Descrierea virtuților lucrului manual și a rugăciunii în corespondența cu frații athoniți

Părinții Noului Neamț, în corespondența lor cu frații de la Muntele Athos, au acordat o atenție deosebită la două virtuți creștine constitutive: rugăciunea și lucrul manual. Fără aceste virtuți nu este posibilă nicio viață spirituală.

Pentru fiecare creștin, rugăciunea și munca sunt considerate a fi cele două aripi care îl duc spre înălțimile cerului, mai ales pentru călugări. O mare parte din corespondență este dedicată acestor virtuți. Frații, atât de pe Muntele Athos, cât și din Mănăstirea Noului Neamț, aveau multe proiecte comune, ca să nu mai vorbim de cererile de rugăciuni unul pentru altul și pentru toți cei care aveau nevoie de sprijin în rugăciune.

Când vorbim despre rugăciune, înțelegem o practică specială care este caracteristică tuturor religiilor. Cu toate acestea, în creștinism, rugăciunea dobândește o valoare specială. Însuși Domnul Iisus Hristos ne-a învățat să ne rugăm, numindu-L pe Dumnezeu „Tatăl Ceresc”. El Însuși S-a rugat și ne-a lăsat un exemplu despre cum ar trebui să ne rugăm. Prin urmare, pentru un creștin, rugăciunea ar trebui să devină o acțiune naturală, vie, care atinge întreaga ființă.

În învățăturile lui Avva Dorotei (500-565 sau 580) există o frumoasă explicație a acestei stări: „Rugăciunea taie din toate gândurile atât de mult încât tot ce este lumesc pare a fi praf și cenușă. Când sufletul gustă dulceața rugăciunii, atunci omul începe să disprețuiască viața sa pieritoare. El nu mai dorește nici frumuseți, nici plăceri. El uită de sine și de toți cei care trăiesc pe pământ. Când Rugăciunea lui Iisus curge în sufletul, în mintea și în inima omului prin acțiune duhovnicească, atunci, asemenea Dumnezeirii, ea rămâne cu el în mod constant, într-o legătură de neînțeles, și prin curgerea sa, hrănindu-l cu o rază de lumină cerească. Iar când mintea lui este capabilă să simtă această bucurie și slavă a fericirii viitoare, atunci omul uită de sine, își disprețuiește viața și toate lucrurile pământești, așa cum am mai spus anterior pe scurt. Și nu acceptă după aceea aspirații pentru nimic lumesc și niciun fel de dorințe. Deoarce în mod neașteptat se aprinde în el bucuria și dulceața neîncetată, înlocuind hrana pentru limba și pântecele său. Căci bucuria și o anumită dulceață este neîncetat în inima lui. Și tot omul este cuprins în întregime deodată pentru o perioadă și pentru o vreme stăruie în belșug»[1].

Cuviosul Sofronie Saharov scrie despre acest lucru în mod minunat, consemnând starea duhovnicească a starețului său, cuviosul Siluan Athonitul. Însuși rugăciunile cuviosului Siluan sunt pline de dorința de a cuprinde inimile tuturor oamenilor cu dulceața sa și de a rămâne în Duhul Sfânt. „Doamne, dă pacea Ta poporului Tău.  Doamne, dăruiește-le robilor Tăi Duhul Tău cel Sfânt, ca să le încălzească inimile cu dragostea Ta și să-i călăuzească întru tot adevărul și în tot binele. Doamne, dă-le harul Tău ca întru pace și dragoste să Te cunoască și să Te îndrăgească încât să spună asemeni apostolilor pe Tabor: „Este bine pentru noi, Doamne, să fim cu Tine”.  Încălzește inimile îndurerate ale oamenilor; fă ca ei să Te laude în bucurie, uitând de durerile pământului. O, bun Mângâietorule, Te implor cu lacrimi, mângâie sufletele îndurerate ale poporului Tău.  Fă ca toate popoarele Tale să cunoască dragostea Ta și dulceața Duhului Tău cel Sfânt, ca să uite de durerile pământului, și să lase toate relele, și să se lipească de Tine cu dragoste, și să trăiască în pace, făcând voia Ta întru slava Ta»[2].

Această rugăciune se îmbină și se împletește perfect cu învățăturile aceluiași Avva Dorotei: „Oricine dintre cei care trăiesc în el (deșertul) a reușit să dobândească rugăciunea neîncetată și de neuitat a lui Iisus și alte rugăciuni, a ajuns la limita tuturor virtuților. O astfel de persoană este și în toate celelalte locuința Duhului Sfânt datorită rugăciunii neîncetate a lui Iisus. Este cunoscut faptul că cel care nu a primit harul Mângâietorului, efectuează această rugăciune fără bucurie. Iar dacă Duhul Sfânt este în interiorul cuiva, atunci această persoană nu încetează niciodată rugăciunea lui Iisus. Deoarece însuși Duhul Sfânt lucrează în interiorul său și se roagă. Și acesta este un semn pentru cei care doresc și caută înțelegerea dobândirii harului. De asemenea, semnele acestuia sunt dragostea neclintită, blândețea, smerenia, puritatea spirituală. Și atunci: fie că această persoană mănâncă, bea, este ocupată cu ceva, merge undeva, veghează, doarme, – în orice moment, în orice activitate, în orice loc, rugăciunea lui Iisus este în permanență pe buzele și în mintea sa. Chiar și în timpul somnului profund, sufletul său își amintește de Dumnezeu, iar mireasma rugăciunii străbate din inima sa. Și rugăciunea lui Iisus este atunci inseparabilă de omul interior și este efectuată în mod constant. Chiar dacă gura și limba lui păstrează tăcerea, ea este înfăptuită și lucrează în taină în el”[3].

Avva Dorotei deja în secolul al VI-lea resimte imperfecțiunea și raritatea vieții în rugăciune la contemporanii săi: „Mulți dintre sfinții părinți din vechime erau cei care săvârșeau și învățau pe alții o astfel de viață, edificându-se unii pe alții, întărindu-se, ridicându-se din putere în putere, aveau capacitatea să povestească și să asculte. Dar acum, în vremurile din urmă, când aceste lucruri mărețe au devenit extrem de rare, calea de mântuire și de smerenie adevărată a sfinților părinților a fost cu totul delăsată. Și în loc de aceasta, călugării fac voia lor, de trei ori înșelătoare, și se autoconduc, în loc să se țină de evlavia părintească. Iar cine, în aceste vremuri din urmă, găsește sârguință și osteneală pentru această mare lucrare, pentru calea smereniei părintești, pentru sfânta și mântuitoarea evlavie părintească și pentru lucrarea lui Dumnezeu, pe acesta harul lui Dumnezeu îl va ajuta, îl va întări, îl va lumina și îl va înțelepți și mai mult. O astfel de persoană, care se adâncește în lucrarea lui Dumnezeu cu sârguință, este dulce și plăcută lui Dumnezeu. Întrucât suspinele de rugăciune de la o inimă curată, cu smerenie înțeleaptă și milă, cu dragoste și adevăr, precum mireasma cadelniței, urcă la Dumnezeu ca o jertfă plăcută. Prin urmare, ar trebui să considerăm toate activitățile ca fiind secundare, iar lucrarea cu adevărat mântuitoare și sfântă – rugăciunea neîncetată a lui Iisus – să fie în capul tuturor activităților”[4].

În secolul al 18-lea un alt ascet, cuviosul Paisii Velicicovschi, a învățat și îi învață și pe discipolii săi practica rugăciunii lui Iisus. El a găsit cea mai potrivită metodă de a învăța practicarea rugăciunii – citirea și traducerile Sfinților Părinți. Acest lucru îl ajută pe cuviosul Paisie să evite propriile greșeli și pretenții din partea confraților săi. El, bazându-se pe afirmațiile Sfinților Părinți: Ioan Scărarul, Isihie, presbiterul Ierusalimului, Nichifor Postnicul și alții, numește facerea rugăciunii – o artă. El ridică întrebarea: de ce sfinții părinți numesc rugăciunea minții drept artă? Curând el ajunge la concluzia că: „Drept artă numesc Sfinții Părinți, după cum s-a arătat, această sfântă rugăciune, cred, pentru că așa cum un om nu poate învăța arta de unul singur fără un artist iscusit, tot așa este imposibil să înveți această lucrare mentală a rugăciunii fără un instructor iscusit. Dar această lucrare, după Sfântul Nichifor, este obținută de mulți, sau chiar la toți, prin învățătură; dar rari sunt cer care fără învățătură, prin durerea lucrării și căldura credinței, au primit-o de la Dumnezeu. Regula bisericească conform rânduielii și cărților sfinte ale Bisericii, pe care creștinii ortodocși, laici și monahi, trebuie să o înfăptuiască zilnic, ca o contribuție, să o aducă Împăratului ceresc, poate fi citită oral de fiecare persoană instruită, și săvârșită fără nici o învățătură. Iar cu mintea în inimă de a aduce lui Dumnezeu jertfa tainică a rugăciunii, deoarece aceasta este o artă duhovnicească, care fără învățătură, așa cum s-a spus mai sus, este imposibilă”[5].

Cuviosul Paisie dă exemple concrete în scrierile și traducerile sale. Firește, cea mai ușoară cale este de fi în ascultare la un stareț, care ar putea să te învețe, dar dacă nu este un astfel de stareț, atunci este posibil să înveți din cărți. Era foarte important pentru el să-i obișnuiască pe frați cu cititul și învățarea constantă. Mulți dintre frați se ocupau cu traduceri și, în acest mod, îndeplineau sau întruchipau cea de-a doua virtute – lucrul manual.

Să vorbim mai detaliat despre lucrul manual.

Lucrul manual este una dintre componentele vieții călugărilor, dar și a tuturor creștinilor. Fără lucrul manual nimei nu stă într-o mănăstire. Există o istorie de învățătură foarte interesantă potrivit căreia un tânăr a venit la mănăstire dorind să devină călugăr. Starețul l-a primit. Era seară. Toți frații s-au dus la slujbă. Dis-de-dimineață – de asemenea, ziua începea cu Sfânta Liturghie la biserică. Și iată, după Sfânta Liturghie, responsabilul l-a rugat să meargă la ascultare mănăstirească, să lucreze. Fratele a obiectat: „Am venit la mănăstire pentru a mă ruga și pentru a mă exersa în lucrarea spirituală, în citire, cântare”. Trimisul din partea starețului nu i-a răspuns nimic. Când a sosit timpul prânzului, toți au mers la masă. Nimeni nu l-a chemat pe tânărul nostru novice. El continua să stea în chilie. Seara, toți l-au chemat la slujbă. El, când l-a văzut pe stareț în biserică, s-a apropiat indignat și i-a spus: „De ce nimeni nu m-a chemat la prânz?”, iar starețul i-a spus: „Tu doar ești un om duhovnicesc. Ai venit la mănăstire doar pentru hrană duhovnicească, de aceea nu te-au chemat”.

După cum putem vedea din această istorioară, a neglija munca sau lucrul manual înseamnă a neglija propriul corp și propria sănătate.

Porunca de a munci  a fost dată de Dumnezeu Însuși încă în Rai. Este important să nu uităm despre acest lucru și să muncim în măsura puterii și a posibilităților. Fiecare își adaptează deja propriile abilități, timpul și puterea. Totul ar trebui să fie echilibrat și în conformitate cu ceea ce este necesar și important în acel moment.

Episcopul Varnava (Beliaev), în cartea sa „Fundamentele artei sfințeniei”, scrie: „Porunca lui Dumnezeu numai nu poruncește să dăm indulgență trupului, dar este de datoria noastră să avem grijă de el cu măsură. Altfel, așa cum spune Sfântul Serafim de Sarov , „trupul se uzează și sufletul slăbește”. Într-un astfel de caz, munca manuală, chibzuit poruncită, ne vine în ajutor. Căci trândăvia și patimile ruinează trupul și tulbură cea mai puternică și mai de fier sănătate”[6].

În mănăstirea Noului-Neamț frații lucrau, îndeplinind astfel de ascultări, precum grădinăritul, pictura icoanelor, sculptura în lemn, facerea și coacerea prescurilor, brutăria, forjarea metalelor, fabricarea lumânărilor și a tămâiei, slujirea pastorală și didactică, tipografia….

Tipic pentru făcut smirna[7]

În 1887, mănăstirea Noului-Neamț avea 226 de desetini (zeciuieli) (desetina „de stat”, egală cu 2400 de sajini pătrați (109,25 „sute”; 1,09 hectare) și folosite în Rusia înainte de introducerea sistemului metric) și 2191 de sajini (4,55 m2), care au fost repartizate în felul următor: 17 desetine și 1000 de sajini pentru gardul și clădirile mănăstirii, garman (depozite) – 2/1650, pentru livezi și grădin – 34/1395, pentru teren arabil – 84/2000, pentru pășune cu magazii – 85/ 1100, pentru valul troian – 1/1450, pentru porți – 2/196[8]. Desigur, o cantitate atât de mare de pământ necesita multă muncă, iar aproape toți frații mănăstirii lucrau la câmp și în grădină în timpul primăverii, verii și toamnei.

Același episcop Varnava scrie că Sfinții Părinți: „Examinând problema privind fiecare patimă în parte, se poate observa un mare folos de la munca manuală pentru vindecarea oricăreia dintre ele. De exemplu, călugării din vechime foloseau lucrul manual pentru a învinge somnul, care noaptea nu le permitea să se ocupe de gândirea la Domnul. Varsonufii cel Mare, Isaac Sirianul, Serafim de Sarov și alți părinți propun practicarea muncii manuale pentru Domnul, ca ascultare, ca unul dintre mijloacele de a învinge demonul deznădejdii. Un înger i-a indicat lui Antonie cel Mare, într-o viziune, lucrul manual ca fiind un mijloc împotriva risipirii minții obosite de rugăciune. În acest scop, Sfinții Părinți au ales activități care pot fi realizate automat, mecanic, cum ar fi împletirea de coșuri, frânghii, rogojini (cf. împletirea ciorapilor de către cuvioasele de la Diveevo). În acest fel, mintea, după rugăciunea intensă conform rânduielii bisericești, se odihnește, iar lucrarea în rugăciune nu se oprește deloc, deoarece astfel de meșteșuguri permit să se practice în secret în inimă rugăciunea lui Iisus sau orice altă rugăciune scurtă. Iar dacă un om nu a dobândit încă rugăciunea minții și inimii neîncetată, îi este de ajuns și faptul ca în timpul lucrului să nu-i asalte capul gândurile rușinoase și necurate”[9].

Astfel, putem concluziona că rugăciunea și lucrul manual salvează sufletul creștinului. Dacă una dintre aceste virtuți lipsește, viața se învârte pe loc ca o barcă cu o singură vâslă. Să ne ajute Dumnezeu, fiind în rugăciune, să creăm și să înnobilăm lumea din jurul nostru. Fiind uniți cu Domnul, devenim cocreatori ai minunatei Sale Providențe pentru lume.

Ieromonahul Iosif Pavlinciuc

[1] http://www.biblioteka3.ru/biblioteka/dorofeya/txt13.html

[2] https://foma.ru/molitva-svjatogo-siluana-afonskogo.html

[3] http://www.biblioteka3.ru/biblioteka/dorofeya/txt13.html

[4] http://www.biblioteka3.ru/biblioteka/dorofeya/txt13.html

[5] https://azbyka.ru/otechnik/Paisij_Velichkovskij/molitva/3

[6] http://www.biblioteka3.ru/biblioteka/varnava-beljaev/tom-3/txt09.html

[7] 2119-1-26 F. 28

[8] 2119-1-102 P. 10.

[9] http://www.biblioteka3.ru/biblioteka/varnava-beljaev/tom-3/txt09.html

Comentarii

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *