul Selafiil (Chiperi), arhidiaconul Varahiil (Plăcintă), arhimandriții Serghie (Podgornîi) și Irinarh (Ciobanu) și alții, ca reprezentanți cei mai proeminenți ai epocii, erau legați spiritual de mănăstirea Noul-Neamț. Speranța întoarcerii la mănăstirea lor natală nu i-a părăsit niciodată, iar când Mănăstirea Noul-Neamț s-a deschis în anii 90, mulți dintre frații rămași în viață s-au întors acasă. Cu smerenie și blândețe, ei continuau să muncească și în această etapă a vieții, acceptând greutățile slăbiciunilor vremii, dând un exemplu de evlavie și instruindu-i pe noii veniți la lucrarea monahală. Mormintele lor sunt un loc de rugăciune pentru frații actuali și pentru pelerini. Noi, frații mănăstirii, cu pioșenie ne amintim instrucțiunile, modul de viață, zâmbetele și chiar observațiile rare ale conducătorilor noștri spirituali. Datorită sfaturilor lor înțelepte, a fost mai ușor să depășim provocările și ispitele anilor 90 și 2000.

Provocări contemporane și instrumente pentru limitarea lor

Vom examina mai detaliat cu ce probleme spirituale ne confruntăm și ce modalități de rezolvare găsim sau mai degrabă încercăm să găsim, bazându-ne pe moștenirea patristică, în special pe moștenirea predecesorilor noștri, a părinților de la Neamț și Noul-Neamț.

Una dintre cele mai dificile provocări ale timpului nostru este:

  • abundența informațiilor și necesitatea de a alege;
  • accesul ușor la tentații (seducții, ispite), în special prin intermediul internetului și altor mijloace de informare în masă;
  • globalizarea,
  • provocarea transparenței;
  • criza puterii și a conducerii spirituale,
  • ispita confortului și a abundenței bunurilor materiale.

Această listă poate continua, dar vom încerca să ne oprim la subiectele deja propuse. Complexitatea provocărilor moderne constă în faptul că este aproape imposibil să le atribuim necondiționat unor fenomene negative sau distructive. Aproape fiecare dintre ele are o componentă pozitivă și, cu o abordare corectă, poate aduce un beneficiu. Mai mult decât atât, noi, fie că suntem călugări sau laici, suntem dependenți de întregul sistem actual de comunicare, de confort și globalizare. Adevărat, nimeni nu ne obligă să ne lipsim de aceste lucruri. Ceea ce ni se cere este abstinența, atenția și utilizarea corectă. Regimul monahal și ritmul liturgic îi disciplinează pe viețuitorii mănăstirii, dar nu-i scutesc de ispite. Mărturisirea regulată și conversațiile spirituale, precum și lectura patristică, ajută la curățarea sufletului de poluarea spirituală, de amintirile diverse și de dependențele lumești. Fiecare trebuie să învețe cum să-și organizeze independent timpul liber, să-și gestioneze dorințele, dând prioritate lucrurilor cu adevărat importante și necesare. Pentru a depăși ispitele, lenea, diferite atașări, fiecare trebuie să lupte singur și pentru sine, de preferință fiind sub grija unui părinte spiritual și conducându-se de sfaturile acestuia, el trebuie să găsească acea cale de mijloc în trăirea vieții sale, în utilizarea mijloacelor moderne de confort și de comunicare. Principiul ar trebui să fie simplu: să nu fie un rob al ceea ce ne înconjoară, fie lucruri materiale sau tot felul de idei, ci să le domine.

