Predica Dregătorului bogat din duminica XXX după Cincizecime.

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.

Deci luaţi seama cu grijă, cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei înţelepţi, Răscumpărând vremea, căci zilele rele sunt. Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului”. (Ef. 5:15-17)

Iubiți părinți, frați și surori, aceste cuvinte ale Apostolului Pavel, adresate Efesenilor au fost scrise într-un context catehetic, prin care apostolul lămurea cum cei ce erau în întuneric și în umbra morții au văzut Lumina și cum cei cuprinși de multe păcate erau chemați la sfințenie. Apostolul prezintă foarte frumos aceste adevăruri celor care mai ieri erau închinători la idoli: „Altădată eraţi întuneric, iar acum sunteţi lumină întru Domnul; umblaţi ca fii ai luminii! Pentru că roada luminii e în orice bunătate, dreptate şi adevăr. Încercând ce este bineplăcut Domnului. Şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă, osândiţi-le pe faţă.” (Ef. 5:8-11)

Aceasta chemare a Apostolului stă la baza întregii vieți creștine. Noi avem o îndatorire, să aducem lumina în viața noastră. Luminarea noastă se face însă în timp, și noi suntem chemați, după cuvintele ap. Pavel, „să răscumpărăm vremea”. Aceasta ar însemna ca timpul să lucreze pentru noi, nu împotriva noastre, ceea ce se întâmplă de multe ori când îl pierdem în zadar, în lene ori în desfătări. Din contră, vremea trebuie să lucreze în favoarea noastră, și numai atunci ea poate fi răscumpărată când ne străduim ca fiecare clipă s-o prețuim, s-o folosim spre lucruri bune, să trăim după faptele Legii lui Dumnezeu.

În contextul acesta Evanghelia pe care am auzit-o, despre dregătorul bogat, ne arată cum omul poate lucra faptele credinței. Săvârșind faptele cele bune, omul primește o satisfacție, o bucurie. Aceasta am observat-o, cred că fiecare, atunci când facem un lucru bun, ajutăm pe cineva, bucurăm pe cineva, aflăm și noi o bucurie și, dimpotrivă, când facem răul: jignim, mâhnim, spunem un cuvânt necuviincios sau facem un lucru viclean, sufletul se întristează, se mâhnește. Cel ce face binele nu se mărginește numai cu un singur lucru bun, la fel cum și cel ce face răul. Omul tinde către o desăvârșire. Desăvârșirea deplină în săvârșirea binelui poate fi atinsă numai în Hristos. Aceasta o simțeau Sfinții Vechiului Testament, aceasta o simțea lumea păgână, care nu era luminată cu lumina Evangheliei, aceasta o simțim noi, de fiecare dată când ne ciocnim cu lipsa unei bucurii depline, liniștii, păcii, dar pe care o aflăm în Domnul.

Tot în această stare se afla și dregătorul, care s-a apropiat de Hristos și a întrebat: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Mă numeşti bun? Nimeni nu este bun, decât unul Dumnezeu. Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta. Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele. Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie”. (Lc. 18:18-22) Această chemare a Mântuitorului „vino de urmează Mie” stă la baza tuturor chemărilor, vocațiilor. Dregătorul gândindu-se că se va lipsi de toate bunurile materiale „căci era foarte bogat”, s-a întristat și a plecat de la Hristos.

Pilda acestui dregător ne artă cât de importat este să punem accentul pe ceea ce este veșnic, duhovnicesc. Nici săvârșirea faptelor bune, nici îndeplenirea Legii în afara lui Hristos nu ne aduce desăvârșirea. Este foarte greu de conștientizat și mai ales de realizat această chemare a Mântuitorului. Aceasta o înțelegeau și ucenicii și la nedumerirea lor Hristos a răspuns : „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Lc. 18:27) Cuvintele Mântuitorului sunt o concluzie la toată lucrarea noastră, la  predica noastră, la săvârșirea tuturor faptelor celor bune. Prin slăbăciunea noastră noi ne împiedicăm și nu putem face un lucru desăvârșit. Ca întărire pentru noi este dată această încredințare și speranță, această mângâiere „Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu”.

Să ne ajute Dumnezeu, ca atunci când vocația noastră slăbește, când se întâmplă o mâhnire sau o disperare, o nereușită sau un eșec să putem să ne încredințăm în mila și ajutorul Lui să umblăm în Lumină, răscumpărând vremea și înțelegând care este voia Lui pentru noi. Amin.

Ieromonahul Iosif Pavlinciuc

Comentarii

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *