La 10 octombrie 2011, în ultima zi a vizitei Înaintestătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse în Republica Moldova, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii Kiril a răspuns la întrebările corespondenţilor de la câteva posturi tv din Moldova şi România.
Canalul de televiziune Prime (Moldova)
— Sanctitatea Voastră, bună ziua! Bine aţi venit pe pământul Moldovei! În numele companiei de televiziune Prime şi în numele telespectatorilor daţi-ne voie să exprim Domniei Voastre respectul şi cinstirea pe care v-o purtăm. În anticiparea unei conversaţii extrem de importante cu un om care are o experienţă colosală de comunicare televizată, voi începe cu prima întrebare. Cum stau lucrurile cu Mitropolia Moldovei? Ce este necesar a schimba, a îndrepta, ce e nevoie a moderniza? Cum v-au întâmpinat enoriaşii moldoveni, ce impresie ei au creat asupra Înaintestătătorului Bisericii Ortodoxe Ruse? Într-un cuvânt, Preasfinţia Voastră, vă rog să apreciaţi activitatea Mitropoliei Moldovei în conformitate cu scara de notare de zece puncte, acceptată în ţara noastră.
— Aş vrea de la bun început să vorbesc despre enoriaşi şi, folosindu-mă de ocazie, să aduc mulţumiri tuturor cetăţenilor Moldovei – enoriaşii noştri – pentru o ospitalitate mai mult ca şi caldă. Când oamenii se roagă împreună cu Patriarhul, când vedeţi feţe luminoase, când vedeţi lacrimi în ochi – nu este nevoie de nici un fel de argumente. Inima omului percepe acest mesaj energetic care vine din afară, precum cel mai sensibil radar recepţionează un sistem de semnalizare pe care, de altfel, Dumnezeu l-a stabilit şi l-a plasat în natura omenească. Noi comunicăm nu doar cu ajutorul cuvintelor, simbolurilor, semnelor – noi comunicăm cu inimile noastre. Şi fiecare din noi ştie foarte bine: întâlnindu-ne cu vreun om, doar privind la faţa lui, noi putem spune dacă acest om este luminos sau întunecat, are ochi ce izvorăsc lumină sau are ochi stinşi. Eu am văzut ochii luminoşi, arzânzi ai enoriaşilor din Moldova, iar aceasta este o unitate de măsură foarte importantă, inclusiv sociologică. Acest fapt mărturiseşte despre dinamismul, caracterul pasional al poporului care trece printr-o perioadă deloc simplă a istoriei sale. Şi în economie, şi în viaţa politică a Moldovei noi observăm dificultăţi, dar dacă, cu toate acestea, se păstrează un nivel atât de înalt al caracterului pasional, aceasta semnifică că poporul este capabil să-şi schimbe viaţa sa către mai bine.
Ceea ce se referă la Biserica Ortodoxă din Moldova, la Mitropolia Moldovei, apoi în ultimii ani aici au fost deschise cele mai multe la număr parohii pe cap de locuitor, dacă e să comparăm cu alte teritorii canonice ale Patriarhiei Moscovei. Practic în fiecare localitate este o biserică, în fiecare localitate – un preot. Când s-a început această deschidere în masă a bisericilor, mulţi din cei care priveau de la o parte la viaţa religioasă din Moldova au simţit o nelinişte – este oare suficient nivelul slujitorilor bisericii, sunt destul de bine pregătiţi, sunt în stare să intre în dialog cu omul contemporan? Astăzi putem mărturisi că cea mai mare parte a clerului are o pregătire teologică bună, iar nu rareori şi studii superioare laice. Aceştia sunt oameni contemporani şi eu depun o nădejde foarte mare în păstorii noştri.
Ceea ce se referă la note, nu aş vrea să dau aprecieri nici în conformitate cu scara de cinci puncte ca în Rusia, nici în conformitate cu scara de zece puncte ca în Moldova, doar nu poate exista o notă medie: undeva sunt realizări incontestabile, chiar realizări foarte mari, dar undeva însă trebuie încă multe de făcut, multe de rectificat, la multe de atras atenţia.
Eu mulţumesc lui Dumnezeu pentru faptul că Sinodul Bisericii Ortodoxe din Moldova astăzi cu minuţiozitate studiază, analizează situaţia din biserici. Sub preşedinţia stăpânului mitropolit Vladimir sunt luate decizii drepte, înţelepte şi eu sper foarte mult că episcopatul Bisericii Ortodoxe din Moldova, Înaintestătătorul ei vor face totul pentru ca viaţa bisericească în ţara Dumneavoastră minunată să fie ridicată la un nivel şi mai înalt.
–Vă mulţumim pentru cuvintele bune, spuse în adresa noastră. Cu permisiunea Preasfinţiei Voastre aş vrea să vorbesc despre probleme globale. Ce se întâmplă, după părerea Dumneavoastră, de acum de un an în Africa de nord, în Africa musulmană? Se poate crea impresia că în spatele discursurilor, vorbelor despre drepturi şi libertăţi, precum şi despre dictatori se ascunde ceva ce nouă, muritorilor de rând ne este necunoscut sau, din contra, nu ne vorbeşte nimeni despre nimic. Se creează în mod involuntar impresia că Europa se află în pragul unei cruciade, însă cu exactitate viceversa – eu am în vedere un marş asupra Europei creştine sub drapelul islamului.
— Eu nu sunt în stare – din cauza lipsei de informaţie, precum şi din cauza lipsei a ceea despre ce ați vorbit adineaori, şi anume, a înţelegerii depline a evenimentelor din Africa de Nord, în ţările arabe – să fac o analiză definitivă. Din aceste considerente nu aş face o analiză definitivă şi mi-aş exprima o anumită îngrijorare. Şi prima îngrijorare constă în faptul că nimănui – nici Dumneavoastră, nici mie, nici comunităţii mondiale – nu este clar, ce procent din cele ce se întâmplă azi, aparţine iniţiativei populare şi ce procent este rezultatul – să căutăm cea mai decentă formulare – ajutorării acestui proces de peste hotare. Cât este de spontană, firească exprimarea voinţei poporului, care nu a fost de acord cu conducătorii săi (fără îndoială, un anumit procent al unei astfel de reacţii există) şi în ce măsură această situaţie a fost organizată din afară? În orice caz, chiar atunci când politologii, savanţii ne vor relata mai târziu – doar în vremurile noastre nu este posibilitate de ascuns ceva…
— Din fericire…
— Din fericire, în Internet încep să apară pe neaşteptate documente şi societatea află că cele întâmplate undeva, într-un anumit loc, au cauze cu totul pragmatice, prozaice. Se prea poate că ceva asemănător vom afla în viitor şi despre această situaţie. Dar este ceva ce îmi trezeşte o mare îngrijorare şi Dumneavoastră aţi atins această problemă: nici într-un caz nu se admite ca în ochii lumii arabe Europa să fie percepută ca un agresor. Este necesar de a evita aceasta cu orice preţ, deşi Europa astăzi este, mă iertaţi, ateistă, seculară şi nu prea se asociază cu creştinismul, însă, în ochii populaţiei islamice profund religioase a Europei – aceştia sunt creştini. De aceea la nivel de piaţă, la nivel de stradă mulţi percep implicarea, nu doar politică, dar şi cea militară a Europei în soluţionarea tuturor acestor probleme ale lumii arabe ca fiind un fel de luptă pe care creştinii o duc cu Islamul. Aici este foarte important de a nu permite complicarea factorului interreligios, intercivilizator, fiindcă în lumea globalizată toate acestea pot să se reflecte foarte dureros – şi nu doar în Orientul Apropiat, dar şi în ţările Europei.
— Preasfinţia Voastră, nu vă pare a fi interesant gândul despre faptul că sub egida Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii Kiril să strângeţi la masa rotundă, să zicem la Solovki, într-un loc sfinţit de rugăciuni, o conferinţă internaţională cu participarea ierarhilor tuturor confesiunilor din lume, cu participarea savanţilor celor mai de vază ale planetei, inclusiv a laureaţilor Noebel şi să studiaţi cele mai interesante şi mai sensibile tendinţe sau, cum e la modă de spus astăzi, trendele civilizaţiei noastre din secolul al XXI-lea? De exemplu, pornirea şi funcţionarea Marelui collider androgen – va provoca el căderea pământului în abis sau, din contra, va demonstra sau va ajuta să demonstrăm existenţa Domnului Dumnezeu şi a proniei Lui?
— Există programe de dialog dintre Biserică, teologi şi savanţii naturalişti. În depărtatul an 1979 am fost unul din copreşedinţi ai Conferinţei internaţionale „Credinţă, ştiinţă şi viitor » care îşi desfăşura lucrările în institutul tehnologic din Massachusetts. Atunci pentru prima dată la nivelul comunităţii creştine internaţionale şi comunităţii internaţionale ştiinţifice a avut loc o convorbire foarte interesantă referitor la consecinţele filosofice şi conceptuale ale progresului tehnico-ştiinţific. Într-un sens anumit acest dialog nu s-a terminat niciodată, el este susţinut în diferite locuri. În Rusia există un sistem destul de stabil al schimbului permanent de opinii dintre savanţi şl teologi, de aceea nu cred că anume despre collider trebuie să vorbim…
— Ca exemplu…
–Da, dar de vorbit despre filosofia vremurilor noi, ce prezintă pentru om progresul tehnico-ştiinţific, ce se întâmplă în rezultatul includerii tehnologiilor celor mai noi în viaţa reală a omului, umanizează oare aceasta viaţa umană sau o mecanizează în mod maximal, dacă aceasta îl apropie pe om de Dumnezeu, de natură, unul de altul sau dă naştere la înstrăinare – iată astfel de probleme trebuie cercetate, bineînţeles, în comun, fiindcă teologii, reprezentanţii Bisericii au, fără doar şi poate, opinia lor. Opinia este deseori critică, dar nu poate fi profană – tot felul de concluzii trebuie să fie întărite, inclusiv cu trimiteri la expertiza ştiinţifică, fiindcă dacă ultima nu persistă în discuţie, atunci acest discurs nu poate fi convingător pentru toţi.
— Unul din episcopii din Moldova, fostul Dumneavoastră ucenic, vorbea despre Patriarhul Kiril în felul următor – cu permisiunea Preasfinţiei Voastre voi cita cuvintele lui: « Patriarhul Kiril este un erudit strălucitor, un intelectual, o persoană care poate duce discuţie pe orice temă – de la regulile de etichetă până la capodoperele literaturii mondiale ». În legătură cu cele spuse, permiteţi-mi să vă întreb: personajele legendare şi cu echivoc ale literaturii mondiale – aşa ca Voland din „Meşterul şi Margarita » de Mihail Bulgakov sau Mefisto în „Faust » de Goethe – trezeşte la Preasfinţia Voastră un sentiment de neacceptare ca fiind reprezentanţi din cei mai remarcabili ai opoziţiei faţă de creştinism sau trezeşte doar curiozitate omenească?
— Dacă îmi permiteţi, nu voi vorbi acum despre Gheote, fiindcă dacă vom începe să vorbim şi despre Bulgakov, şi despre Gheote, nu ne va ajunge timp pentru nimic altceva. Dar despre Bulgakov aş putea să vorbesc, fiindcă ne este apropiat după timp, el a scris în ţara noastră. Există o sumedenie de interpretări a faptului ce semnifică romanul „Meşterul şi Margarita ». Unii consideră că Bulgakov, depărtându-se de Biserică, pur şi simplu cu bună ştiinţă a schimonosit povestirea evanghelică, a creat un anumit mit, legat de viaţa lui Iisus Hristos, ceea ce era nimic altceva decât o reacţie firească a scriitorului la creştinismul oficial, cu care nu se mai asocia. Aceasta este o explicaţie, însă eu am o atitudine critică faţă de această tratare. Luând cunoştinţă de biografia lui Bulgakov, am înţeles că el nu era o persoană într-o măsură atât de mare atras în discuţiile ideologice şi cu atât mai puţin era înclinat de a păşi pe calea luptei antireligioase. Într-adevăr, provenind dintr-o familie de preot, el nu a fost un creştin ce practica credinţa, dar cât de mult el s-a depărtat de la credinţă, nimeni nu ştie – cine îşi împărtăşea pe atunci astfel de gânduri tainice?
Dar iată ce este uimitor. Imaginaţi-vă: anii 20, Uniunea Sovietică a trecut primul val de prigoniri în masă asupra creştinilor, de închidere a bisericilor, de execuţii, viaţa câte puţin a început să se stabilească, inclusiv şi Biserica, fiind oprimată, totuşi într-un fel anumit era prezentă. Se putea oare pe atunci de scris un roman despre Hristos? Chiar dacă ar fi scris, atunci, probabil, nu am fi ştiut nimic despre acest roman – cel puţin până la prăbuşirea Uniunii Sovietice. Şi Bulgakov întreprinde un experiment, inimaginabil prin propria forţă. El introduce o geneză suprasensuală – geneza diavolească, fiindcă cea Dumnezeiască nu ar fi trecut – în contextul Moscovei contemporane lui el găseşte tangenţa dintre această geneză şi viaţa reală a oamenilor.
Şi ce se întâmplă? Haideţi să privim mai atent. Doar Voland arată mai respectabil decât moscoviţii. El amăgeşte, dar amăgeşte de la înălţimea pristolului său şi cu câtă patimă sunt atraşi oamenii în această prostire! Cu câtă uşurinţă ei acceptă ispitele diavolului! Cu cât sunt mai răi decât diavolul! A arăta această cădere groaznică a omului sovietic de atunci, a moralităţii lui, atitudinea lui faţă de bine şi rău – faţă de corupţie, faţă de lipsa de principialitate – nu se putea a face altfel decât doar în cadrul unei parabole, unei parabole metafizice. Doar nimeni nu credea în diavol, nimeni nu credea în Dumnezeu – iată şi citeau cartea ca pe o poveste; însă această poveste a oferit oamenilor posibilitate de a se vedea pe sine înşişi, comparând concepţiile proprii şi modul de viaţă cu ceea ce este cel mai întunecat şi lipsit de bine din câte poate exista – cu diavolul.
Dar într-un anumit sens diavolul a dominat în acea societate. El era cel principal. Prin ce altă modalitate s-ar fi putut de spus cu voce tare – că suntem în puterea diavolului, că el ne conduce? Bulgakov a reuşit să o facă în mod măiestrit şi din această cauză eu nu apreciez şi nici nu vreau să vorbesc în ce măsură Ponţiu Pilat corespunde realităţii. Nu corespunde! În ce măsură acest roman corespunde unor canoane ortodoxe? Nu corespunde! În ce constă, atunci, folosul? Folosul constă în faptul că el pentru prima dată în vremurile de după revoluţie, în timpurile când în ţară nu mai exista nici un fel de libertate, a spus în mod real despre dominarea puterii întunericului în viaţa societăţii sovietice de atunci. Cred, anume pentru aceasta romanul lui a devenit nemuritor.
— Odată ce am atins o temă foarte delicată şi limitrofă, aş vrea să vă mai pun o întrebare din această sferă. Problema a fi sau a nu fi a sentinţei cu moartea pentru crimele grave, inclusiv împotriva copiilor, deranjează nu un singur secol minţile oamenilor. Ce crede despre aceasta ierarhul de frunte al Bisericii Ortodoxe Ruse? Nu vă pare că odată cu trecerea timpului – şi lucrul acesta are loc deseori, mai ales în ultimul timp, Europe ne impune anumite valori care nu corespund tradiţiilor noastre istorice, culturale? În cele din urmă, foarte mulţi oameni îşi pun o întrebare simplă şi, fiţi de acord, justificată: de ce noi, muritorii de rând, simpli contribuabili, trebuie să întreţinem pe banii noştri în locurile de detenţie terorişti, maniaci şi violatorii copiilor?
— Dumneavoastră cunoaşteţi statistica? Majoritatea absolută a cetăţenilor în Moldova, Rusia, Ucraina sunt de acord cu sentinţa la moarte.
— Da, în aceasta suntem apropiaţi…
–Când suntem întrebaţi despre faptul ce atitudine ocupă Biserica vizavi de sentinţa cu moartea, noi spunem că în Tradiţia bisericească nu există condamnarea sentinţei cu moartea, nu există refuzul de a aplica sentinţa cu moartea. Domnul Iisus Hristos Singur a fost răstrignit, El a trecut prin sentinţa cu moartea. Însă El nu a spus nicăieri că nu se admite executarea criminalilor, şi la sfinţii părinţi nu găsim aceasta. De aceea refuzul acceptării sentinţei cu moartea nu este un rezultat al tradiţiei creştine, dar este rezultatul noii filosofii liberale care a apărut în spaţiul Europei de Vest.
Cu toate că Biserica niciodată nu a manifestat împotriva sentinţei cu moartea, Ea manifesta împotriva aplicării sentinţei cu moartea. Aşa, în Imperiul Rus timp de 120 sau 130 de ani, pot greşi, au existat vreo 7 sau 8 cazuri de aplicare a sentinţei cu moartea.
Oameni care erau judecaţi în instanţa de judecată la moarte erau mulţi la număr, dar tot puţini erau. De ce? Biserica se întrista pentru criminali, ea îi lua pe cauţiune. Ea ruga să nu fie aplicată sentinţa cu moartea – pentru ca preoţii, duhovnicii să poată să-l încline pe delincvent către pocăinţă şi de cele mai multe ori se reuşea acest lucru.
De aceea, fără a condamna în mod teoretic sentinţa cu moartea, în mod practic Biserica o reducea, în fond, la zero. Dacă mă veţi întreba: Sunteţi împotriva sentinţei cu moartea, cel puţin în Rusia contemporană – eu voi vorbi despre Rusia, îmi este mai simplu decât să vorbesc despre Moldova – eu voi spune că sunt împotriva sentinţei cu moartea în Rusia contemporană. Şi daţi-mi voie să vă explic de ce. Astăzi, pentru a înlătura un concurent, este angajat un ucigaş de profesie. Luând în considerare starea actuală a judecăţilor noastre, în caz de va fi aplicată sentinţa cu moartea, oamenii vor fi executaţi conform legii. Este un pericol îngrozitor – au fost deja câteva cazuri când în cele din urmă, în ultimul moment, se afla că inculpatul nu este vinovat. De aceea dacă e să vorbim despre reîntoarcerea sentinţei cu moartea, atunci în cazuri cu totul concrete, când este vorba într-adevăr de maniaci, de omoruri în masă, de terorişti. Desigur, este absolut clar că trebuie să avem probe care ar demonstra că omul acesta cu adevărat a fost criminal, dar nu că cineva l-a impus să ia vina asupra lui.
Toate acestea pot avea loc în viitor. Haideţi să schimbăm în mod eficient sistemul judiciar în ţara noastră. Judecata nu trebuie să fie coruptă, judecata trebuie să fie autoritară, organele de anchetă trebuie să lucreze fără cusur – pentru ca prezenţa sentinţei cu moartea în dreptul penal să nu devină în nici un caz o modalitate de răfuială cu cel incomod.
— Chiar dacă pentru aceasta va fi nevoie de o sută de ani?
— Eu sunt mai optimist. Cred, cu ajutorul lui Dumnezeu schimbările pozitive în viaţa societăţilor şi statelor noastre vor fi acum realizate mult mai eficient şi nu vom avea nevoie de o sută de ani. Dar deocamdată să răbdăm.
— Preasfinţia Voastră, la final daţi-mi voie să vă întreb ceva personal. Cum este organizată ziua de lucru şi de odihnă a Dumneavoastră? Patriarhul Kiril îşi poate permite să povestească un banc? Şi cui? Şi încă: expresia „Tronul puterii este acoperit de gheaţă, acolo este foarte trist şi singuratic şi nu întâlneşti oameni adevăraţi » poate fi referită la Preasfinţia Voastră?
— Să începem cu întrebarea cea mai dificilă pentru mine – cu privire la zilele de odihnă. Îmi vine greu să-mi aduc aminte când am avut o zi de odihnă. Chiar dacă nu este zi de prezenţă, adică nu este obligatoriu să plec pentru a mă întâlni cu oamenii, eu lucrez cu documentele care se acumulează uneori în număr atât de mare, încât trebuie să citesc până la trei sute de pagini pe zi. Iar dacă la aceste trei sute de pagini mai adăugaţi şi sunetele de telefon, întâlnirile cu oamenii, călătoriile, astfel căpătăm volumul mediu al muncii Patriarhului. Din aceste considerente nu am parte de odihnă. Eu nu vorbesc despre toate acestea cu o nădejde ascunsă sau cu siguranţă că oamenii vor spune « Iată cum e Patriarhul! Ce muncitor e, ce deştept e, cât lucrează, cât citeşte! » Eu aş vrea să spun că, posibil, Patriarhul nu poate dirija cu timpul său. Eu mă strădui să introduc ordine în munca mea, fiindcă fără odihnă omul nu poate lucra – aşa ne-a creat Dumnezeu. Ziua a şaptea a fost creată ca ziua odihnei pentru a menţine calitatea vieţii omeneşti. De aceea eu sper foarte mult că voi putea, sprijinindu-mă pe ajutoarele mele, să-mi pot organiza ziua mea de lucru.
Dar referitor la umor, consider că lipsa umorului este un fenomen foarte periculos. Umorul nu doar permite a te destinde emoţional, dar permite a destinde uneori o situaţie încordată. Lipsa umorului deseori provoacă conflicte familiale şi, din contra, umorul poate soluţiona cea mai complicată dramă familială – în caz dacă oamenii vor căpăta o altă opinie, o altă concepţie asupra faptului ce are loc, se vor uita unul la altul şi vor izbucni în râs. Eu sunt profund convins de faptul că umorul este o componentă foarte importantă a vieţii omeneşti. Referitor la bancuri, îmi place să le ascult, dar nu pot să le memorez.
— Dar referitor la „tronul puterii şi al singurătăţii »?
— Vorbiţi despre nişte cuvinte groaznice privind gheaţa? Eu în genere mă tem de frig. Cum să vă spun… Singurătatea, pe semne, este ceea ce în mod real până la sfârşitul vieţii mă va însoţi în calitatea mea de Patriarh. Ea a însoţit şi pe toţi predecesorii mei. Poate ceea ce vă voi spune acum este foarte personal, dar eu doresc ca să mă înţelegeţi corect. Patriarhul nu poate avea prieteni, el are enoriaşi. Însă prietenia în sensul obişnuit, cotidian, consider că nu este practic posibilă.
— O afirmare îndrăzneaţă.
— O afirmare foarte sinceră. Fiindcă toate puterile Patriarhului se duc la faptul de a fi păstor pentru toţi. Prietenia presupune un cerc ales de oameni, unii favoriţi, cei care sunt mai aproape de Patriarh decât alţii. Consider că este cu totul neproductiv. Patriarhul trebuie să fie deschis pentru toţi. Pe de altă parte, el, desigur, este mai aproape de cineva, faţă de altcineva – mai departe, pur şi simplu din cauza că se întâlneşte cu cineva mai des, cu cineva – mai rar. Dar mi se pare că toate puterile Patriarhului trebuie să fie folosite pentru dragostea păstorească faţă de oameni, iar dacă nu este aşa, atunci pentru nimic altceva nu mai rămâne nici un fel de puteri.
— Preasfinţia Voastră, îmi rămâne să vă mulţumesc pentru sinceritate şi pentru o conversaţie interesantă. Daţi-mi voie să vă doresc în numele nostru, al tuturor, multă sănătate şi har Dumnezeiesc în slujirea Dumneavoastră păstorească a Bisericii Ortodoxe Ruse, Rusiei şi poporului ei. Vă mulţumesc frumos.
–Vă mulţumesc. La revedere.
Televiziunea Română TVR 1
– (în l. engleză) Preafericirea Voastră, vă mulţumim mult pentru că ne-aţi oferit posibilitatea de a realiza acest interviu. Prima mea întrebare se referă la actele aprobate recent de Biserica Ortodoxă Rusă, care conţin un larg program de asistenţă socială. Spuneţi-ne cîteva cuvinte, vă rugăm, despre priorităţile Bisericii Ortodoxe Ruse la etapa actuală, şi de asemenea şi din punctul de vedere a Preafericirii Voastre asupra modernizării limbii şi al activităţii Bisericii în lumea contemporană – care ştim că este o lume a performanţei tehnologice.
– Într-adevăr, în anul 2000 am aprobat «Fundamentele Concepţiei Sociale ale Bisericii Ortodoxe Ruse». Este un document de bază, care ne-a ajutat să întocmim un sistem de asistenţă socială la nivel de eparhie, de parohie şi de mănăstire. Documentul ne-a ajutat să întocmim lista priorităţilor, şi astăzi serviciul social al Bisericii îşi realizează slujirea în mai multe direcţii. În primul rând este vorba de ajutorul oferit enoriaşilor. Adeseori nu e nevoie să apelezi la ajutor din afara parohiei pentru a-i putea ajuta pe enoriaşi. Situaţia financiară a enoriaşilor este diferită – aceeaşi biserică se întâmplă să fie frecventată atât de un om mai înstărit, de un om bogat, cât şi de un om sărăc; în aceeaşi parohie pot fi şi oameni fericiţi cu familii, cu copii, dar şi oameni părăsiţi, singuratici, de cele mai multe ori trecuţi de floarea vîrstei. Şi iată, atunci când am început să discutăm, cum să organizăm serviciul de Asistenţă Socială în Biserică, ne-am gândit, că în primul rând trebuie să începem să lucrăm cu enorişii: să le oferim o asigurare materială în acele situaţii grele în care vor avea nevoie de un sprijin din partea cuiva; să le ajutăm oamenilor să scape de singurătate; să le ajutăm oamenilor care întâmpină diferite probleme, cum este de exemplu, cea legată de alcoolism. Sau să intrăm în mediul tinerilor cu probleme, a acelor tineri care au multe probleme care adeseori îi determină să săvârşească fapte negândite, îi împing spre fapte cu conotaţie de radicalism, spre o atitudine radicală faţă de toate laturile sociale.
În prezent, ne aflăm tocmai în acest stadiu foarte interesant, cînd toate aceste idei de bază cuprinse în Concepţia noastră, încep să fie realizate de Biserica Ortodoxă Rusă, să fie puse în aplicare. Am fi dorit foarte mult, ca fiecare parohie, rămânând în continuare un centru şi un loc de rugăciune, şi de spiritualitate, în acelaşi timp să devină şi un centru de asistenţă socială pentru comunitatea în care se află, un spaţiu în care să-şi găsească locul lor şi cei tineri care se vor putea ocupa pe lângă biserică de munca intelectuală, să înveţe o limbă străină sau chiar să facă nişte cursuri de calculator, să poată studia şi citi diferite cărţi, să se ocupe cu sportul, să organizeze pelerinaje… Am fi dorit foarte mult că în fiecare parohie tinerii şi cei mai în vârstă, bătrânii, şi chiar bărbaţii şi femeile singuratice să se bucure de o îngrijire din partea Bisericii.
Am fi dorit desigur ca fiecare parohie să se transforme într-un centru educaţional – şi nu numai prin faptul că în fiecare parohie este de dorit să fie deschisă o şcoală duminicală, în care oamenii să poate studia religia, Bazele Ortodoxiei, – ci să fie un centru educaţional într-un sens mult mai larg, pentru că un creştin tânăr modern trebuie să-şi găsească răspunsul la toate situaţiile de care se ciocneşte în timpul vieţii.
Aşa cum spunem noi acum, el trebuie să fie în stare să răspundă la provocările vremurilor.
– Vă mulţumim frumos. Încă o întrebare, Preafericirea Voastră. Cum aţi caracteriza Dumneavoastră nivelul spiritual al lumii în prezent, şi ce rol ar fi trebuit să aibă, după părerea Sanctităţii Voastre, Biserica în societate?
– Este absolut evident faptul că, societatea modernă se dezvoltă cu paşi rapizi din punct de vedre al tehnologiei. Şi dacă ar fi să apreciem nu numai latura tehnică a evoluţiei tehnologice a societăţii, ci şi cea intelectuală, atunci şi aici putem observa prezenţa neîndoielnică a unor perioade mari de trecere spre o stare mai bună a lucrurilor.
Dar există ceva care reprezintă un pericol foarte mare pentru societatea modernă: sub influenţa unei filosofii extrem de concrete putem observa că, din conştiinţa omului dispare tot mai mult ideea de păcat – astfel încât păcatul parcă nici nu ar exista, ci ar exista mai degrabă, după cum se spune astăzi, un pluralism de opinii.
Tragedia epocii postmoderne în această constă de fapt, că adevărul este aşezat alături de minciuna, iar sfinţenia este pusă în rând cu păcatul. Atunci când încercaţi să-i vorbiţi omului contemporan despre aceste lucruri, mai ales în mediile publice, atunci latura liberală a intelectualilor îndată vă şi reproşează: «Dar cine va judeca ceea ce este bine şi ceea ce este rău? Dumneavoastră ca şi Biserică doriţi să vă însuşiţi acest drept, să determinaţi ce este binele şi ce este răul. Noi cunoaştem deja aceste lucruri din trecut, pe noi nu ne aranjează o astfel de poziţie». Biserica nu îşi însuşeşte acest drept. În fond şi la urma urmelor, a determina ceea ce este bine şi ceea ce este rău ţine de datoria fiecărui om. Dar fiecare om trebuie să aibă un criteriu obiectiv, şi Biserica insistă asupra prezenţei acestui criteriu. Ea afirmă că în Sfânta Scriptură un astfel de criteriu este formulat în cele zece porunci. Simţul moral al omului care în mod uimitor şi tainic este coordonat cu cele zece porunci, de asemenea constituie un criteriu absolut de determinare a adevărului şi a minciunii, a ceea ce este bine şi a ceea ce este rău.
Dar pentru ca acest criteriu să nu fie niciodată spălat şi distrus, este important ca oamenii să accepte ceea ce-i poate ajuta să rămnă oameni. Este important să accepte idea Autorităţii Divine. Dacă veţi accepta această autoritate Dumnezeiască ca pe un criteriu absolut care-i oferă omului posibilitatea de a face diferenţa dintre bine şi dintre rău, niciodată n-o să confundaţi binele cu răul.
Dar dacă acest criteriu va fi nimicit – şi tocmai acest lucru se şi întâmplă în viaţa civilizaţiei moderne – atunci va fi distrusă diferenţa dintre bine şi rău, şi oamenii cu uşurinţă vor lua miciuna drept adevăr, iar răul îl vor percepe ca pe un bine.
Şi dacă pe lângă aceasta ar fi să intervină şi o încercare de a manipula politic asupra tuturor acestor principii, atunci vom avea în faţă o imagine înfricoşătoare – pe care de fapt parţial o avem deja.
În această situaţie este vorba despre supravieţuirea civilizţiiei umane, pentru că acolo unde există răul acolo există şi moartea. Răul niciodată nu se opreşte, nu încetează – răul întodeauna se dezvoltă în mod dinamic, pînă în clipa în care nu-l veţi opri Dumneavoastră. Dacă un infractor îşi va băga mâina în buzunarul Dumneavoastră când mergeţi în autocar, şi Dumneavoastră nu-l veţi opri, atunci, s-ar putea ca acelaşi tâlhar să intre mâine în casa Dumneavoastră.
Dacă nu va fi oprit nici acolo, el îşi poate încheia „cariera », săvârşind un omor. Răul întotdeauna creşte, dacă nu-l va opri cineva. De aceea dacă omenirea în nivel global va încerca să amestece binele cu răul, atunci imaginea apocalitică a lumii va deveni o realitate.
Dumneavoastră vorbiţi despre rolul Ortodoxiei în societate. Tocmai asta trebuie să facem, să vorbim cu glas tare despre necesitatea unui criteriu absolut de determinare a ceea ce este bine şi a ceea ce este rău; despre păstrarea naturii morale a omului. Trebuie să vorbim despre păcat ca despre un mare pericol care are o legătură cu viaţa personală a omului, a familiei, a societăţii, a întregii familii umane. Glasul nostru pentru foarte mulţi va fi unul neplăcut. Mulţi auzind cuvintele noastre vor da din mâini, vor râde sceptic, ne vor acuza că suntem conservatori, că suntem rămaşi în urmă. Dar nu trebuie să ne temem de acest lucru.
Sfîntul Apostol Pavel a spus nişte cuvinte extraordinare: «Propovăduieşte cuvântul, stăruieşte cu timp şi fără de timp » (2 Тimotei 4, 2) – aceasta este slujirea profetică a Bisericii Ortodoxe în toată lumea. Cu toate că astăzi ea nu poate fi prezentată într-un mod atăt de strălucitor şi de puternic, ea cu toate acestea poartă în sine o oarecare arvună, că neamul omenesc îşi va păstra capacitatea de a deosebi binele de rău.
– Vă mulţumesc, Sanctitatea Voastră.
Televiziunea «Moldova 1»
– Preafericirea Voastră! Noi credem că în ajunul vizitei Sanctităţii voastre în Moldova, aţi încercat să vă creaţi o imagine despre ţara noastră. Spuneţi-ne cîteva cuvinte despre impresiile Dumneavoastră înainte şi după încheierea acestei vizite – ele coincid? Care sunt cele mai importante impresii? Cum aţi putea să apreciaţi vizita Sanctităţii Voastre în Moldova şi ce-aţi fi dorit să le transmiteţi moldovenilor, cetăţenilor Republicii Moldova?
O idee despre Moldova tot am avut, pentru că am fost aici de mai multe ori în calitate de mitropolit şi m-am întâlnit cu mitropolitul Vladimir, cu episcopii, cu clericii şi cu reprezentanţi de stat ai Moldovei.
Vizita de acum desigur se deosebeşte de celelalte. Am venit aici la păstoriţii mei, am venit la poporul meu. Şi aceste cuvinte nu sunt simple cuvinte frumoase. În timpul rugăciunii, – când stai şi te rogi, minciuna dispare, îţi apare în faţa ochilor imaginea reală a lucrurilor, inclusiv şi la nivelul relaţiilor umane, – am simţit foarte clară acea unitate dintre mine şi poporul moldovenesc, dintre mine şi păstoriţii mei din Moldova.
Am văzut mănăstiri şi biserici frumoase, deşi programul vizitei mele a fost destul de limitat. Am avut posibilitatea să discut mai mult timp cu episcopii şi reprezentanţii clericilor. Înălţând mulţumiri lui Dumnezeu, mărturisesc că în viaţa Bisericii Ortodoxe din Moldova, în viaţa poporului ortodox din Moldova au fost obţinute mari succese.
Şi aş fi dorit să le urez tuturor celor care mă aud şi mă văd să-şi păstreze credinţa ortodoxă şi să păzească unitatea Bisericii, să folosească toate forţele pentru a consolida societatea – pentru ca astfel ţara să iasă din această criză politică îndelungată, pentru ca să fie trezit entuziasmul faţă de muncă, interesul de a câştiga bani, şi deci de a dezvolta economia ţării. Cred că aşa se va şi întâmpla. Iar Biserica noastră se va ruga fierbinte pentru poporul ei cel binecredincios, muncitor şi binevoitor al Moldovei, pentru ca Domnul să-şi reverse mila Sa asupra poporului Moldovei cât şi asupra întregii ţări – o ţară luminoasă, frumoasă şi ospitalieră.
– Vă mulţumim Sanctitatea Voastră.
Serviciul de Presă al Patriarhului Moscovei şi al Întregii Rusii
