Era Pascală a unui an

Vă propunem nişte reflecţii liturgice sub formă de discuţie cu ieromonahul Iosif (Pavlinciuc) şi diaconul Augustin Sokolovskii despre perioada Pascală a Bisericii şi locul nostru în acest timp.

Sărbătorile de Paşti, sărbători atât de mult aşteptate, le trăim din plin şi cu multă bucurie, dar apoi uităm treptat de ele şi le lăsăm trecutului.

Două timpuri

Ieromonahul Iosif Pavlinciuc: Hristos a Înviat! Zilele dintre Paşti şi Înălţare sunt zile deosebite. În această perioadă inimile credincioşilor sunt cuprinse de o bucurie imensă, împăcare şi linişte sufletească. În biserici şi în case sună imnurile Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Oamenii, mai mult sau mai puţin credincioşi, se întâmpină şi felicită unul pe altul cu salutul Pascal. A ierta pe celălalt, a te împăca şi a trece peste toate supărările şi nedreptăţile este mult mai uşor anume în aceste zile. Dar, totuşi, se întâmplă că anumite probleme, piedici, situaţii complicate şi neînţelegeri ne iau uneori pe neprins de veste. De ce se întâmplă astfel? Cum se explică acest fapt din punct de vedere duhovnicesc, spiritual? E posibil oare de îmbinat bucuria pascală cu problemele cotidiene?

Diaconul Augustin Sokolovskii : Adevărat a Înviat! În perioada Pascală coexistă şi se suprapun două perioade: timpul cronologic – cel cotidian, obişnuit, de zi cu zi –  trăit de fiecare persoană, şi în special de cei care nu trăiesc întru Hristos, şi timpul pascal – care, de fapt, primează şi anulează prima perioadă, deoarece el pulsează eternitatea. Această veşnicie pascală nu este însă o simplă construcţie filozofică în care omul nu-şi are locul, ci este timpul care ne duce la ceea ce va fi după sfârşitul istoriei. Timpul cronologic şi cotidian acţionează şi influenţiază şi în perioada pascală, cu toate caracteristicile şi specificurile sale. Ceea ce ne face să credem că evenimentul pascal trece în umbră, îndepărtându-se de noi tot mai mult şi mai mult cu fiecare zi ce trece după Săptămâna Luminată, şi odată cu ea şi întreaga eră pascală de patruzeci de zile a unui an liturgic.

Ziua Victoriei

Părintele Iosif: Cu toate acestea, este interesant de menţionat faptul că prima Duminică după Paşti, Paştele Blajinilor mai este numită şi Antipasca, care din greacă înseamnă în loc de Paşti. Drept urmare, Antipasca este o sărbătoare care completează bucuria noastră, e ca al doilea Paşti sau Paştele mic, cum o mai spun în popor. În ziua aceasta ne bucurăm din nou de întâlnirea cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos după Învierea Sa. ”După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăşi în casă; şi era şi Toma împreună cu ei”.(Ioan 20, 26). Nu întâmplător este pomenită în Evanghelie ziua a opta sau „după opt zile”. Ziua de duminică – este prima şi a opta zi în acelaşi timp. Prima, ca zi a creaţiei, a opta, ca zi a ieşirii din limitele ciclului obişnuit şi a grijilor vieţii de toate zilele. Anume ziua de duminică ne oferă acea posibilitate harică de a depăşi condamnarea, tristeţea şi deznădejdea.

Părintele Augustin: În a opta zi a Paştelui, ne bucurăm iarăşi de Triumful Învierii, manifestându-se acum prin învierea inimilor umane. Textele liturgice îl pomenesc cu o săptămână înainte de Paşti pe Lazăr. Prietenul lui Hristos a murit, dar Domnul îl învie, ştiind că preţul acestei învieri va fi Crucea. Necredinţa lui Toma – martorul morţii Sale, neavând puterea de a mărturisi despre Înviere – se transformă în credinţă prin apropierea de rănile Sale, devenind din acel moment semn al victoriei. Şi am văzut cerul deschis şi iată un cal alb, şi Cel ce şedea pe el se numeşte Credincios şi Adevărat şi judecă şi se războieşte întru dreptate. Iar ochii Lui sînt ca para focului şi pe capul Lui sînt cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l înţelege decît numai El. Şi este îmbrăcat în veşmînt stropit cu sînge şi numele Lui se cheamă: Cuvîntul lui Dumnezeu. (Apoc. 19:11-13).

