Pilda semănătorului – Galateni 6, 11-18; Luca 8, 5-15
Iubiți credincioși,
Evanghelia acestei duminici ne pune înainte una dintre cele mai cunoscute pilde rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos: Pilda semănătorului. Un om a ieșit să semene sămânța sa. O parte din semințe au căzut lângă drum, altele pe piatră, altele între spini, iar altele pe pământ bun. Aceeași sămânță, dar rezultate diferite, în funcție de locul în care a căzut.
Domnul Însuși ne explică înțelesul pildei: sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu, iar pământul reprezintă inima omului.
Această imagine simplă ne descoperă un adevăr fundamental al vieții duhovnicești: Dumnezeu nu încetează să semene în sufletele noastre, dar rodirea Cuvântului depinde și de felul în care noi îl primim.
1. Dumnezeu este semănătorul care nu obosește niciodată
Mai întâi, trebuie să observăm generozitatea semănătorului. El seamănă peste tot: lângă drum, pe piatră, între spini și pe pământ bun. Nu alege numai locurile despre care știe că vor aduce roadă.
Așa lucrează Dumnezeu cu fiecare dintre noi. El ne vorbește prin Sfânta Evanghelie, prin Sfânta Liturghie, prin rugăciune, prin întâlnirile cu ceilalți oameni și chiar prin încercările vieții. Dumnezeu continuă să ne cheme, chiar și atunci când noi nu suntem pregătiți să-L ascultăm.
Uneori, însă, suntem asemenea pământului de lângă drum: auzim Cuvântul, dar nu-l lăsăm să pătrundă în inimă. Îl ascultăm duminica, dar luni ne întoarcem la aceleași preocupări, la aceleași judecăți și la aceleași patimi.
Alteori suntem asemenea pământului pietros: primim cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu, ne emoționăm, ne hotărâm să ne schimbăm viața, dar, la prima încercare, la prima suferință sau nedreptate, ne pierdem curajul.
2. Spinii care sufocă viața duhovnicească
Poate că partea cea mai apropiată de realitatea noastră este cea în care sămânța cade între spini.
Domnul ne spune că aceștia sunt grijile, bogățiile și plăcerile vieții, care sufocă Cuvântul și îl împiedică să ajungă la rod.
Observăm că Hristos nu vorbește aici numai despre păcate evidente, ci și despre lucruri care, în sine, pot părea firești: munca, preocupările zilnice, dorința de a avea siguranță materială, confortul și plăcerile.
Problema nu este că avem responsabilități, că muncim sau că ne îngrijim de familie. Problema apare atunci când aceste preocupări ocupă tot spațiul sufletului nostru și nu mai lasă loc pentru Dumnezeu.
Putem avea o viață foarte ocupată și, în același timp, o inimă foarte săracă duhovnicește. Putem avea multe lucruri și să pierdem tocmai ceea ce este esențial: pacea, rugăciunea, iubirea și comuniunea cu Dumnezeu.
De aceea, fiecare dintre noi trebuie să se întrebe: Ce anume a crescut în inima mea și a început să sufoce Cuvântul lui Dumnezeu?
3. Pământul bun: o inimă care ascultă și rodește
Mântuitorul spune că sămânța căzută pe pământul bun reprezintă oamenii care ascultă Cuvântul cu inimă curată și bună, îl păstrează și rodesc întru răbdare.
Este importantă această ultimă expresie: „întru răbdare”.
Rodirea duhovnicească nu se produce într-o singură zi. Nu devenim oameni ai lui Dumnezeu numai pentru că am avut un moment de emoție religioasă sau pentru că am participat la o slujbă frumoasă.
Credința se maturizează prin răbdare, prin rugăciune, prin pocăință și prin lupta zilnică împotriva răului din noi.
Pământul bun nu este omul care nu a greșit niciodată, ci omul care nu încetează să se întoarcă la Dumnezeu. Este omul care, după ce a căzut, se ridică; după ce a greșit, se pocăiește; după ce a fost rănit, învață să ierte.
Așadar, pământul bun este o inimă care rămâne deschisă lucrării harului dumnezeiesc.
4. Crucea lui Hristos și adevărata noastră identitate
Epistola Apostolului Pavel către Galateni completează în mod deosebit mesajul Evangheliei de astăzi.
Apostolul spune: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos”.
Pavel nu se laudă cu realizările sale, cu originea sa, cu statutul său sau cu respectarea exterioară a unor reguli religioase. El își găsește adevărata identitate în Crucea lui Hristos.
Mai mult, apostolul vorbește despre o transformare profundă: „Căci în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu este ceva, nici netăierea împrejur, ci făptura cea nouă”.
Aici găsim legătura dintre Apostol și Evanghelie: Dumnezeu nu caută numai o credință exterioară, ci o inimă transformată.
Putem respecta anumite tradiții, putem cunoaște rugăciuni, putem participa la slujbe și putem avea o anumită poziție în comunitatea bisericească. Toate acestea sunt importante, dar nu trebuie să rămână simple forme exterioare.
Adevărata măsură a vieții creștine este dacă Hristos începe să trăiască în noi, dacă devenim mai iertători, mai milostivi, mai răbdători și mai atenți la suferința aproapelui.
Crucea nu este doar un simbol pe care îl purtăm la gât sau pe care îl așezăm în biserică. Crucea este calea prin care învățăm să renunțăm la egoism, la mândrie și la dorința de a avea întotdeauna dreptate.
Prin Cruce, omul vechi moare, iar în Hristos se naște omul cel nou.
5. Să devenim și noi semănători ai Cuvântului
Mai există un aspect important al pildei: fiecare creștin este chemat să devină, la rândul său, un semănător.
Nu este suficient să primim Cuvântul lui Dumnezeu numai pentru noi. Suntem chemați să-l transmitem mai departe prin viața noastră.
În familie, prin felul în care ne purtăm cu soțul, soția și copiii; la locul de muncă, prin cinste și responsabilitate; în societate, prin respect și solidaritate; în Biserică, prin iubire și slujire.
Uneori, o vorbă bună, o iertare sinceră, un gest de ajutor sau o vizită făcută unui om singur pot deveni semințe ale Împărăției lui Dumnezeu.
Nu știm întotdeauna când și cum vor rodi aceste semințe. Dar știm că Dumnezeu lucrează în taină și că niciun gest făcut din iubire nu este lipsit de valoare înaintea Lui.
Iubiți credincioși,
Pilda semănătorului ne invită astăzi să privim cu sinceritate în propria noastră inimă.
Să ne întrebăm: Ce fel de pământ suntem? Suntem un drum bătătorit de indiferență? Suntem un pământ pietros, în care credința nu are rădăcini adânci? Suntem un pământ sufocat de grijile și preocupările acestei lumi? Sau suntem un pământ bun, care primește Cuvântul, îl păstrează și rodește întru răbdare?
Să nu uităm că Dumnezeu nu încetează să semene. Chiar și atunci când sufletul nostru pare uscat, chiar și atunci când ne îndepărtăm de El, harul Său continuă să ne cheme.
Să-I cerem, așadar, Domnului să curețe pământul inimilor noastre de pietrele mândriei, de spinii grijilor și de buruienile patimilor, pentru ca sămânța Cuvântului Său să poată crește și să aducă rod bogat.
Iar acest rod să fie o viață nouă în Hristos, o viață în care Crucea devine putere, credința devine faptă, iar iubirea devine mărturie.
Căci nu este suficient să auzim Cuvântul lui Dumnezeu; suntem chemați să devenim noi înșine rodul viu al acestui Cuvânt.
Amin.
Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc)
