Milă şi iertare – discutate la Conferinţa teologică din Bose (Italia)

Rapoarte de sinteză ale conferinţei teologice din Bose

În perioada 9 – 12 septembrie, în mănăstirea Bose din Italia, a avut loc cea dea XXIII-a Conferinţă teologică internaţională cu tema: «Milă şi ieratare». La conferintă s-au adunat reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe Surori, Bisericii Romano-Catolice, Bisericilor Ortodoxe Orientale, Bisericii Anglicane şi denominaţiunilor protestante.Tradiţional, la lucrările conferinţei au participat teologi şi savanţi din diverse instituţii de învăţămînt şi centre de cercetare a Univeristăţilor ortodoxe, catolice şi protestante. Mai mult de 250 de participanţiau venit din 33 de ţări ale lumii. Rapoartele prezentate au fost traduse simultan în 4 limbi: engleza, italiana, greaca şi rusa.
Mai jos, vreau să redau cele mai interesante, după părerea mea, gînduri şi epxrimări audiate la conferinţă.

Enzo Bianchi, stareţul mănăstirii Schimbării la faţă din Bose, i-a salutat călduros pe toţi participanţii şi oaspeţi, subliniind că această conferinţă e o mică încercare de punere în faptă a milei şi iertării.

Apoi a sunat mesajul de felicitare a Preafericitului patriarh al ConstantinopoluluiBartolomeu. În acest mesaj Patriarhul a subliniat că mila, iertarea şi răbdarea sunt virtuţile creştine de bază. Dacă în viaţă trebuie să concurăm cu aproapele, atunci motivaţia principală ar trebui să fie concurenţa în virtuţi. De asemenea, el a subliniat că compasiunea este un remediu de vindecare pentru egoism, iar grija faţă de aproapele şi umanitatea – temelia vieţii creştine.

În numele Preafericitul Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii Kirill, mesajul de salut al participanţilor la simpozion a fost scris de Mitropolitul Ilarion (Alfeev) de Volokolamsk şi citit de episcopul Mitrofan (Badanin).Mitropolitul se întreabă: „Întotdeauna oare „coroana creaţiei” se află la înălţimea vocaţiei sale?”Răspunzînd la această întrebare el reflectă asupra cuvintelor apostolului Pavel despre faptul că „făptura aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu”, pentru că „toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum, şi nu numai ea, dar şi noi însuşi…” (Rom.8;19, 22-23).Mitropolitul, actualizîndpostulatele apostolice, scrie: „Astăzi noi suntem martorii unor probleme în relaţiile internaţionale şi publice. Omenirea trebuie să realizeze că rănile produse de ură şi duşmănie, pot fi vindecate doar prin milă şi iertare reciprocă, în numele păcii, păstrării vieţiişi mântuirea generaţiilor viitoare”. Ca exemplu în acest sens a fost prezentată calea vieţii marelui cneaz din Kiev, Sfîntul Vladimir, mărcând anul acesta milinarul adormirii lui.

Walter Kasper,ex-preşedintele Consiliului Papal pentru unitatea creştină, în raportul său a abordat subiectul milei Domnului, manifestată în Vechiul şi Noul Testament. Legea Vechiului Testament oprea răspîndirea violenţei, însă, ea era criticată deja de prooroci şi psalmişti,care chemau poporul ales la pocăinţă şi iertare. Dreptatea dă încredere, dar este insuficientă pentru mîntuire.
Manifestarea milei Domnului o vedem în chemarea lui Moise la slujire la „Rugul cel nears”.Unul din participanţii la conferinţă, un călugăr benedictian, a observat că, încă mai înainte Domnul şi-a manifestat mila Sa, scoţîndu-l pe Lot şi pe fiicele sale din oraşele pline de păcate Sodoma şi Gomora. În aşa mod, aflăm că mila este oglinda Dumnezeirii. La Domnul inima este deschisă faţă de cei suferinzi; confruntă răul prin bine..

În Noul Testament este stabilită o nouă ordine a relaţiilor interumane. Despre milă citim în pilda despre Fiul rătăcit, pe care ar fi mai bine să o numim pilda despre „Tatăl milostiv”.

„Mila este comparată cu minunea învierii”. O minunată ilustrare la aceste expuneri – pilda despre „Samarineanul milostiv”.

Întrebare: Cum se manifestă libertatea şi responsabilitatea omului? Răspuns: Ele se manifestă în calea depăşirii păcatului şi a pocăinţei permanente.
Actualizarea şi renaşterea pot fi analizate încă ca o revoluţie a împăcării şi iertării.
Cum să înţelegem legătura între milă şi dreptate?
Mila – este fidelitatea, identitatea lui Dumnezeu. Biserica – e casa milei. În adevărul Dumnezeiesc dreptatea se manifestă prin mila Domnului.

Mitropolitul Kallistos Ware (Patriarhia Constantinopolului) s-a oprit la explicarea Rugăciunii Tatăl Nostru şi legătura ei cu mila. În această rugăciune noi dăm ordine lui Dumnezeu: ”şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Dumnezeu ca şi cum forţat ne iartă, urmînd exemplul nostru de iertare şi împăcare cu aproapele. Adică în această iertare Dumnezeu ne imită pe noi. În continuare el a vorbit despre faptul că iertarea este un dar nemeritat de la Dumnezeu. Nu Dumnezeu ne răcumpără din iertare, noi singuri pe noi-înşine ne aducem în faţa lui Dumnezeu, la comunicarea şi promisiunea Sa.

Episcopul Kallistos a subliniat caracterul universal al rugăciunii Domnului. Cu cuvintele ”Tatăl nostru” cuprindem toată umanitatea. Vedem aici solidaritatea mistică cu toţi care trăiesc în univers. Cerînd iertarea păcatelor sale, noi vorbim de asemenea la plural că avem în vedere rugămintea şi rugăciunea despre toţi. De aici rezultă că şi să judecăm pe aproapele nu putem, deoarece judecîndu-l pe aproapele, ne judecăm pe noi înşine. Dinamica iertării este socială. Fără iertare nu este creştinism.
În următorul raport a fost expus un gînd extraordinar, că dreptatea – este minimum, pe care trebuie să-l dăm aproapelui, iar mila – maximum.

Părintele Eugen Pentiuc,profesor al Vechiului Testament şi al limbii ebraice la Universitatea Brooklyn (SUA), a vorbit despre iertare şi împăcare în baza exemplului –„Iosif şi fraţii săi”. La începutul raportului, el a abordat textul cărţii Geneza, unde se vorbeşte despre adresarea Domnuluicătre Cain: „Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: “Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fața ta?Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!” (Gen. 4:6,7).Adică mila Domnului este ca un semn preventiv: ea doreşte să-l oprească pe om. Toate darurilebune Dumnezeu le trimite pentru ca omul, primindu-le, gustîndu-le, să mulţumească lui Dumnezeu şi să înfăptuiască acţiuni de caritate şi milostenie.

Deosebit de clar este exprimată iertarea şi mila în istoria lui Iosif.Întoarcerea la fratele s-a produs prin schimbarea conştiinţei, prin conştientizarea vinei sale. În aşa mod, pocăinţa – este nu atît sentiment, cît o acţiune. Trebuie să ne întoarcem la originile greşelilor noastre, pentru a ne schimba conştiinţa. Dreptatea se revoltă, dar mila domneşte.

Egumen Arsenii Sokolov, preşedintele Patriarhiei Moscovei şi a întregii Rusii pe lîngă Patriarhul Antiohiei şi a întregului Orient, a abordat trei pilde din Noul Testament: despre Fiul rătăcit, despre Drahma şi despre Oaia pierdută.Trăsătura specifică tuturor celor trei pilde este bucuria. Bucuria regăsirii fiului, a drahmei şi a oii. Agapa frăţească la care sunt invitaţi prietenii şi cunoscuţii este mărturie a apropierii unul de altul şi de tatăl.

Dimitros Moschos, teolog grec, istoric al Bisericii, profesor la Universitatea din Atena, a reprezent raportul: ”Mila în viaţaşi învăţătura cuviosului Pahomie cel Mare”. Analizînd epoca fondării călugăriei, cînd majoritatea călugărilor erau de provenienţă iudeo-creştină, raportorul s-a oprit la epoca cuviosului Pahomie cel Mare. Pahomie, călugăr egiptean, originar din Teba,se consideră pe drept fondatorul monahismului kinovit. Primind înştiinţare de la înger, Pahomie a organizat o reţea de mănăstiri în pustia Egipteană. La sfîrşitul vieţii sale comunitatea din Tabenna număra mai mult de 50 000 de călugări de ambele genuri, grupate în 9 comunităţi de bărbaţi şi 2 de femei. Comunităţile erau multinaţionale: copţi, greci, romani. Este interesant de remarcat că la sărbătoarea Paştelui printre frăţii este pomenită Jertfa pe Cruce a Mîntuitorului, de aceea călugării chiar şi în această zi nu mîncau nici mîncare de post, ci numai pîine şi sare, presărată cu cenuşă.„Cum pot eu să mănînc cu ulei, dacă Hristos în această zi şi-a dat viaţa pentru mine?”– se întreba cuviosul Palamon,învăţătorul lui Pahomie în asceză şi în vertuțiduhovnicești.Toţi împreună călugării se adunau de două ori pe an: la Paşti şi în august. Călugării mănăstirilor lui Pahomie la sfîrşitul vieţii trebuiau să dea socoteală pentru viaţa trăită.
Cuviosul Pahomie a lăsat numeroase instrucţiunişi poveţe. Unele din ele sunt deosebit de preţioase. „Voia Domnului – e să slujim oamenilor prin milă”. Dumnezeu de asemenea prin înger a descoperit lui Pahomie cuvinte divine „Cere milă: totul constă în Mila Mea”. „Mila prin jerfa pe cruce se dăruieşte”. Principalele virtuţi la Pahomieerau considerate lipsa lăcomiei şi neiubirea de arginţi (bani). Călugării sunt chemaţi să se pregătească pentru Noul Sion.

Alexis Torrance, absolvent a universităţii din Oxford, asistent la teologia Bizantine la Universitatea Notre-Dame din Statul Indiana (SUA), a prezentat raportul:„Pocăinţa şi mila printre părinţii din Gaza”.
În acest raport el a subliniat că părinţii din Gaza Varsanofie, Ioan şi Dorotei atrăgeau atenţia asupra unei dinamici permanente a pocăinţei şi a milei Dumnezeieşti. Am putea spune că întreaga viaţă creştină se descoperă în aceste două concepţii. În acest sens vedem ilustrarea a cîtorva caracteristici, specifice pocăinţei şi milei la părinţii din Gaza. Mai întîi de toate, ei puneau accentul pe acel fapt că mila aparţine Domnului, iar nu nouă. Necătînd la faptul că unii vizitatori cereau să-i înveţe mila, Varsanofie şi Ioan aproape permanent răspundeau că izvorul milei este numai în Domnul şi în El Unul. De aceea, dacă mila aparţine lui Dumnezeu şi ne este dată prin Iisus Hristos, căpătarea ei se simte mereu prin unitatea în rugăciune cu sfinţii şi pocăinţa a însuşi omului. Experienţa autentică „Milei cele Mari” a Domnului în viaţa creştină – este ceea ce cel mai mult îi interesează pe părinţii din Gaza, şi numai un suflet smerit şi răbdător o poate cunoaşte.Preocuparea lor pentru o pocăinţă umilă şi în aceast fel a găsi milă, le dă motiv să declare despre falsuri, despre „mila diavolească”, care trebuie să fie refuzată.Falsul include compătimire forţată sau fictivă şi teoria apocastasului (salvării generale).Mîntuirea universală – e iluzia care duce la moarte şi distrugere. Acest lucru crează un obstacol în speranţa adevărată de a primi mila Dumnezeiască.

Sebastian Brock, bibleist britanic şi sirolog, unul din cei mai mari specialişti în sfera limbii siriene, profesor în domeniul cercetărilor siriene a Universităţii din Oxford (în timpul de faţă retras), a prezentat raportul „Isaac Sirin: Dreptatea şi mila în Dumnezeu”. Tradiţia creştină siriană a moştenit de la iudaism concepţia balanţei între două indice ale lui Dumnezeu: judecata dreaptă şi mila. Nu trebuie să uităm că după învăţătura lui Isaac Sirin adevărul şi dragostea – sunt două aripi care ne ridică la Dumnezeu. Isaac Sirin însă afirma că „aşa cum nisipul nu poate fi comparat cu un morman de aur, aşa şi dreptatea Domnului nu poate fi comparată cu compasiunea şi dragostea”. În aşa mod, examinînd compasiunea şi mila, Isaac Sirin subliniază că mila este mai presus decît dreptatea. Anume astfel el vedea mîntuirea universală, exprimată în detalii în a doua parte a operii sale literare,tensiunea între adevărul şi dragostea Dumnezeiască. Concluzia prezentării sale poate fi reformulată prin cuvintele: „Dumnezeu nu este corect, Dumnezeu este milostiv. Dragostea lui este nefăţarnică”.

Vassilios Thermos, preot, absolvent al facultăţii de medicină şi teologice a Universităţii din Atena, a prezentat raportul „Iertare şi grijă reciprocă”. În acest raport părintele Vasilos a făcut o incursiune în psihologie şi psihanaliza iertării şi împăcării. Iertarea e reală şi are sens atunci cînd este însoţită de grija faţă de altcineva, adică atunci cînd un altul este perceput ca o personalitate unică. Ca argumente el aduce atît contribuţiile psihoanalitice (a lui Donalid Vinnicotte, Otto Kernberg şi a altor cercetători), la fel şi expunerile sfinţilor părinţi şi patrişti (Ioan Gură de Aur, Ioan Scărarul, Sofronie Saharov), care descriu trăsăturile iertării adevărate. Aceasta din urmă include procese psihologice interne, care dau omului posibilitatea să se intereseze de altul, să-l iubească. Omul trebuie să înţeleagă propriile greşeli şi dauna produsă de ele, însă trebuie să domine dorinţa urmării lui Dumnezeu care ne dă iertarea. În raportul său el face trimitere la exemplele relaţiilor reciproce personale, în care se manifestă legătura între iertare şi grija faţă de aproapele.
El se întreabă despre caracterul adevărat al iertării, deoarece iertarea este vulnerabilă în faţa complicaţiilor şi provocărilor cu caracter social.

Tipurile iertării:

1. Iertarea condiţionată,
2. Iertarea din compătimire,
3. Iertarea ca izvor al liniştii sufleteşti,
4. Iertareadin ascultare.

Primele trei tipuri ale iertării sunt lumeşti şi acceptabile pentru toţi, în schimb cel de-al patrulea tip – iertarea duhovnicească, poate să se manifeste doar la omul profund credincios. Ce fel de legături să stabilim pentru restabilirea păcii dintre popoare?
Donalid Vinnicot: ”Capacitatea de a avea grijă de celălalt se manifestă la un om educat”.

Exemplul copilului şi relaţiile lui reciproce cu mama: la început mama este percepută ca ceva propriu, care aparţine numai lui sau dacă să parafrazăm cu spusele omului de ştiinţă: „se manifestă o fantezie nemiloasă de utilizare a obiectului”. Apoi se manifestă relaţiile egale şi reciproce sau „legătura reciprocă cu mama, la fel ca şi cu mediul înconjurător”.

Capacitatea de a avea grijă de celălalt, de a lua responsabilitaea asupra sa sunt simptomele maturităţii şi devenirii personalităţii. Incapacitaea de a avea grijă de cei din jur poate să se manifeste prin mînie şi enervare. Dacă omul nu conştientizează pe aproapele său ca „mediul înconjurător”, dar numai ca „obiect al necesităţilor sale”, el nu va putea să construiască corect relaţiile în societate.
În imaginaţia noastră îl desenăm pe celălalt în culori închise, ca noaptea.

Atacul e ca o chemare la ajutor. În educaţie noi nu trebuie să reacţionăm în spiritul răzbunării. Reacţia răzbunării e condamnată la eşec.

Capacitatea de a ierta – e manifestarea supremului „Eu”.
Dreptatea lui Dumnezeu nu coincide cu dreptarea omenească.
Sfinţenia şi mila – legea, pe care o urmăm şi prin această lege omul devine fiul lui Dumnezeu,

„Tatăl nostru” – mărturia apartenenţii noastre ca fiu.
Adevărul şi dragostea nu trebuie să fie sepate. Ele se hrănesc reciproc.

În unele manuscrise vechi, alăturide adresarea diaconului: „Cei chemați ieșiți”este și îndemnul: „Cei ce n-ați iertat ieșiți”. Atît catehumenii, cît şi cei care n-au iertat pe aproapele, trebuieau să părăsească biserica înainte de Liturghia credincioşilor.

Basilio Petra, părinte catolic de origine greacă, în raportul său despre „Mila în căsătorie. Perspectiva catolică”, a adresat o întrebare interesantă: „Este cunoscut că moartea fizică a unuia dintre soţi este recunoscută ca finalitatea căsătoriei şi posiblitatea pentru cel văduv să fondeze o nouă familie. În cazul destrămării căsătoriei, poate oare Biserica să recunoască „moartea” duhovnicească a unei asemenea căsătorii?”

Anba Epiphanios, călugăr egiptean (copt), a prezentat raportul la tema: „Avva Matei el Miskin: învăţătorul milei”. Părintele Matei învăţa despre iertarea totală, despre primirea aproapelui, diferit de sine, aşa cum este el, despre dragoste, că ea este mai presus de adevăr. De asemenea el a adus ca exemplu o întîmplare din viaţa lui Avva Matei. Odată la el au venit unii din pelerini şi au întrebat: „Părinte, cine mai uşor va intra în Împărăţia Cerească: ortodocşii, catolicii sau protestanţii?” La aceasta avva le-a răspuns: „Nici catolicii, nici protestanţii, nici ortodocşii nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu, dar numai făptura nouă”. Raportul său l-a înheiat cu cuvintele lui avva Matei: „Nu înţeleg particularităţile divizării, eu ştiu ce este dragostea”.

Maximos Vghenopoulos, din 2014 este mitropolit de Silivriisc şi exarh al Traciei, a prezentat raportul cu tema: „Iertarea între Biserici: Tomos Agapios”. În raportul său el a indicat că mişcarea ecumenică – este posiblitatea de a mărturisi în faţa lumii externe despre unitatea creştinilor. „Tomos Agapios” a pus începutul dialogului între catolici şi ortodocşi. Au fost scoase anatemele, din ambele părţi. Biserica catolică şi ortodoxă au fost numite Biserici, numindu-se „Biserici Surori”. Întoarcerea la ecleziologia patristică; eliminarea prozelitismului, eliminarea primatului; păstrarea ierarhiei şi ordinii în diptice. Întrebare: În ce constă natura primatului? Răspunsul: a fi primul pe cinste şi în dragoste.

Christos Yannaras, cunoscut filosof, teolog şi scriitor ortodox grec, a luat parte activ la discuţii. Iată unele dintre expunerile sale: „Trebuie să deosebim mila individuală şi cea colectivă”. În neputinţă eu sunt puternic. Biserica nu anulează slăbiciunea. Ea învaţă că prin moarte învingem moartea.
Omul constă din începutcreat şi necreat : ceea ce este creat are un început și un sfârșit, partea necreată poartă în sine cauza vieții.
Noi am primit lumină prin întruparea lui Hristos, mîntuirea, renaşterea, desăvîrşirea.
Dacă exist din necesitate – aceasta este iadul. Dacă exist din dragoste – aceasta este sărbătoare. Cum să găsim sensul Evangheliei? Să ne depărtăm de ignoranţă.
Episcopul trebuie să fie un tată. Rolul tatălui e de a da naştere în viaţa veşnică. Mîntuirea – un dar bisericesc.
Dialogul – e un mijloc nebisericesc de comunicare. Acesta este un mijloc grecesc vechi. Cuvîntul „dialog” – armă. Metoda Bisericească – e Euharistia. Eu primesc hrană (sufletească şi trupească) prin comunicare. Euharistia – reflectarea sobornicităţii. Predica Bisericii trebuie să abordeze întrebarea existenţialităţii.
Pacea ne-o dăruie Hristos. Vrem noi să-L primim sau nu?
Biserica greşeşte? Nu. Oamenii – da. Biserica e o colaborare. Tineretul ajută la evanghelizare.

Mitrofan (Badanin), episcop de Severomorskşi Umbsk (Biserica Ortodoxă Rusă), candidat în teologie, autorul numeroaselor cărţi şi publicaţii pe istoria Extremului de Nord, teologie şi problematica moştenirii hagiografice a Bisericii, a prezentat raportul cu tema: „Dreptatea şi iertarea. Sfîntul Vladimir – cneazul milei”.
Raportorul a subliniat că în acest an se împlinesc 1000 de ani de la moartea marelui cneaz al Kievului Vladimir (1015), care a botezat Rusia Veche. Izvoarele hagiografice descriu transformarea radicală a cneazuluidupă primirea Botezului. În „Cronicele anilor trecuţi”, în particular, este subliniată contrazicerea între chipul cneazului milostiv şi necesităţii de a realiza dreptatea. Moştenitorii şi feciorii cneazului Vladimir, Boris şi Gleb, educaţi în spiritul dragostei creştine, au manifestat o blândețe evanghelică şi milă, opunîndu-i luptei pentru putere. Mucenicia lor pentru Rusia creştină a devenit o directivă pentru înfăptuirea chemării Evanghelice de a iubi pe aproapele ca pe sine însuși: „Cine spune: „îl iubesc pe Dumnezeu”, iar pe fratele său îl urăşte, acela e un mincinos” (Ioan 1:4, 20).

George Demacopoulos, profesorul istoriei bisericeşti la Universitatea din New-York, a prezentat raportul „Memoria şi iertarea în formarea identităţii creştine. Exemplul cruciadelor”.
În raportul său el a subliniat că Cruciadele au fost începutul marilor colonizări europene şi pot fi considerate campanii de colonizare.
Cu toate acestea, trebuie să subliniem că 100 de ani mai tîrziu după marea scismă (1054) călugării atoniți au fost în comunicare euharistică cu călugării spanioli, care trăiau pe Muntele Athos.
Problema căsătoriilor mixte. Apariţia teoriei raselor ca o încercare de a evita hibride şi a păstra puritatea fizică a naţiei – a fost criticată de Biserică.

Încheiere.

Actualitatea temei date: conflicte militare, susţinute de fanatismul religios, necesită un răspuns teologic gîndit despre necesitatea împăcării şi iertării. Responsabilitatea cade pe fiecare din noi. Speranţa la restabilirea ordinii şi împăcării – este un act omenesc, dar şi un act de credinţă. Chemarea noastră creştină e de a acţiona în numele păcii, cerînd milă şi dragoste.
Mila apare ca o utopie, dar acest lucru nu este aşa. Contradicţia între milă şi adevăr este ilustrată perfect în Sfînta Sriptură în pildele despre Fiul rătăcit, Samareaninul milostiv şi altele. Instrumentele împăcării: ascultarea Cuvîntului lui Dumnezeu şi conştientizarea greşelilor. Reacţia noastră la mila Domnului? Depăşirea sinelui şi a egoismului propriu, există însă şi egoism bisesricesc, care necesită lecuire. Rernovarea permanentă a sufletului – este o mişcare spre milă şi iertare. Iar aceasta – e un dar a lui Dumnezeu.

Traducere din rusă: Alina Didilica.

Comentarii

Articole similare

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *