Renaşterea comunităţii ortodoxe din Montgeron

Montgeron – un mic orăşel aflat la 40 de minute de Paris, cu frumoase căsuţe medievale, învecinate de blocuri şi centre comerciale moderne. E o regiune care păstrează încă urmele sosirii pe pământul francez a principesei ruse Anna Iaroslavna, cunoscută în Franţa cu numele de Anne de Russie sau Anna de Kiev, în unele documente numită şi Agnès, soţia împăratului francez Henric I.

Căsătorită în anul 1049, Anna de Kiev (fata mai mică a kneazului kievean Iaroslav cel Înţelept, Jaroslav Mudrij), admirând aceste păduri sălbatice, nelocuite în acea epocă, a cumpărat aici o bucată de pământ drept loc pentru construirea unei reşedinţe în afara oraşului. Frumoasă, deşteaptă şi cultivată, Anna Iaroslavna a întemeiat în Senlis o mănăstire de femei, care avea în posesia sa în Montgeron pământuri şi o moară – Moulin de Senlis. Se  spune că Anna a fost prima rusoaică care a călcat pe teritoriul francez. Ea a adus cu sine o Evanghelie în limba slavonă, pe care toţi regii francezi de până la revoluţie dădeau jurământul, neştiind în ce fel de limbă secretă este ea scrisă.

În 1953 localitatea Moulin de Senlis a ajuns iarăşi în proprietate rusească. Sofia Zernova, o participantă activă la Mişcarea studenţească creştină rusească în Europa, care a ajutat foarte mult emigranţii ruşi, a cumpărat pământuri din Montgeron în baza diferitor donaţii pentru a consturi aici o casă de copii. Istoria existenţei acestei case de copii a emigranţilor din Rusia a fost posibilă graţie ajutorului şi voii Domnului: printr-o minune de fiecare dată se găseau resurse pentru reparaţie şi întreţinerea castelului, transformat în casă de copii. În anul 1957 s-a decis construirea unei biserici. Pentru a aduna banii necesari, fiecare s-a implicat după posibilitate, inclusiv educatorii acestei case de copii, care vindeau în Paris tablourile pictate de copii. La construirea bisericii s-a luat drept model una din bisericile de pe lacul Ohridsk din Macedonia, în cinstea bunicii Anei de Kiev – prinţesă bizantină. Iconostasul a fost pictat de călugărul Grigorie Krug – unul din cei mai talentaţi iconografi ai Parisului Rusesc din mijlocul sec. XX.

Timpul a trecut, copiii orfani au crescut, despre cei noi avea grijă conducerea freanceză. În anii 1970 – 2009 în locul casei de copii a fost luată decizia să se organizeze un Centru de ajutor celor nevoiaşi – emigranţilor din Uniunea Sovietică. Casele de pe teritoriul proprietăţii Moulin de Senlis au fost date în arendă ca ajutor social familiilor vulnerabile. Dar treptat acest locaş a început să devină asemeni unui loc părăsit şi uitat, « Castelul Rusesc » atât de admirat cândva, a început să se ruineze văzând cu ochii. O perioadă de timp, în biserică slujbele erau săvârşite de comunitatea sârbă, dar curând această atmosferă de pustietate s-a abătut şi asupra bisericii. Atunci, localnicii ortodocşi (foşti locuitori ai castelului), înţelegând că au nevoie de biserică, au ales un staroste şi au scris scrisori la diferite patriarhii ortodoxe. Răspunsul a venit din partea Patriarhiei Moscovei. O dată pe săptămână a început să vină un preot (mai bine zis, el era adus de enoriaşi) pentru săvârşirea Sfintei Liturghii. Dar preoţii se rânduiau, slujbele se făceau rar, viaţa parohiei nu prea reuşea…

Misiunea : găsirea enoriaşilor

În 2010 la parohia din Montgeron a fost numit un nou responsabil – ieromonahul Nicodim (Pavlinciuc), de origine din Moldova. Părintele Nicodim a terminat Academia  Teologică din Moscova, doi ani a predat la Seminarul Teologic din Habarovsk unde a fost responsabil de biserica Adormirii Maicii Domnului. A slujit apoi un an în Moldova. În noiembrie 2009 a fost trimis ca inspector şi profesor la noul seminar teologic din Paris, fiind numit ulterior responsabil de biserica Cuviosului Serafim de Sarov din Montgeron. Părintele Nicodim – este unul din puţinii oameni care îmbină în acelaşi timp bunătate, perseverenţă, deschidere şi delicateţe. Este monah de mai mult de zece ani, dintre care cinci – preot. Biserica sa se află într-un loc neobişnuit: poartă veche, care aminteşte de clădirea unui castel, iaz şi copaci seculari… Totul şopteşte aici despre taina, măreţia şi frumuseţea de altă dată a acestui loc. În biserică te simţi ca acasă. « De unde vă cunosc ? », a întrebat părintele Nicodim după slujbă. Într-adevăr, aveam senzaţia că ne cunoaştem de mult timp.

Irina Levina: Părinte Nicodim, după părerea d-voastră, prin ce se deosebesc parohiile din Rusia şi cele din străinătate?

Părintele Nicodim: Emigranţii ruşi, ajungând în Europa, în primul rând încearcă să-şi aranjeze viaţa, să-şi câştige existenţa. Preotul, în special într-o parohie tânără, are mai multe griji decât în Rusia : el trebuie să-şi găsească viitorii enoriaşi. Fie în tren, fie în magazin, auzind că cineva vorbeşte în rusă sau în română, mă gândesc cum să intru în discuţie cu aceşti oameni, ca ei să devină enoriaşii noştri. Căutarea enoriaşilor – este problema noastră stringentă. Preotul trebuie să fie gata în orice situaţie să propovăduiască despre Hristos, despre faptul că alături, nu departe este o biserică deschisă, pe care o poţi frecventa.

I.L.: Parohia dumneavoastră include enoriaşi de diferite naţionalităţi : ruşi, moldoveni, ucraineni, francezi… Aceast fapt simplifică sau complică lucrurile?

p. Nicodim: Pentru mine e simplu, deoarece în Moldova noi deseori slujim în diferite limbi. Şi în Montgeron încerc să slujesc astfel ca fiecare să poată auzi cuvintele rugăciunilor în limba natală, dar se pare că nu pentru toţi enoriaşii acest lucru este atât de simplu, ca pentru mine. La unii există stereotipul că noi trebuie să slujim doar în slavonă, altă limbă nu-şi are locul. Atunci trebuie de explicat că de fapt în toate limbile îl putem slăvi pe Dumnezeu. Ar trebui de slujit astfel ca toţi cei care se află în biserică să urmărească, să participe şi să se pătrundă de spiritul rugăciunii. În această diversitate şi constă unitatea noastră. Să ne unim într-un tot întreg, încât cu « o singură gură şi cu o singură inimă » să-l slăvim pe Dumnezeu, aceasta este cale pe care ne cheamă Hristos s-o urmăm.

I.L.: Deja mai mult de un an trăiţi în Franţa, este adevărat că aceasta este o ţară laică ?

p. Nicodim: Francezii folosesc expresia de creştini practicanţi şi nepracticanţi, adică creştini care merg la biserică şi cei care nici într-un fel nu participă la viaţa Bisericii. Franţa este deseori numită o ţară laică, şi totuşi… sărbătorile creştine sunt marcate de întreaga ţară, francezii – sunt un popor tradiţional creştin.

I.L.: Am fost la o Liturghie ortodoxă în biserica catolică din Chartres, unde se află Acoperământul Maicii Domnului. Este ceva firesc când catolicii permit ortodocşilor să facă slujba în biserica lor?

p. Nicodim: În Franţa aşa ceva se întâmplă foarte des. Catolicii au o atitudine binevoitoare faţă de ortodocşi, apreciază destul de înalt tradiţia noastră, pentru mulţi dintre ei ortodoxia – este un nivel înalt la care ei tind să ajungă.

 

Viaţa în jurul bisericii

I. L.: Parohia dumneavoastră are nişte vecini nu tocmai simpli…

p. Nicodim: Vecinii noştri nu sunt chiar simpli, sunt unii chiar foarte înverşunaţi împotriva Bisericii. În aşa situaţie, nu ne rămâne decât să ne menţinem poziţia. Şi slavă Domnului, ne reuşeste acest fapt. Noi respectăm toate regulile statului : parohia este înregistrastă juridic, are un contract cu asociaţia rusească (proprietarii legali ai castelului) de arendare a clădirii bisericii şi a trapezei. Cu toate acestea, unii locuitori ai castelului sunt nemulţumiţi de această vecinătate. Slujitorii sârbi de până la noi nu aveau drepturi juridice, de aceea, unii locuitorii ai castelului, care luptau împotriva Bisericii, uneori îi alungau sau refuzau să le permită să săvârşească agapa frăţească pe teritoriul bisericii. Situaţia era jalnică. Parohia noastră există pe baze legale, şi totuşi unii locuitori au păstrat obiceiul de a administra, ca de exemplu : « Ne deranjează clopotele!» « Dar de ce nu vă deranjează clopotele bisericii catolice care e în vecinătate ?, îi întreb. Haideţi să chemăm poliţia şi ne lămurim…» Şi de regulă, se calmează.

I. L.: Nu putem evita problema banilor. Pe ce resurse există biserica? Nu aveţi aşa mulţi enoriaşi, primiţi vreun ajutor de la eparhie?

p. Nicodim: Noi existăm doar din jertfele oamenilor simpli. Sunt resurse puţine, în baza lor este imposibil de realizat lucrările de reparaţie şi restaurare necesare. Dar cel mai important, e că reuşim să avem tot ce ne este necesar pentru realizarea slujbei, putem face ca şi data viitoare oamenii să vină la biserică, indiferent de cât au putut dona. Avem o parohie săracă, dar slavă Domnului pentru faptul că oamenii sunt receptivi şi ajută cum pot. Nu demult am făcut o reparaţie parţială în biserică şi trapeză, iar cu ocazia Naşterii Domnului şi a sărbătorii de Paşti am cumpărat cadouri pentru copii.

I.L.: Dar cum trăiţi dumneavoastră ?

p. Nicodim: Mă limitez cu cele mai necesare.

I.L.: Aşa trăiesc toţi preoţii în străinătate ?

p. Nicodim: Sunt preoţi care primesc o subvenţie de la Patriarhie, dar eu – nu.

I.L.: Împărtăşiţi-ne visurile dumneavostră cu privire la viitorul parohiei.

p. Nicodim: Desigur, aş vrea să văd biserica înflorind, dar cel mai important, biserica – este locul întâlnirii cu Dumnezeu. Şi este important ca fiecare persoană care intră în biserică să fie în comuniune cu Domnul.

I.L.: Cum a apărut tradiţia agapei în biserica dumneavoastră ?

p. Nicodim: Această tradiţie exista şi mai înainte. Este o tradiţie de suflet, care-i uneşte pe oameni. Disciile la un ceai sunt necesare pentru comunicarea noastră, susţinerea reciprocă. Omul, aflându-se în altă ţară, în altă sferă culturală, are nevoie să comunice cu ai săi, să primească un sfat, să-şi îmbogăţească experienţa de viaţă. Ne stăruim să-i ajutăm pe fiecare după posibilităţi. Posibilităţi sunt puţine, în schimb eforturi sunt multe.

I.L.: Părinte Nicodim, ce vă aduce bucurie şi ce vă ajută în momentele dificile ?

p. Nicodim: Bucurii în viaţă sunt multe. Uneori nici nu observăm ceea ce ne dă putere, starea liniştii sufleteşti şi pace. Cel mai important pentru mine – e posibilitatea de a comunica cu oamenii apropiaţi sufleteşte. Împreună să ne rugăm şi să ne susţinem unul pe altul.

Încheire

Niciodată nu ştii ce te aşteaptă departe de casă. Ceea ce se pare atât de evident în Petersburg, de exemplu, multe biserici pline de enoriaşi, este destul de necaracteristic pentru parohiile ortodoxe din oraşele franceze, unde parohul aproape în adevăratul sens al cuvântului trebuie să-şi găsească şi adune enoriaşii. Uneori, pare că în străinătate oamenii trăiesc mai bine, ca noi, şi bisericile lor sunt mai bogate, dar de fapt – totul este cu totul altfel. Familiaritate si unitate – iată ce uimeşte în parohia din Montgeron. După cuvintele enoriaşilor, dacă nu era biserica şi posibilitatea de a comunica, ar fi fost foarte greu în Franţa. Greu se integrează un rus (om sovietic) în comunitatea europeană. Biserica pentru mulţi devine o insuliţă a patriei. Castelul rus trăieşte acum a treia sa naştere (după reşedinţa Anei de Kiev şi a casei de copii a d-nei Sofiei Zernova), este posibil ca deja în scurt timp această bucată de pământ cu biserica în stil bizantin să devină din nou unul din locurile cele mai atractive ale Montgeronului.

Autor: Irina Levina

Traducere din rusa: Sosanna-Alina Didilica
Sursa: aquaviva.ru

Siteul Bisericii Sfântului Serafim de Sarov din Montgeron: http://egliserusse.jimdo.com/

Comentarii

Articole similare