Predica de azi: către Galateni 1, 11-19
Tema: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv”
Iubiți credincioși,
Evanghelia din această duminică ne pune înainte una dintre cele mai înalte și mai dificile chemări ale vieții creștine: să-i iubim pe oameni nu numai atunci când ne iubesc, să facem bine nu numai celor care ne fac bine și să iertăm nu numai atunci când celălalt merită iertarea noastră.
Mântuitorul Iisus Hristos ne spune: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31). Iar apoi ne îndeamnă să iubim pe vrăjmașii noștri, să facem bine și să dăm fără să așteptăm nimic în schimb. La sfârșitul acestui fragment evanghelic, Domnul ne descoperă măsura acestei iubiri: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36).
Observăm că Hristos nu ne cheamă doar la o conduită morală frumoasă, nici doar la respectarea unor reguli de conviețuire. El ne cheamă să devenim asemenea lui Dumnezeu în iubire și milostivire. Creștinismul nu înseamnă doar să ne comportăm mai bine, ci să ne lăsăm transformați de harul lui Dumnezeu, până când inima noastră începe să semene cu inima Tatălui ceresc.
1. Iubirea care nu așteaptă răsplată
În viața de zi cu zi, suntem adesea obișnuiți să măsurăm iubirea după ceea ce primim. Îi iubim pe cei care ne apreciază, îi ajutăm pe cei care ne pot ajuta și ne apropiem de cei care ne oferă încredere, afecțiune sau recunoștință.
Desigur, este firesc să ne bucurăm atunci când iubirea este împărtășită. Dar Domnul ne descoperă că iubirea adevărată nu se reduce la un schimb de servicii sau de sentimente. Dacă facem bine numai celor care ne fac bine, ce este deosebit în aceasta? Dacă îi iubim doar pe cei care ne iubesc, nu depășim încă măsura unei relații omenești bazate pe reciprocitate.
Hristos ne invită să ieșim din această logică a calculului. Să facem bine chiar și atunci când binele nostru nu este recunoscut. Să păstrăm bunătatea chiar și atunci când suntem întâmpinați cu răceală. Să nu transformăm iubirea într-o datorie pe care celălalt trebuie să o plătească.
Aceasta nu înseamnă să acceptăm orice nedreptate sau să renunțăm la discernământ. Iubirea creștină nu exclude adevărul, dreptatea și limitele sănătoase. Dar ea ne cere să nu lăsăm răul pe care îl întâlnim să devină răul pe care îl purtăm în noi.
Putem să ne îndepărtăm de o situație primejdioasă fără să urâm. Putem să spunem adevărul fără să umilim. Putem să nu fim de acord cu cineva fără să-i negăm demnitatea.
Adevărata libertate începe atunci când binele pe care îl facem nu mai depinde în întregime de comportamentul celuilalt.
2. Să iubim nu doar cu puterile noastre, ci cu iubirea lui Dumnezeu
Porunca Domnului de a-i iubi pe vrăjmași poate părea imposibilă. Cum să iubești pe cineva care te-a rănit? Cum să te rogi pentru cel care te-a nedreptățit? Cum să nu răspunzi cu aceeași măsură celui care ți-a făcut rău?
Dacă ne bazăm numai pe puterile noastre, această poruncă ne poate părea de neîmplinit. Dar Evanghelia nu ne cere să realizăm singuri o performanță morală. Ea ne cheamă să primim viața lui Dumnezeu în propria noastră viață.
Dumnezeu „este bun cu cei nemulțumitori și răi” (Luca 6, 35). El nu încetează să dăruiască viață, să cheme la pocăință și să ofere posibilitatea întoarcerii nici celor care se îndepărtează de El.
A iubi asemenea lui Dumnezeu nu înseamnă a numi binele rău sau a pretinde că rana nu există. Înseamnă a refuza ca rana să devină izvor de ură. Înseamnă a nu dori distrugerea celui care ne-a făcut rău, ci vindecarea lui și, pe cât este posibil, împăcarea.
Uneori, iubirea se exprimă printr-un cuvânt de iertare; alteori, printr-o rugăciune spusă în taină. Uneori, printr-un gest concret de ajutor; alteori, prin tăcerea care refuză să răspundă răului cu rău.
Și poate că, în anumite împrejurări, primul pas nu este să simțim iubire, ci să cerem lui Dumnezeu să ne dăruiască puterea de a nu urî.
În rugăciunea Bisericii spunem: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”. Prin aceste cuvinte, recunoaștem că avem nevoie de mila lui Dumnezeu și că nu putem primi cu adevărat această milă închizându-ne definitiv inima față de aproapele nostru.
3. Apostolul Pavel: întâlnirea cu Hristos care schimbă viața
Lectura apostolică din Epistola către Galateni ne oferă un exemplu concret al acestei transformări.
Sfântul Apostol Pavel le spune creștinilor că Evanghelia propovăduită de el nu este de origine omenească, ci că a primit-o prin descoperirea lui Iisus Hristos. El amintește și de propria sa viață de dinainte: fusese un prigonitor al Bisericii lui Dumnezeu și încerca să o distrugă.
Cu toate acestea, Dumnezeu l-a chemat.
Pavel nu a fost ales pentru că ar fi avut un trecut fără greșeală, ci pentru că harul lui Dumnezeu a lucrat în el și i-a schimbat întreaga existență. Cel care îi prigonea pe creștini a devenit apostolul care și-a dedicat viața vestirii lui Hristos.
Iată ce poate face Dumnezeu cu omul care se lasă întâlnit și transformat de El!
Această mărturie ne ajută să înțelegem mai profund porunca iubirii față de vrăjmași. Dacă Dumnezeu ar fi răspuns omului numai după faptele sale trecute, cine dintre noi ar mai fi putut spera la mântuire? Dacă Domnul nu ar fi văzut în Saul, prigonitorul, posibilitatea de a deveni Pavel, apostolul, istoria Bisericii ar fi fost cu totul alta.
Dumnezeu nu aprobă răul pe care îl facem, dar nici nu identifică definitiv persoana noastră cu păcatul săvârșit. El ne cheamă la pocăință și ne deschide posibilitatea unui început nou.
De aceea, creștinul este chemat să privească fiecare om cu seriozitate, dar și cu speranță. Nu trebuie să minimalizăm răul și nici să ignorăm consecințele faptelor noastre. Însă nu avem dreptul să declarăm că un om nu se mai poate schimba, că nu mai există nicio posibilitate de întoarcere sau că trecutul său îl condamnă pentru totdeauna.
Sfântul Pavel este dovada vie că harul lui Dumnezeu poate transforma un prigonitor într-un apostol și un om care se împotrivea Bisericii într-un mărturisitor al lui Hristos.
4. Milostivirea lui Dumnezeu devine măsura vieții noastre
Există o legătură profundă între cele două lecturi de astăzi. Evanghelia ne arată cum suntem chemați să ne comportăm față de aproapele nostru, iar Apostolul ne arată ce poate face harul lui Dumnezeu cu omul.
Nu putem despărți iubirea creștină de transformarea lăuntrică. Dacă vrem să fim milostivi, avem nevoie să ne apropiem de Izvorul milostivirii. Dacă vrem să iertăm, avem nevoie să înțelegem cât de mult am fost și noi iertați. Dacă vrem să oferim celuilalt posibilitatea unui nou început, trebuie să ne amintim că și nouă Dumnezeu ne oferă această posibilitate în fiecare zi.
În viața Bisericii, această transformare se hrănește prin rugăciune, prin pocăință, prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu și prin participarea la Sfintele Taine. Venim la Sfântul Potir nu pentru că am ajuns deja desăvârșiți, ci pentru că avem nevoie de Hristos, Cel care ne vindecă și ne unește cu Sine.
Iar dacă ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului, nu putem rămâne indiferenți față de suferința aproapelui. Dacă primim iubirea lui Dumnezeu, suntem chemați să o facem vizibilă în relațiile noastre: în familie, în comunitate, la locul de muncă și în întâlnirea cu oamenii pe care nu îi înțelegem sau care nu ne sunt apropiați.
Lumea noastră are nevoie de adevăr și de dreptate, dar are nevoie și de oameni care nu se lasă înrobiți de resentiment. Are nevoie de creștini care pot spune „nu” răului fără să înceteze să dorească binele persoanei; de oameni care nu confundă iertarea cu aprobarea nedreptății și nici fermitatea cu lipsa iubirii.
Poate că nu vom reuși să schimbăm imediat inimile celor din jur. Dar, prin harul lui Dumnezeu, putem începe prin a schimba felul în care răspundem noi înșine răului.
Să ne întrebăm, așadar: cui îi refuzăm încă un cuvânt bun? Pe cine judecăm fără să-i mai lăsăm nicio posibilitate de îndreptare? Pentru cine am putea să ne rugăm, chiar dacă încă nu suntem pregătiți să ne apropiem de el? Și unde ne cere Dumnezeu să facem un bine fără să așteptăm o răsplată?
Iubiți credincioși,
Cuvintele Domnului: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv” nu sunt doar un ideal îndepărtat, rezervat sfinților. Ele sunt chemarea noastră de fiecare zi.
Sfântul Apostol Pavel ne arată că nimeni nu este în afara posibilității de a fi transformat de harul lui Dumnezeu. Iar Evanghelia ne îndeamnă să privim și noi oamenii nu numai prin prisma a ceea ce au făcut, ci și în lumina a ceea ce Dumnezeu poate lucra în ei.
Să-I cerem Domnului să ne dăruiască o inimă milostivă, capabilă să iubească fără să calculeze, să ierte fără să falsifice adevărul și să facă bine fără să ceară răsplată.
Să ne ajute să nu răspundem urii cu ură, nedreptății cu răzbunare și răcelii cu indiferență. Iar atunci când puterile noastre se vor dovedi insuficiente, să ne amintim că Cel care ne poruncește să iubim este și Cel care ne dăruiește harul de a iubi.
Pentru ca, prin viața noastră, oamenii să poată întrezări ceva din bunătatea Tatălui ceresc, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, împreună cu Fiul și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc)