Hristos S-a inaltat!
« Inaltă-te peste ceruri, Dumnezeule, si peste tot pământul slava Ta, ca să se izbăvească cei plăcuti ai Tăi»
Psalmul 107 :5
Suntem într-o zi plină de istorie a neamului omenesc cu semnificații duhovnicești, o zi în care îl vedem pe Domnul nostru Iisus Hristos, cu ochii minții și ai inimii, înălțându-Se la ceruri și șezând de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Această realitate duhovnicească este, în fapt, realitatea pe care Dumnezeu și-a dorit-o încă de la cel dintâi om, de la Adam, și, respectiv, de la întreaga omenire. Aceasta este taina pe care este menirea fiecăruia dintre noi să o dobândim: devenirea noastră duhovnicească, asemănarea noastră cu Domnul nostru Iisus Hristos și, prin El, șederea de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, în sânul Sfintei Treimi.
În Evanghelia citită astăzi, Iisus Mântuitorul Se arată ucenicilor Săi, iar ei, privind, cred că văd un duh. Iisus îi îndeamnă să privească bine și să vadă mâinile și picioarele străpunse de cuiele de pe Crucea Golgotei, arătându-le că nu este duh, căci duhul nu are carne și oase — cum avea El atunci, între Răstignire, Înviere și Înălțare. Ca să-i convingă, îi îndeamnă să-I dea ceva de mâncare. La un moment dat, binecuvântează pâinea pusă înaintea lor, o frânge și le-o dă. Când a frânt pâinea, L-au recunoscut în acest gest că este Iisus, același care a fost cu ei înainte de Răstignire. În clipa următoare, Iisus a dispărut dintre ei, intrând în planul Său dumnezeiesc. Unii sfinți Părinți spun că, în clipa când a frânt și a dat pâinea lor, Iisus a intrat în pâine, așa cum intră în Sfânta Împărtășanie. Noi ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului: acea bucățică de pâine pe care o primiți cu lingurița și acel puțin vin sunt Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos. El ne-a spus că-i așa, în seara Cinei de Taină:
„Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului Omului și dacă nu beți sângele Lui, n-aveți viață în voi înșivă“ (Ioan 6, 53).
Într-o zi ca aceasta, într-o joi, la 40 de zile de la Înviere, Iisus S-a dus la apostoli și i-a chemat pe Muntele Eleonului. Muntele Eleonului este un munte foarte înalt, între Ierusalim și Betania; acolo S-a înălțat la cer. Este și astăzi — cine a fost la Ierusalim știe — locul de unde a saltat Iisus. E o piatră acolo și pe piatră este urma piciorului. Și toți arată: iată, aici este locul de unde Iisus S-a înălțat la cer. Este o formă, o amprentă a piciorului Său dumnezeiesc. Încă un semn că era trup, era carne, era os, piciorul care s-a îngropat în piatră. Pentru că era Dumnezeu, și-a făcut loc și în piatră, de aceea este acest loc pe Eleon și astăzi. Cei care veți merge la Ierusalim, să căutați să mergeți și la Eleon, ca să vedeți Eleonul și din Ierusalim; este un munte înalt și acolo este acest semn, această pecete a dumnezeirii Sale.
Iisus se înalță la cer. Apostolii și Maica Domnului, de asemenea, erau în jurul lui Iisus care Se înalță la cer, binecuvântându-i, pe înălțimea cerului, până când un nor s-a așezat între Iisus și apostolii care priveau. S-au despărțit apostolii de Iisus și s-au întors la Ierusalim, și erau nedespărțiți de Templu. Ziua și noaptea se rugau în Templu, așteptând făgăduința Duhului Sfânt, căci Iisus le-a făgăduit:
„Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi! (Ioan 14, 16-17).
Iată și astăzi, după mai bine de două mii de ani, ne amintește sensul unei vieți omenești să auzim această bună vestire, așa ca atunci, de la tainica zămislire a Omului, Domnul nostru Iisus Hristos și până la Înălțare. De la Maica Domnului și până la Fiul Domnului au transmis singura avere dupa smerita glasuire :
„Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul Tău!”,
adică desăvârșita Lor moarte față de lume și înfățișarea înaintea Dumnezeului Celui Viu, Dumnezeul părinților săi. Prin Maica Domnului I s-au transmis cele șapte virtuți:
• Curăția
• Smerenia
• Credința
• Ascultarea
• Rugăciunea
• Dăruirea/Iubirea
• Înălțarea.
Izvorul vieții, transmis în fântâna Sufletului Fecioarei Maria, S-a făcut sălaș de descoperire desăvârșită, a atras la Sine pe Cel Preaînalt și s-a arătat a fi Betleem – o casă a „pâinii vieții” (Ioan 6, 48) –, Maica lui Hristos-Dumnezeu.
Întocmai, Fiul Său ne amintește că, în trupul său de Om, păstrându-și smerenia, S-a rugat astfel:
„Tatăl meu, toate sunt Ție cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta, totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu” (Matei 26, 39).
El a venit în lume să răscumpere pe om, care ajunsese rob al satanei și al gheenei, prin căderea lui Adam. A venit să împace pe om cu Dumnezeu, cu cerul, cele muritoare cu cele veșnice. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, ca să facă pe om Dumnezeu. A împrumutat de la om ce nu a avut, ca să-i dea ce i-a lipsit. A luat trup omenesc ca să dea în schimb omului trup dumnezeiesc. S-a smerit Dumnezeu ca să vindece mândria omului. Pentru aceasta S-a întrupat Iisus Hristos și a venit în lume.
Dar venind Domnul la om, nu l-a găsit acolo unde îl lăsase, la munca câmpului, în sânul familiei, în preajma Edenului, ci l-a găsit certându-se cu semenul lui, închinându-se la idoli, zăcând în cele mai grele păcate. Omul ajunsese în stare dobitocească, după cum însuși David grăiește:
„Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 21).
Acolo l-a găsit Dumnezeu pe om, de aceea S-a născut în ieslea animalelor. Ajunsese omul rob al diavolului, închis în temnița tuturor păcatelor, cum spune proorocul:
“Scoate din temniță sufletul meu, ca să se mărturisească Numelui Tău, Doamne.” (Psalmul 141, 7).
Ajunsese chiar locuitor al iadului, căci până la venirea Mântuitorului nici un suflet nu s-a mântuit, toți fiind cuprinși de negurile iadului, de la Adam până la Ioan Botezătorul. Din acest loc nimeni nu-l putea scoate pe om, decât Fiul lui Dumnezeu. Despre aceasta amintea David, zicând:
“Doamne, scos-ai din iad sufletul meu, mântuitu-m-ai de cei ce se coboară în groapă.” (Psalmul 29, 3).
Iată unde căzuse omul și de unde trebuia să-l scoată Iisus Hristos. Însă nu a fost de-ajuns numai smerenia întrupării pentru înălțarea omului dintre cele mai de jos ale pământului. Nici minunile, nici învățăturile Domnului cele dumnezeiești nu au fost suficiente pentru mântuirea lumii. Era nevoie de suferință, de cruce, de sânge, ca să spele păcatul lui Adam.
De aceea, pentru că Iisus Hristos “până în sfârșit ne-a iubit pe noi”, a voit să și pătimească pentru noi. S-a dat în dar omului, ca să-l “mântuiască în dar”. S-a vândut cu preț, Cel fără de preț. I s-au dat palme, I s-a pus în spate crucea, a fost spânzurat între tâlharii pământului, a pătimit, a murit, a înviat. Toate le-a răbdat, tot ce a avut mai scump a dat: și viață, și Trupul și Sângele Său, ba chiar și hainele Sale cele sărace, ca să dobândească tot ce este mai scump pe pământ: sufletul omului. A făcut toate ca să dobândească pe toți și pe toate. Iar când s-a umplut paharul ispășirii, Hristos a strigat de pe cruce: “Săvârșitu-s-a”.
Așa s-a răscumpărat fiul omului de Fiul lui Dumnezeu.
Bucură-te astăzi, muritorule. Veselește-te, omule, prăznuiește din inimă, creștine. Nu te tângui, Adame. Veseliți-vă, Apostoli. Bucură-te, Maică pururea Fecioară, căci Fiul tău întru podoabă S-a îmbrăcat și, cu lumina slavei Lui, goliciunea lui Adam a acoperit!
Iubiți credincioși,
Dacă ne împresoară boli și necazuri, suferințe și dureri, este semn că ne-am îndepărtat de Dumnezeu, că am părăsit Ierusalimul nostru sufletesc. Să ne întoarcem deci la Ierusalim, așa cum ne-a poruncit Domnul. Să ne împăcăm din nou cu El și să venim la Biserică, căci fără El nu putem trăi. Suntem ai Domnului și numai El are milă de noi. În Biserică ne putem uni cu Hristos pe două căi:
• Fie să-L coborâm pe Domnul în inimile noastre, prin rugăciune, prin dragoste și milostenie;
• Fie să ne ridicăm noi la Domnul prin adâncă smerenie, căci “cel ce se smerește pe sine se va înălța”.
Fiecare să alerge cum poate. Să încercăm fie pe una din căi, fie pe cealaltă, fie pe amândouă deodată, și să nu ne lenevim până nu ne vom uni cu Mântuitorul sufletelor noastre.
Și, de voiți să ne unim mai desăvârșit cu El, “sus să avem inimile”. Sus, acolo unde sunt părinții noștri, eroii noștri, sfinții noștri. Acolo unde sunt îngerii, mucenicii, cuvioșii, acolo unde este slava lui Hristos, acolo să fie și inima noastră. De vom face așa, vom ajunge cu sufletele acolo unde s-a învrednicit a fi trupul nostru astăzi, la odihna cea veșnică.
„Nemuritorule Mire al sufletelor noastre, de acolo, din dreapta lui Dumnezeu, unde azi Te-ai așezat Împărat al veacurilor, trimite-ne făgăduința Tatălui, pe Prea Sfântul Duh, care este legătura nedezlegată a dragostei, ca să fim nedespărțiți de Tine și să ne învrednicim, pe pământ împărtășindu-ne cu vrednicie cu Preacuratul Trup și Sânge, să fim totdeauna părtași harului Tău dumnezeiesc, iar în cer, împărtășindu-ne cu fericita Ta Față, să fim întotdeauna părtași Slavei Tale celei veșnice”.
SLĂVIT SĂ FIE DOMNUL!
Amin.