Părintele Selafiil

Despre criza puterii ne învață foarte bine părintele Selafiil Chiperi, învățătorul iubirii veșnice: „Dacă ei (Sinodul și episcopii) ne vor spune de bine, trebuie să-i ascultăm și să ne supunem, dar dacă despre rău, nu suntem obligați să ne supunem, pentru că avem Legea lui Dumnezeu căruia trebuie să ne supunem”. Nu vom judeca pe nimeni, vom privi doar păcatele noastre. „Să nu judecăm pe nimeni, păcatele noastre să le judecăm. Dar pe-ale fratelui să nu le judecăm, să le lăsăm lui Dumnezeu”[21]. Aceste și alte instrucțiuni au ajutat la evitarea subjugării în viața spirituală și, cel mai important, judecarea. Cu toate acestea, trebuie menționat că supunerea oarbă și ascultarea servilă nu au fost niciodată predicate în învățăturile stareților mănăstirii Noul-Neamț. Tot ceea ce indicau sfinții părinți avea drept scop să combine rezonabil și semnificativ ascultarea de ierarhie și ascultarea și conștientizarea conformității sale poruncilor lui Dumnezeu și  spiritului evanghelic.

O astfel de atitudine față de multe lucruri, în special față de conducerea spirituală, ar trebui să devină o orientare în dezvoltarea noastră spirituală.

Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare

Provocarea transparenței este foarte acută astăzi în era internetului și ușurința comunicării. Cuvintele Mântuitorului „Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare” (Luca 8:17) nu și-au pierdut niciodată relevanța. Și acest lucru este deosebit de important să fie reținut de autoritățile Bisericii și în fiecare parohie individuală, fiecare mănăstire. Desigur, întrebarea dispare în cazul unei atitudini cinstite și conștiente față de administrare. Din păcate, aceasta nu se întâmplă întotdeauna și, prin urmare, este necesar ca fiecare din noi să fie cât mai sincer atât cu sine însuși, cât și cu turma sa, cu superiorii săi și cu subordonații săi. Aceast lucru se referă la toți creștinii și la societate în ansamblu.

Provocarea ecologică afectează toată lumea și pune în pericol existența însăși a umanității. Atitudinile consumatorilor și hapsâneala omului epuizează resursele naturale și duc la o criză ireparabilă. Deja cu ochiul liber se vede poluarea cumplită a naturii, scăderea apei potabile, încălzirea globală și multe alte complicații pe care nu le vedeam acum 20-30 de ani. Dar acest lucru este din alt domeniu, care, deși important pentru noi toți, nu este posibil de abordat în acest raport scurt și în cadrul evenimentului nostru.

 

Concluzie

Istoria Mănăstirii Noului-Neamț este un exemplu viu și un exemplu de continuare dârză și sobră a moștenirii patristice. Frații Lavrei Neamțului nu s-au temut să se despartă de locul plin de rugăciunile sfinților părinți, de frumoasa mănăstire, dând prioritate nu măreției externe, ci disciplinei interne. Atunci când în Lavra veche a devenit imposibil să se mențină rânduiala paisiană, frații s-au mutat fără frică în alt loc nou. Aici, în Chițcani, oportunitatea de a păstra și a îndeplini testamentul cuviosului Paisie a fost mai ușor și aceasta a servit drept ocazie pentru întemeierea unei noi mănăstiri. În Chițcani, frăția a trecut prin mai multe ispite, dar cu Mila lui Dumnezeu, a păstrat bazele și spiritul paisian. Desigur, și în etapa actuală, există tot felul de dificultăți. Ispitele și provocările anilor trecuți nu au trecut de vară, că acestora li s-au adăugat altele noi.

În concluzie, aș vrea să prezint instrucțiunea părintelui Selafiil: „Noi, monahii, trebuie să avem smerenie și înțelepciune, smerenie și răbdare, răbdarea lui Iov, blândețtea lui David și „dragostea care nu cade niciodată” (1 Cor., 13, 8). (Starețul spunea aceste cuvinte aproape fiecărui frate care venea la el – nota autorului.) Să avem tăcere pentru a nu spune nimic legat de această lume, ci doar despre lucruri Dumnezeiești. Să adunăm Cuvintele lui Dumnezeu, scrise în Pateric, în canoanele Maici Domnului, în scriile Sfinților Părinți. Acestea le vom face, adăugând și gândul la moarte… Fie ca întotdeauna în gura noastră să fie aceste cuvinte mântuitoare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul”. Să spunem mereu: Doamne, mântuiește-mă, iartă-mă că nu am făcut nimic bun pe pământ… Dacă vom avea frică de Dumnezeu, nu vom face rău nimănui”[22].

Să sperăm că prin mijlocirea Maicii Domnului, a cuviosului Paisie, a Părinților de la Noul-Neamț vom putea depăși și provocările moderne, păstrând credința întru Hristos și dragostea unul față de celălalt.

Ieromonahul Iosif Pavlinciuc

Traducere din rusă: Sosanna Didilica

 

[1] ANRM F. 2119. Оp. 3. D. 54. P. 3 (fragm.)- 6.

[2] Ibidem. P. 13 (fragm.)

[3] Ibidem. P. 17.

[4] Ibidem. P. 23 (fragm.)

[5] Ibidem. P. 42 – 42 (fragm.)

[6] Ibidem. 42 (fragm.)

[7] Ibidem. P. 18 (fragm.)

[8] Ibidem. P. 6.

[9] Ibidem. P. 29 (fragm.)

[10] „Deoarece moșia de la Copanca a fost acordată Lavrei Neamț nu ca urmare a unei hotărâri judecătorești finale, ci ca urmare a solicitării autorizate a (ieromonahului) Teofan, ca un cadou de la curtea regală pentru realizarea instituțiilor solicitate de el în beneficiul Bisericii, apoi printr-o gramotă de dăruire să oblige destinatarul moșiei să îndeplinească condițiile prin care guvernul renunță la drepturile sale asupra acestor moșii în favoarea Lavrei”. Ibidem. P. 47 (fragm.). Într-o scrisoare adresată arhimandritului Eparhiei de Chișinău și Hotin, din 27 ianuarie 1862, părintele Teofan scrie: „Nu mă pot lăuda decât cu un singur lucru, că solicitarea mea bazată pe sfatul Sfinției Dumneavoastră cu privire la construirea unei mănăstiri stavropighiale, se pare că în curând va fi încununată cu succes, iar noi, cu binecuvântarea lui Dumnezeu și a Sfântului Sinod, vom pune piatra de temelie la baza mănăstirii stavropighiale, a mănăstirii de la Copanca, în primăvară”. Ibidem. P. 56 (fragm.)

[11] Ibidem. P. 58-58 (fragm.)

[12] Ibidem. P. 124 (fragm.)

[13] Ibidem. P. 139-140 (fragm.)

[14] Ibidem. P. 143.

[15] Ibidem. Op. 3. D. 84. P 99-107.

[16] Ibidem. P. 181.

[17] Ibidem. Op. 1. D. 36. P. 3-3 (fragm.)

[18] Irinei Tafunea. Istoria Mănăstirii Sfintei Înălțări a Noului-Neamț. Chițcani, 2002, p. 53.  /Ириней Тафуня. История Свято-Вознесенского Ново-Нямецкого монастыря. Кицканы, 2002, стр. 53.

[19] ANRM, F. 2119. Op. 1. D. 36. P. 4 – 4 (fragm.)

[20] Ibidem. P. 5.

[21] http://www.oocities.org/levitki/viata/selafiil.htm

[22] Savatie Bastovoi, ieromonah. Parintele Selafiil – cel orb de la Noul Neamt. Dragostea care niciodata nu cade. (Отец Селафиил – слепец Ново-Нямецкий. Любовь никогда не перестает.) Editura: Marineasa, 2001. Pag. 71-72.

 

Comentarii

adaugă Comentariu

Completaţi formularul de mai jos pentru a adăuga un comentariu nou:
* *

Calendar Ortodox

Întreabă preotul

Programul slujbelor

Pelerinaje, Sfințenii

Resurse Ortodoxe

Arhive

Facebook

Twitter


© 2011 Comunităţile ortodoxe moldoveneşti din Eparhia Corsunului