Regulile mănăstirilor moldoveneşti

Istoria stabilirii regulilor monahale

În acest discurs, vom examina regulile şi statutele folosite de mănăstirile moldoveneşti pe parcursul întregii lor existenţe. În acest context, este indispensabil de a revizui întrebarea cunoaşterii unde şi cum au apărut regulile monahale, cine au fost fondatorii lor şi în ce mod ele s-au răspândit în Moldova. O altă întrebare importantă : cum s-au asociat regulile monahale cu tradiţiile moldoveneşti locale şi legile guvernamentale ?

Tradiţia desemnează, în general, ca fondator al monahismului, pe Sfântul Anton cel Mare (circa 251 – 356), care a fondat prima mănăstire în deşertul Thebaid (Egiptul de Sus, având ca centru oraşul Teba), pe ruinele fortificaţiilor militare la Pispir, pe malul Nilului. El a trăit douăzeci de ani în singurătate, apoi în jurul lui au apărut şi reunit discipoli şi adepţi. Putem vorbi aici de existenţa cu adevărat şi fondarea de către Sfântul Antonie a unei « Şcoli » monahale specifică, care a făcut din acest pustnic fondatorul monahismului şi, în plus, a monahismului anahoret. Scrisorile Sfântului Antonie s-au păstrat până în zilele noastre. Ele fac parte din meditaţiile sale ascetice (Scrisorile Sfântului Antonie, Bellefontaine, 1976, coll. « Spiritualitate orientală », n.19, VI, 3, P. 101.)

Într-un monahism anahoret, fiecare trăieşte separat, din munca mâinilor proprii sau din darurile vizitatorilor ; o dată pe săptămână, frăţimea se uneşte pentru a celebra sfânta liturghie.

Este interesant de remarcat faptul că mănăstirile eremite şi sihastre nu aveau reguli. Practic, singura regulă pentru pustnici poate fi considerată ”scrisoarea pe cele trei grade de viaţă monahală” de Joseph Hazāyā, scrisă în siriacă, în secolul VIII (Thomas Špidlik, Pustnicul, Dictionar de spiritualitate ascetică şi mistică. Vol. XIII, Paris, 1988. P. 219.). Ea constă din trei părţi: 1. Ieşirea din lume; 2. Aflarea în chelie; 3. Etapa spirituală. A doua parte a scrisorii poate fi interpretată ca fiind o serie de reglementări pentru o viaţă de pustnic. Tomaš Špidlik a încercat să descrie starea interioară şi exterioară a pustnicilor. ”Acomodarea la regimul cheliei se face progresiv: ”În primul an, exersarea postului, a privegherilor şi a lecturii trebuie să se facă într-o anumită ordine şi cu moderaţie”. Mai departe el îl citează pe Joseph Hazāyā care descrie ”Regulamentul călugărului”: ”rugăciunea din primele ore ale dimineţii în zori; lectura Evangheliei, lectura Sfinţilor Părinţi (după ceasul al treilea), lucrul manual (de la ceasul al şaselea până la cel deal noulea, adică după-masă, între slujba de la ceasul şase şi ceasul nouă), Vecernia, cina; în sfârşit, privegherea de noapte. ”În ceea ce priveşte ceasurile nopţii, ele trebuie petrecute într-o priveghere vigilentă a corpului şi a sufletului, împărţindu-le în trei părţi: prima se citesc psalmi şi îngenuncheri; a doua, în lecturi; şi a treia, într-o meditaţie (hergo) interioară, în dulci melodii de ‘uyôte et des modroshé, compuse de Duhul Sfânt”.

Dacă Sfântul Antonie a fondat monahismul anahoret, tânărul său contemporan, Sfântul Pahomie cel Mare (+348) a fondat, şi el la Tebaida, prima mănăstire de obşte (chinovie). Jurământul de ascultare faţă de egumen, care stă la baza principiului chinovial, avea în sine multe în comun cu disciplina militară. Sfântul Pahomie, care fusese legionar roman, a fost instruit în această disciplină din tinereţe. Rugăciunea comună, lucrul în comun şi masa comună erau proprii mănăstirilor chinoviale. Toţi monahii acestor mănăstiri trăiau după o regulă care reglementa munca şi serviciul ecleziastic. Regula cuviosului Pahomie pare a fi la originea tuturor regulilor mănăstirilor chinoviale (Théofan Zatvornik, Drevnie inočeskie ustavy, (Regulile monastice vechi) Moscova, 1982. Hosroev A.L. Pahomij Velikij, (Pahomie cel Mare) Sankt-Petersburg, 2004).

 

Regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare

O altă figură remarcabilă care a influenţat formarea şi afirmarea regulilor monahale este Sfântul Vasile cel Mare. El este, mai exact, cel care ocupă un loc central în istoria ascetismului creştin. ”Meritul său constă în faptul că dorinţa de sfinţenie devine o artă” – a formulat teologul francez, Claude Humbert. Fiind sub influenţa călugărilor egipteni, sirieni şi palestinieni, el a urmat indicaţiile venerabililor Pahomie cel Mare şi ale lui Antonie cel Mare în organizarea monahismului. Prin regulile sale, Sfântul Vasile cel Mare a organizat şi adaptat viaţa chinovială în mijlocul vorbitorilor de limba greacă. (Vasile din Cezareea (sfânt). Dictionar istoric al ordinelor religioase, Fayard, 1998. P. 82-83).
Împreună cu cuviosul Pahomie cel Mare, el a apărat chinovia, însă comunităţile, fondate de el, au fost, spre deosebire de cele din Egipt, mult mai mici. Dacă cuviosul Pahomie cel Mare s-a opus eremitismului (sihăstriei), sfântul Vasile cel Mare îl accepta benevol. El căuta să reunească două căi: cea chinovială şi cea « de sine » sau eremitică. El organiza pe lângă comunităţile monastice locuri pentru pustnici, iar păstrarea liniştei şi păcii (lăutrice) a fost obligaţiunea primară a tuturor monahilor.

Regulile monahale ale sfântului Vasile cel Mare au avut o semnificaţie şi un succes considerabil, atât în Biserica Orientală, cât şi în cea Occidentală. Aproape toate regulile consecutive ale mănăstirilor în Orient (ale cuviousului Sava cel Sfinţit, sfântului Teodor Studitul, Atonite, ale mănăstirilor georgiene, ruse, ale cuviousului Paisie Velicikovskii şi al altora), iar în Occident (ale cuviosului Ion Casian, ale sfântul Benedict şi al altora) aveau ca bază regulile Sfântului Vasile cel Mare.

În Evul Mediu, în Occident, prevala opinia conform căreia în toate mănăstirile ortodoxe era observat statutul Sfântului Vasile. Catolicii numeau cu cuvântul „bazilieni” (lat. basiliani) pe toţi călugării ortodocşi.

 

Regulile mănăstirilor moldoveneşti

Mănăstirile Moldovei, de la apariţia lor, în ceea ce priveşte viaţa lor obişnuită, se pare au căzut sub influenţa lui Vasile cel Mare şi a cuviosului Sava cel Sfinţit. Ele s-au dezvoltat în două direcţii, cea chinovială şi cea de sine (eremitică) sau anacoretă. Putem afirma că monahismul a ajuns în Moldova de la Atos. Spre epoca când s-a făcut menţiunea primelor mănăstiri ale Moldovei (sec. XIV), muntele Atos se afla la apogeul realizărilor monahale şi a slujirii sale iluminătoare. În mănăstirile muntelui Atos din această perioadă au loc dezbateri aprinse asupra isihasmului. Iată de ce, este cât se poate de firesc ca primele mănăstiri moldave Neamţ, Căpriana, Prislop şi altele, să cunoască practica isihastă, mănăstirile conformându-se astfel regulilor Atosului. Pe parcurul evoluţiei regulilor monahale un loc predominant a fost ocupat de către regulile sfântului Sava cel Sfinţit (439-532), numit apoi regulule « Ierusalimului » şi regulile cuviosului Teodor Studitul (759-826) sau pur şi simplu Studitul. Egumenii mănăstirilor moldoveneşti le urmau şi le adaptau la condiţiile locale.