Darul credinţei

i. Iosif: Cuvintele Mântuitorului, adresate lui Toma: ”Şi nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20:27), ne face trimitere la marea taină a renaşterii, învierii sufletului omenesc. Căci anume în acest moment s-a întâmplat o nouă minune. Necredinciosul Toma s-a schimbat, s-a convins de adevăr, exclamând: «Domnul meu şi Dumnezeul meu». Recăpătarea credinţei pierdute e o minune asemănată cu o învierea fizică. Nu întâmplător, părinte Augustin, aţi pomenit despre Învierea lui Lazăr. Dacă pe Lazăr Domnul l-a înviat fizic, pe Toma spiritual, duhovniceşte. Poate, din acest considerent serbăm Antipasca, al doilea Paşti?

p. Augustin: Săptămâna Apostolului Toma este unica duminică a perioadei pascale, nemijlocit dedicată Învierii lui Hristos,celelalte duminici după Înviere mărturisindu-ne mai mult despre Hristos, despre ucenicii Săi, fapta şi cuvântul Său. Această logică a amintirii liturgice ne dezvăluie un sens profund. Martorii învierii Sale au fost Apostolii. Noi devenim martori prin citirea pascală a Cuvântului Domnului, când fapta şi cuvântul lui Hristos mărturisesc despre Domnul proslăvit, Stăpânul celebrării pascale, şi prin săvârşirea Euharistiei – despre fapta şi Taina amintirii Sale. Şi în acest moment ne întoarcem la evenimentul arătării Domnului Apostolului Toma; devine evident că credinţa nu e o minune, ci un dar absolut al Celui, Care intră pe uşile inimii închise pentru totdeauna. Un dar fără motiv pare o anarhie, dar la un nivel al reflecţiei Răscumpărătorului despre om,  inaccesibilă nouă, ea devine o justificare în sensul adevărat al cuvântului.

i. Iosif: Credinţă şi necredinţă, mărturisire şi negare, propovăduire şi opunere, aceste antonime ca niciodată se apropie foarte mult în aceste zile pascale. Femeile Mironosiţe, apostolii, Toma care a revenit la credinţă, fariseii necredincioşi sunt legaţi de un mare eveniment din istoria omenirii – Învierea lui Hristos. Fiecare în mod diferit conştientizează această Minune, pentru unii este un izvor de bucurie, pentru alţii un motiv de tulburare şi tristeţe. Învierea – e sutura care-i desparte pe credincioşi de cei necredincioşi, dar această sutură poate să unească limitele lumii cu imensitatea lui Dumnezeu, îndoiala cu o încredere deplină. Un factor decisiv în acest sens îl constituie năzuinţa fiecăruia spre scopul final, spre sinceritatea faptelor şi a convingerilor proprii. Orice preot ne-ar putea spune despre cazuri când oameni cu totul necredincioşi înainte de moarte au redobândit credinţa, onorându-se astfel de o odihnă creştinească în pace. Poate, de aceea în săptămâna lui Toma vine Paştele Blajinilor…

Amintirea Pascală

p. Augustin: Ritmul Liturgic al ciclului Bisericii Antice, conform canoanelor, ne indică despre prima pomenire globală a celor adormiţi în ziua de sâmbătă dinaintea Cincizecimii. Tradiţia Bisericii Ruse presupune efectuarea acestei pomeniri în a noua zi după Paşti. Istoricii Bisericii ne vor spune că un eventual motiv ar fi îmbinarea ritmului liturgic local cu una din tradiţiile slave de pomenire pre-creştine. Paştele Blajinilor astăzi e o pomenire pascală a celor adormiţi. Dar dacă nu punem corect accentele, ea poate reflecta incapacitatea noastră de a trăi exclusiv logica Paştelui şi dorinţa de a ne întoarce cât mai repede la cotidianul anual.

i. Iosif: Conştiinţa ortodoxă de secole percepe pomenirea celor adormiţi de Paştele Blajinilor exclusiv ca o pomenire pascală. Locul Paştelor Blajinilor, în perioada serbărilor pascale, îi obligă într-un fel pe creştini să nu se întristeze prea mult de moartea celor apropiaţi, ci din contra – să se bucure că ei se află în mâinile Domnului, în mâinile lui Hristos Înviat. Victoria asupra morţii, câştigată prin moartea şi învierea lui Hristos, alungă tristeţea separării cu cei dragi, şi de aceea noi, după cuvintele mitropolitului Antonii Surojskii «cu credinţă, speranţă şi încredere pascală stăm la mormântul celor adormiţi». În multe Biserici Ortodoxe Locale anume de Paştele Blajinilor există obiceiul serbării Paştelui la mormintele celor adormiţi. Slujba se face după cinul pascal. Creştinii aduc ouă roşii şi alte bucate pascale, deseori lângă morminte este săvârşită masa de pomenire, şi o parte din bucatele pregătite este împărţită celor săraci pentru pomenirea sufletelor adormiţilor.

Locul Euharisticii

p. Augustin: Dacă în percepţia păgână, religioasă, general-umană mormântul constituie locul prezenţei omului, atunci în percepţia creştină el este locul lipsei, mărturie a faptului că omul nu mai este cu noi. Anume de aceea mărturiile evanghelice despre Învierea lui Hristos vorbesc despre ucenicii, plecaţi spre mormântul Învăţătorului. Deoarece Mormântul Lui, spre deosebire de orice altă înmormântare umană, devine locul prezenţei – prezenţei Vieţii şi a Învierii, contrar nefiinţei şi plecării. În acest sens este important să ne amintim de axiomele credinţei escatologice a Bisericii:
1. Nu ne naştem în viaţa veşnică ca dintr-un cocon al timpului, dar prin puterea planului Dumnezeiesc al creaţiei Sale existăm în mâinile Sale şi după viaţă.
2. Nu avem nicio posibilitate de a comunica cu cei care au trăit, decât prin intermediul comuniunii sacramentale a Bisericii, în participarea şi în săvârşirea Euharistiei.

i. Iosif: Serbarea Paştelui se începe cu participarea la Taine, în special la Tainele Euharistiei. În discursul la sărbătoarea catehetică a Învierii lui Hristos Sf. Ioan Gură de Aur se adresează turmei sale: « Să ne bucurăm cu toţii de bunăvoinţa Domnului! Cel dintâi şi cel de pe urmă sosit să primească aceeaşi răsplată; cel bogat si cel sărac să se bucure deopotrivă! Cel harnic, dar şi cel molcom să sărbătorească această sfântă zi! Cel ce a postit, cât şi cel ce nu a postit să se bucure azi de Masa cea plină de bunătăţi!
Mâncaţi cu toţii din viţelul cel gras! Să nu rămână nimeni flămând. Sorbiţi cu toţii din paharul credinţei. Bucuraţi-vă de măreţia bunătăţii Sale!» Împărtăşania este pentru noi o mărturie importantă a Dragostei lui Dumnezeu faţă de om. Apropiindu-ne de Potir şi primind această hrană, ne împreunăm cu Hristos, iar prin El unii cu alţii, cu plinătatea bisericii în uniunea Credinţei, Dragostei şi Speranţei. Astfel, unindu-ne cu Biserica, noi cu o singură gură şi o singură inimă Îl lăudăm şi Îl slăvim pe Tatăl nostru cel Ceresc.

Şi pogorârea Duhului

p. Augustin: În evenimentul euharistic se îmbină realităţi, fiecare dintre care asistă la săvârşirea pascală şi în mod diferit se manifestă în viaţa Bisericii anume în zilele pascale. Mărturiile evanghelice nu ne spun nimic despre botezul apostolilor în sens sacramental, cum vorbim despre botezul nostru. Printre încercările posibile de a explica acest fenomen ar fi indicarea asupra prezenţei nemijlocite a Tainei primare – a Domnului nostru Iisus Hristos în viaţa lor şi comunicarea cu El. Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi (Ioan. 16:7). Perioada pascală reproduce logica evenimentelor evanghelice, care ne anunţă despre intrarea în realitate prin puterea nemijlocită a prezenţei lui Hristos, care, de altfel, se manifestă în Tainele bisericeşti. De aceea vremea pascală, retrăită de noi din punct de vedere istoric, se îndreaptă spre punctul său culminant prin perspectiva evenimentului istoric a coborârii Duhului Sfânt. Şi vor vedea faţa Lui şi numele Lui va fi pe frunţile lor. (Apoc. 22, 4). Preaslăvitul Dumnezeu, Stăpânul Înălţării a celebrării pascale, ne dă Duh Sfânt, ca noi, Biserica şi lumea, să-L putem vedea totdeauna şi doar în aşa mod să nu ne pierdem în istorie.

Trăducere de: Alina Sosanna Didilica.

Comentarii

Articole similare