În secolele XIV-XVIII episcopii locali şi mitropoliţii de Iaşi au avut o importanţă considerabilă asupra dezvoltării vieţii monahale şi în special asupra regulilor monahale. Ei acceptau sau respingeau, sau cel mai des redactau aceste reguli. În arhivele guvernamentale din Bucureşti s-a păstrat textul regulilor mănăstirii Dragomirna (ASB (Arhive de Stat din Bucureşti), f. Documente de Istorie LXXXVI/14; editat Documenta Historica. A. Moldova, XIX, pp. 144-148, n° 121.). Mitropolitul Anastasie Crimca (1608-1617; 1619-1629) a stabilit acest text pentru mănăstirea sa, recent fondată. La 20 septembrie 1626 gospodarul Moldovei Miron Brâncovschi (1626-1629, 1633) l-a confirmat şi adoptat. Acest exemplu ne demonstrează cum regulile monahale se stabileau în Moldova.

Gospodarii Moldovei, deşi nu au participat direct la instituirea regulilor monahale, le confirmau şi le sancţionau. Indicaţiile şi directivele gospodarilor se refereau cel mai des la aspectul exterior, material, dar nu rareori şi la ordinea interioară a regulilor monahale. De exemplu, Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) a intervenit în sec. XIX asupra regulamentului vieţii monahale pentru a schimba aceste reguli. Dar despre aceasta într-un alt capitol.

 

Vasile din Poiana Mărului şi Paisie Velicikovschii

Pe parcursul sec. XVIII, a avut loc o remarcabilă renovare spirituală în Moldova. La începutul secolului, în Valahia vecină trăia cuviosul Vasile din Poiana Mărului. El lucra mult pentru organizarea vieţii monahale. În fruntea frăţiei pe care a fondat-o, cuviosul Vasile a instituit regulile vieţii comune ale sfântului Vasile cel Mare şi celebrarea slujbelor divine conform regulilor atonite. Ca urmare, schitul Poiana Mărului a deveni unul dintre centrele cele mai importante ale Moldo-Valahiei. Unsprezece schituri şi sihăstrii erau plasate sub egida spirituală a cuviosului Vasile (Vasile din Poiana Mărului a dezvoltat gânduile (opiniile) sale ascetice în prefaţa operelor cuviousului Grigorie Sinaitul, a egumenului Filotei din Sinai, a egumenului Ezechia de Ierusalim şi a cuviouslui Nil Sorsky. El a studiat de asemenea Tipicoanele mănăstirilor atonite şi în acest scop, a călătorit prin anul 1750 în Muntele Atos. (Pelin Valentina. Vasilii Polianomeruliskii. Pravoslavnaja Entiklopedia Tom VII, (Vasile de la Poiana Marului. Encicolopedie ortodoxă), Moscova 2004). El a influenţat activitatea creativă a unui alt ascet ilustru din a doua jumătate a sec. XVIII, cuviosului Paisie Velicikovskii.

”Din timpul vieţii sale deja, cât şi prin corespondenţa cu discipolii săi, Paisie a fost stimulatorul unei renaşteri monastice în Rusia”, a scris în 1965 un mare teolog francez Louis Boyer. Putem adăugă acestei remarci că influenţa sfântului Paisie s-a extins nu doar în Rusia, dar în tot Orientul ortodox. El a apărat rugăciunea inimii şi lectura operelor Sfinţilor Părinţi, invitând călugării şi creştinii să se întoarcă la sursele pure ale credinţei Sfinţilor Părinţi.

Paisie reunea în sine, în mod particular, sfinţenia vieţii sale personale şi capacitatea remarcabilă de organizare a comunităţilor monahale. Prin regulile sale, el a dat naştere unei mişcări spitiruale uimitoare numită « paisianismul ». Vom detalia acest punct în capitolul următor.
Regulie şi organizarea mănăstirilor moldoveneşti în sec. XIX şi începutul sec. XX

În sec. XIX şi în special la începutul sec. XX, regulile mănăstirilor moldoveneşti au suferit anumite schimbări. Din 1812 monahismul moldovenesc s-a dezvoltat într-un alt context – acela al Impreiului Rus. Regulile mănăstirilor moldoveneşti au fost modificate şi reglementate în conformitate cu legile şi directivele Bisericii Ruse. Reglementarea tuturor aspectelor vieţii monahale în Rusia a fost adoptată prin Sinodul Stoglav (al celor o sută de capitole, la 1551) şi a fost riguros observată în continuare.

Reformele lui Petru cel Mare (1672-1725) au zguduit cu adevărat viaţa monahală. El a redus numărul mănăstirilor, reunindu-le, şi a instituit regimul statal în mănăstiri. În timpul succesorilor lui Petru, mănăstirile au fost repartizate în trei clase. Prima clasă includea Lavrele (erau patru la mijlocul sec. XIX : Kievo-Pecerskaia, Troiţe-Serghievskaia, Alexandro–Nevskaia şi Uspenskaia Pociaievskaia), mănăstirile importante, în special mănăstiri celebre. A doua clasă includea mănăstirile mijlocii, şi a treia categorie regrupa mănăstirile mici şi schiturile. Mărimea subvenţiilor şi a banilor acordată mănăstirilor depindea de clasa căreia ele aparţineau. Majoritatea mănăstirilor rămânea, în acelaşi timp, în afara acestui sistem, ceea ce a permis menţinerea unui număr restrâns, în plus condiţia pusă era ca ele să fie fondate decât pe baza ofertelor benevole ale enoriaşilor ortodocşi. Toate mănăstirile private de regimul de stat, spre deosebire de cele căruia el a fost impus, aplicau regula chinovială. În mănăstirile de stat era posibil de a lua (sau de a primi) ascultători (novici) doar în măsura în care erau locuri vacante, şi cu autorizarea Sfântului Sinod (Decrete şi dispoziţii privind mănăstirile epocii Sfântului Sinod. A vedea la ierodiaconul Nikon (Gorohov). Ibidem. http://www.pravoslavie.ru/sm/30975.htm).

Pentru a constrânge monahismul să îndeplinească lucrări sociale, de utilitate publică, Petru cel Mare a ordonat să se organizeze pe lângă mănăstiri – şcoli, case de educaţie, orfelinate, azile, ateliere de studii etc. Călugării instruiţi, destinaţi să ocupe funcţii înalte în Biserică, au început să profite de un panel de privilegii, în comparaţie cu călugării neinstruiţi. Frăţia era utilizată pur şi simplu pentru tot felul de lucrări manuale, iar călugăriţele pentru croitorie, brodărie, măestrie a mânilor etc. În aşa condiţii scădea atenţia rugăciunii şi a altor virtuţi monahiceşti. Aceleaşi lucruri se răsfrîngeua şi peste mănăstirile din Basarabia.

Totuşi, pe parcusul sec. XIX şi începutul sec. XX, chiar şi în asemenea condiţii, se observa o creştere constantă a comunităţilor monahale ortodoxe. Exemplul cel mai vorbitor în acest sens este fondarea mănăstirii Noul-Neamţ. Şi numai prin dispoziţia Sfântului Sinod din 9 mai 1881, fondarea noilor mănăstiri ţinea de competenţa arhiepiscopilor eparhioţi, ceea ce facilita procesul de fondare a noilor comunităţi monahale. O altă particularitate a acestei epoci este faptul că, din 1865, exista un dispozitiv conform căruia viaţa tuturor mănăstirilor noi create se fonda pe baza vieţii mănăstirilor chiniviale.

 

Congresele monahale de la începutul sec. XX

La începutul sec. XX, au fost convocate trei congrese ale călugărilor (congresul panrus al călugărilor din 1909, congresul călugărilor instruiţi (celor ce posedau diplome ale Academiei Teologice) şi acela al reprezentanţilor mănăstirilor din 1917), pentru a studia problemele principale ale mănăstirilor. Ele au avut loc la Academia Teologică de la Lavra Sfintei Treimi din Serghiev Posad. Un frate al mănăstirii Noul-Neamţ, misionarul arhimandrit Gurie Grosu, a luat parte la lucrările Congresului din anul 1909 ca reprezentant al Basarabiei. (Arhimandritul (apoi mitropolit al Basarabiei) Gurie (Gheorghe Grosu) s-a născut în satul Nimoreni al judeţului Lăpuşna în 1877. A studiat la Seminarul Teologic din Chisinau şi la Academia Teologică din Kiev. În 1902 a pronunţat voturile monahale la mănăstirea Noul-Neamţ, pe 6 decembrie a fost hirotonit ierodiacon, a doua zi, ieromonah. În acelaşi an a fost desemnat în funcţia de misionar eparhial cu sediul la Noul-Neamţ. A muncit numeroşi ani în domeniul propovăduirii, pedagogiei şi editorialismului, fiind redactorul ziarului «Luminătorul». În 1918, el a fost ales episcop de Botoşani. Începând cu 1920 el este ales şi numit episcop de Chişinău şi Hotin. Din 1928 este mitropolit al Basarabiei. Din 1936 el este pensionat şi forţat să se retragă din Basarabia în mănăstirea Cernica alături de Bucuresti. La 14 noiembrie 1943 se stinge din viaţă şi este înmormântat la aceeaşi mănăstire).

Programul congresului panrus al călugărilor din 1909, elaborat de Sfântul Sinod, conţinea douăzeci şi două de întrebări, regrupate în jurul a zece probleme : 1) mănăstirile cenobitice şi de stat ; 2) instituirea stareţilor şi a duhovnicilor ; 3) voturile monahale şi disciplina ; 4) regula slujbelor bisericeşti şi cântarea în Biserică ; 5) instruirea monahală ; 6) monahismul, episcopul şi clericii de mir ; 7) mănăstirile de femei ; 8 ) serviciul misionar al mănăstirilor ; 9) serviciul patriotic al monahismului în perioada tulburărilor civile şi a războaielor ; 10) reunificarea tuturor mănăstirilor într-o uniune de asistenţă spirituală mutuală.

Conform părerii congresului, viaţa monahală avea nevoie de o corectare, în special pe următoarele puncte : 1) transformarea tuturor mănăstirilor în chinovii, 2) stabilirea statutului de duhovnic în mănăstiri a persoanelor care au dus o viaţă riguroasă monahală, având harul preoţiei, 3) consolidarea disciplinei monahale, 4) creşterea instruirii călugărilor, posibilitatea pentru ei de a săvârşi un serviciu misionar şi patriotic şi, în sfârşit, 5) crerea unei « Uniuni », regrupând astfel monahismul panrus.

În 1917, au fost organizate încă două congrese panruse ale clerului : 1) a monahismului instruit din 7 – 14 iulie şi 2) a reprezentanţilor mănăstirilor din 16 – 23 iulie. Pe parcursul acestor congrese, a fost examinat proiectul regulei comune pentru mănăstiri. A fost propusă o nouă structură a direcţiei mănăstirilor. S-a propus ca consiliul monahal Panrus să-şi asume funcţiile organului suprem constituţional, sub preşedinţia ”Primului ierarh al Bisericii Ruse – arhipastorul de Moscova”. El trebuia să se reunească o dată la trei ani.

Organul executiv trebuia să fie consiliul monahal Panrus, să facă parte din Sfântul Sinod ”ca organ consultativ şi auxiliar pentru conducerea supremă biseicească şi să supravegheze mănăstirile” sub preşedinţia unuia din membrii Sinodului. Consiliul era ales pentru trei ani. Consiliul a adoptat o serie de alte decrete privind organizarea vieţii monahale şi limitarea intereselor mănăstirilor. Cu toate acestea, evenimentele dificile care au urmat, începând cu a. 1917, au împiedicat realizarea acestor dispozitive.

Din Basarabia la aceste congrese au participat trei ieromonahi : Anatolii, Hriasnf şi Augustin. ANRM F. 2119. Inv. 1. D. 185. P. 95.

 

Viaţa monahală în perioada celor două războaie

Din 1918 până în 1940 şi din 1941 până în 1944 mănăstirile moldoveneşti se aflau sub conducerea Bisericii Ortodoxe Române, în conformitate cu regulile şi dispoziţiile sale. Este indispensabil de a remarca că, în eparhia de Chişinău, anual, aveau loc reuniuni ale superiorilor mănăstirilor, cu binecuvântarea mitropolitului Gurie Grosu. La aceste reuniuni, erau examinate întrebări de o importanţă capitală, despre viaţa monahală comună. În această privinţă, eparhia de Chişinău era una din cele mai organizate din Biserica Ortodoxă Română.

În 1924, arhiepiscopul Gurie (Grosu), după exemplul congresului Panrus al clerului monahal din 1909 (la care el însuşi a participat), a decis să convoace pe toţi stareţii mănăstirilor din România. La acest congres al monahilor au venit mulţi stareţi şi reprezentanţi ai tuturor mănăstirilor Bisericii Române. Congresul a avut loc la mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Căpriana, în perioada 1 – 2 mai 1924 (Damian (Stănoiu), ieromonah. Congresul de la Căpriana. // Biserica Ortodoxă Română (BOR). Bucureşti, 1924. n°6 (519). P. 366.).
La acest congres, a fost abordată problema persecuţiilor monahismului şi a mănăstirilor din Uniunea Sovietică vecină. Participanţii au fost invitaţi să adreseze rugăciuni fierbinţi la Tronul Celui Atotputernic pentru suferinţele fraţilor ruşi. Apoi s-a examinat un mare număr de întrebări fundamentale, printre care cea principală era lectura şi analiza articolelor din ”Proiectul de reorganizare a Bisericii Române”, privind mănăstirile. În nouă articole (100, 103, 107, 109, 111, 113, 114, 115 şi 125) era vorba despre consiliile spirituale şi economice ale mănăstirilor şi despre structura administrării monahale. În alte patru articole (96, 99, 121 şi 127) discursul era despre administrarea posesiunilor monahale şi despre organizarea atelierelor.

În concluzie, congresul a propus ca reprezentanţii mănăstirilor să se reunească în mod regulat pentru a rezolva întrebări de actualitate. În eparhia de Chişinău, congresele monahale anuale au devenit o normă. La fiecare din aceste congrese, au fost examinate probleme de actualitate. Este interesant de a evidenţia congresul din 1926. În timpul acestui congres, a fost pusă întrebarea deschiderii unui seminar monahal în una din mănăstirile eparhiei. Această idee nu a fost realizată în eparhia de Chişinău, dar a fost realizată mai târziu în Biserica Ortodoxă Română. Două seminare monahale au apărut : la Neamţ pentru călugări şi la Agapia pentru călugăriţe.

 

Viaţa monahală în perioada sovietică

În perioada sovietică, mănăstirile existau conform tradiţiilor elaborate pe parcursul secolelor, a regulilor şi decretelor care erau în vigoare înainte în Bisericile Ortodoxe Ruse şi Române. Este necesar să precizăm că, luate separat, mănăstirile în perioada studiată de noi, nu aveau o Regulă scrisă, dar se conformau decretelor şi reglementărilor comune. Acest fapt a fost remarcat de înputernicitul Consiliului pentru afaceri cu Biserica Ortodoxe Rusă, Romenschi, într-un raport din 22 iunie 1947 : « Nici-o mănăstire moldovenească nu dispune de o regulă monahală proprie. Fiecare trăieşte conform tradiţiei sale şi se conduce în funcţie de propria sa organizare internă, formată pe parcursul anilor. Printre ele, singura mănăstire de bărbaţi de la Chiţcani (Noul-Neamţ) trăieşte conform regulei numite atonite (Regula atonită a fost instituită de cuviosul Paisie Velicikovski în Lavra Neamţ în 1768. Succesorii cuviosului Părinte, care au fondat mănăstirea Noul-Neamt, s-au conformat de asemenea acestei reguli, distingându-se de altele prin rigoarea vieţii sale monahale ».

La 4 şi 5 octombrie 1955, sub preşedinţia arhiepiscopului Nectarie (Grigoriev), stareţii tuturor mănăstirilor eparhiei de Chişinău au fost convocaţi la congresul monahal. În timpul acestui congres au fost examinate şi discutate întrebări care au fost prelucrate din timp. Acestea se refereau la viaţa în mănăstiri : disciplina, situaţia materială şi economică, ameliorarea condiţiilor de viaţă ale călugărilor, corectarea unor lacune de ordin practic în practicile mănăstirilor. Acest congres a ajuns la un rezultat pozitiv şi a influenţat favorabil viaţa Bisericii. Deşi toate întrebările şi problemele au fost rezolvate într-un spirit de simplificare şi de părtinire sovietic, s-a văzut o anumită animaţie în viaţa ecleziastică a anilor 50.

În această epocă se disting două tipuri de mănăstiri : mănăstirile chinoviale şi mănăstirile de sine sau eremitice. În mănăstirile chinoviale (toate mănăstirile de bărbaţi şi un anumit număr din cele de femei), clerul de bază nu avea proprietate privată şi primea de la mănăstire toate necesare : chilia, haine, hrană, instrumente pentru muncă etc. Beneficiile lucrărilor manuale ale frăţiei mergeau în casa comună a mănăstirii. Superiorul era ales de frăţie sau era desemnat de arhiereul în funcţie. Printre altele, mănăstirile chinoviale se distingeau prin marea rigoare a regulilor lor.

În mănăstirile eremitice, exclusiv feminine – Răciula, Coşelăuca, Vărzăreşti, Calareşeuca, Tabora şi Hirova – călugăriţele aveau o casă modestă şi uneori (în timpul sărbătorilor) o masă comună oferită de mănăstire.

În Evul Mediu, în partea septentrională a Europei, avea loc o mişcare spirituală a beghinelor. (Termenul de beghinaj poate desemna : 1) o comunitate autonomă religioasă (beghinele), în special în Europa de Nord, şi 2) un ansamblu de clădiri integrate, construite de obicei în jurul unei curţi arborate, găzduind o asemenea comunitate, şi incluzând nu doar instalaţii domestice şi monahale, dar şi ateliere folosite pentru comunitate, şi o infirmerie). Observăm o mare asemănare între beghinele din Flandra şi călugăriţele din mănăstirile eremitice din Moldova.
Într-adevăr, călugăriţele din aceste mănăstiri trăiau în căsuţe mici, special înconjurate de bucăţi de pământ de 400 – 500 m2, care formau un sătuc special. Viaţa trecea în afara lumii, deşi în majoritatea cazurilor, asemenea comunităţi se aflau în locuri locuite. Călugăriţele rămâneau în posesia bunurilor lor, cum o făceau şi beghinele din Flandra.

Călugăriţele din Moldova trăiau după obiceiurile lor nescrise, rămase în vigoare din epoca fondării mănăstirii (jumătatea sec. XVIII). Ele pronunţau jurăminte de castitate, supunere şi sărăcie. Călugăriţele aveau cu ele una sau mai multe novice (ascultătoare), pentru a le învăţa. Rugăciunea ocupa toate orele matinale şi de seară. Numeroase călugăriţe aveau obiceiul de a celebra slujba de la miezul nopţii, împărţind noaptea în două părţi. Viaţa lor, împărţită între rugăciune, muncă, caritate şi îngrijirea nevoiaşilor, asocia astfel rapid valori seculare şi monahale.

Orarul şi regula chiliei în aceste mănăstiri se conformau pe numeroase puncte regulilor emise de Joseph Hazāyā în ”Scrisoarea despre cele trei grade ale vieţii monahale”, pe care le-am menţionat mai sus. Călugăriţele mănăstirilor de sine acordau o atenţie deosebită practicii rugăciunii lui Iisus, pe care venerabilul Paisie Velicikovski a introdus-o în sec. XVIII în mănăstirile moldoveneşti. Călugăriţele spuneau această rugăciune în timpul orelor de lucru, în timpul deplasărilor lor, la biserică şi desigur în chiliile lor.

Duminica şi în zilele de sărbătoare toate călugăriţele şi surorile novice se adunau în biserică pentru rugăciunea comună.

Călugăriţele din mănăstirile eremitice obţineau, prin munca lor, mijloacele de existenţă. Surorile mănăstirilor lucrau acasă, în special la ţesutul din stofă, din pânză, la tricotat, împletit şi orice altă manufactură. Pe lângă conturile comune ale mănăstirii, ele puteau să aibă economii personale. Înainte de a muri, maicile au fost obligate să lase prin testament toate bunurile sale mănăstirii. Pe lângă economiile individuale ale surorilor, în mănăstiri pe cont personal, era şi o economie monahală sub supravegherea superioarei – pământurile arabile, plantaţiile, viile, efectivele de muncă şi producţie, toarcerea etc. Într-o asemenea economie monahală, sub direcţia superioarei, trăiau între douăzeci şi douăzeci şi cinci de surori stabilite. Egumenea, maica trezorier, maica econom constituiau consiliul mănăstirii. Asemenea mănăstiri erau populare şi aveau o inluenţă spirituală considerabilă asupra populaţiei republicii. De exemplu în «mănăstirea feminină Răciula, în 1945, 262 călugăriţe trăiau în şaptezeci şi două de căsuţe. Mănăstirea avea optsprezece câmpuri arabile, un hectar de plantaţii, un hectar de viţă-de-vie, zece hectare de bunuri de cosit, doisprezece stupi şi patru perechi de bovine. Opt hectare de terenuri erau ocupate de grădini speciale ale călugăriţelor».

Concluzie

În baza datelor menţionate, regulile monahale, examinate încă din zorii monahismului, nu au suportat schimbări radicale în mănăstirile moldoveneşti. Mănăstirile acceptau regulile existente aproape fără nicio schimbare sau vreo adăugare. Au fost tentative de a crea reguli personale (a lui Anastasie Crimca, Paisie Velicikovskii). Adesea redactările locale ale regulilor antice monahale s-au pierdut, cum a fost în cazul mănăstirii Dragomirna, după cum mărturiseşte cuviosul Paisie Velicikovskii (cuviosul Paisie Velicikovskii, ajuns la mănăstirea Dragomirna, nu a găsit regula scrisă. El scrie despre acest subiect într-o scrioare adresată mitropolitului Gavriil Calimachi (1760-1786), în care propune de a confirma noile Reguli ale mănăstirii Dragomirna, numite în continuare Regulile cuviosul Paisie Velicikovski. (Sfântul Paisie de la Neamţ. Cuvinte şi scrisori duhovniceşti. Vol. II. Editura Doxologia, Iaşi 2010. P. 119.). Cel mai des, ele au crescut prin decretele consiliilor Bisericii sau prin ukazurile guvernamentale. Cu toate acestea, bazele monahismului erau observate mereu : sărăcia, ascultarea şi castitatea.

Ieromonahul Iosif Pavlinciuc,

Traducere ş redactare: Alina Sosanna Didilica.

Discurs ţinut la biserica Sfinţilor Trei Ierarhi, 25 martie 2012

Comentarii

Articole similare