Învierea fiului văduvei din Nain – Sfinții Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic – Sfântul Martin de Tours
Evanghelia: Luca 7, 11-16
Iubiți credincioși,
Evanghelia de astăzi ne pune înainte o întâlnire impresionantă între două alaiuri: unul al morții și altul al Vieții. La porțile cetății Nain, Domnul nostru Iisus Hristos Se întâlnește cu o mamă văduvă care își conducea unicul fiu spre mormânt. De o parte, o femeie copleșită de durere, înconjurată de cei care o însoțeau în plânsul ei; de cealaltă parte, Hristos, înconjurat de ucenicii Săi și de mulțime, purtătorul vieții și al nădejdii.
Două drumuri se întâlnesc: drumul omului spre moarte și drumul lui Dumnezeu spre om. Iar atunci când Dumnezeu Se apropie de suferința omenească, moartea nu mai are ultimul cuvânt.
Sfântul Evanghelist Luca ne spune că, văzând-o pe femeie, Domnului I s-a făcut milă de ea și i-a zis: „Nu plânge!” Apoi S-a apropiat, S-a atins de sicriu și a spus: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” Iar cel mort s-a ridicat și a început să vorbească.
Să ne oprim asupra câtorva înțelesuri duhovnicești ale acestei minuni, în lumina mărturiei Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic și a vieții Sfântului Martin de Tours.
1. Hristos Se apropie de durerea omului
Primul lucru pe care îl observăm în această Evanghelie este că femeia nu Îi cere nimic lui Hristos. Nu Îl roagă să facă o minune, nu Îi mărturisește credința și nici nu Își exprimă vreo speranță. Ea merge în tăcerea durerii sale, purtându-și fiul spre mormânt.
Și totuși, Hristos Se oprește. El vede suferința ei și I se face milă.
Aceasta este una dintre cele mai mângâietoare descoperiri ale Evangheliei: Dumnezeu nu așteaptă întotdeauna să știm să ne rugăm pentru ca El să Se apropie de noi. Uneori, durerea este atât de mare, încât omul nu mai găsește cuvinte. Uneori, rugăciunea lui se reduce la lacrimi, la tăcere sau la un suspin.
Dar Hristos vede și înțelege.
Mai mult decât atât, Domnul nu îi spune femeii: „Nu plânge, fiindcă moartea nu este importantă” sau „Nu plânge, pentru că trebuie să fii puternică”. El nu minimalizează durerea mamei. Dimpotrivă, Se apropie de ea și intervine în însăși realitatea care îi provoacă suferința.
Creștinismul nu ne învață să fim indiferenți în fața durerii și nici să ne ascundem lacrimile. Însuși Domnul Iisus Hristos a plâns la mormântul prietenului Său Lazăr. Credința nu desființează lacrimile, ci le umple de nădejde.
Câți oameni din jurul nostru nu poartă asemenea dureri ascunse? Câți părinți se roagă pentru copiii lor? Câte mame și câți tați suferă văzându-și copiii îndepărtându-se de Dumnezeu, pierzându-și nădejdea sau rănindu-se pe ei înșiși și pe cei din jur? Câți oameni sunt singuri, chiar dacă trăiesc în mijlocul unei mulțimi?
Poate că nu putem învia un mort, așa cum a făcut Hristos la Nain. Dar putem să ne apropiem de cel care suferă, să-l ascultăm, să-l însoțim și să nu-l lăsăm singur.
Uneori, cea mai autentică mărturie creștină începe printr-un gest simplu: să ne oprim din drumul nostru pentru a vedea durerea celui de lângă noi.
2. „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” – Hristos, Domnul vieții
Cuvintele Domnului sunt scurte, dar pline de autoritate: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!”
Prorocii Vechiului Testament au săvârșit minuni prin puterea lui Dumnezeu, iar învierea fiului văduvei din Sarepta, prin prorocul Ilie, ne amintește de minunea de la Nain. Însă aici, Hristos poruncește morții cu propria Sa autoritate dumnezeiască.
El nu Se roagă altcuiva să învieze tânărul, ci îi vorbește direct: „Ție îți zic, scoală-te!”
Sfântul Evanghelist Luca ne spune că tânărul s-a ridicat și a început să vorbească, iar Iisus l-a dat mamei sale. Prin această ultimă imagine, Evanghelia ne arată că minunea nu este doar o demonstrație a puterii dumnezeiești, ci și o restaurare a iubirii și a comuniunii dintre oameni.
Moartea luase de lângă mamă ceea ce îi era cel mai drag. Hristos îi redă fiul și, odată cu el, bucuria și speranța.
Totuși, trebuie să înțelegem că învierea tânărului din Nain nu este încă învierea universală de la sfârșitul veacurilor. Tânărul a fost readus la viața pământească, urmând să moară din nou. Minunea este un semn al unei realități mult mai mari: prin Învierea Sa, Hristos va birui moartea pentru totdeauna și va deschide omenirii calea spre viața veșnică.
De aceea, nădejdea creștină nu se întemeiază pe promisiunea că nu vom mai cunoaște niciodată suferința sau despărțirea. Ea se întemeiază pe credința că moartea nu este destinația ultimă a omului și că iubirea lui Dumnezeu este mai puternică decât mormântul.
Când ne aflăm în fața mormântului celor dragi, nu ne prefacem că despărțirea nu doare. Plângem, ne rugăm și îi încredințăm milei lui Dumnezeu. Iar în mijlocul lacrimilor, mărturisim: „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”.
Acesta este fundamentul nădejdii noastre pascale.
3. Sfinții Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic: mărturisirea lui Hristos, Dumnezeu adevărat și Om adevărat
În această duminică îi cinstim și pe Sfinții Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, care a avut loc la Niceea, în anul 787. Ei au apărat dreapta credință privind cinstirea sfintelor icoane, mărturisind că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut cu adevărat om, a luat trup omenesc și a intrat în istoria noastră.
Poate părea, la prima vedere, că între învierea fiului văduvei din Nain și problema sfintelor icoane nu există o legătură directă. În realitate, ambele ne conduc spre aceeași taină: Dumnezeu nu rămâne departe de lumea noastră, ci Se apropie de om și îi dăruiește viața.
Dacă Hristos nu ar fi luat trup omenesc, dacă Întruparea ar fi fost doar o aparență, atunci nici atingerea Sa de sicriu, nici suferința Sa pe Cruce și nici Învierea Sa nu ar fi avut sensul pe care îl mărturisim în credința noastră.
Dar Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om cu adevărat. A primit un trup asemenea trupului nostru, fără de păcat, a cunoscut foamea, oboseala, lacrimile și suferința, iar prin moartea și Învierea Sa a biruit puterea morții.
De aceea, cinstim sfintele icoane: nu pentru că lemnul și culorile ar fi dumnezeiești prin ele însele, ci pentru că ele mărturisesc realitatea Întrupării. După cum ne învață Sfântul Ioan Damaschin, cinstirea adusă icoanei se îndreaptă către persoana reprezentată.
În icoana Învierii, de pildă, Îl vedem pe Hristos coborând la iad și ridicându-l pe Adam din mormânt. Această imagine exprimă aceeași nădejde pe care o descoperim la Nain: Hristos vine acolo unde omul nu mai poate face nimic prin propriile puteri și îi întinde mâna Sa mântuitoare.
Există însă și o altă învățătură importantă. Icoana nu este doar un obiect pe care îl privim, ci o chemare la transformarea vieții noastre. Suntem chemați să devenim, prin harul lui Dumnezeu, icoane vii ale lui Hristos.
Când privim icoana Mântuitorului, suntem întrebați dacă oamenii Îl pot recunoaște pe Hristos în felul în care vorbim, în felul în care îi tratăm pe cei săraci, în răbdarea noastră și în iertarea pe care o oferim.
Când sărutăm icoana Maicii Domnului, ne amintim de ascultarea și smerenia ei. Când ne rugăm înaintea icoanelor sfinților, suntem chemați să le urmăm credința și să ne apropiem, asemenea lor, de Dumnezeu.
Astfel, cinstirea icoanelor nu se desparte niciodată de viața duhovnicească. Adevărata cinstire a sfinților se arată și în dorința noastră de a urma exemplul lor.
4. Sfântul Martin de Tours: mila care Îl recunoaște pe Hristos în aproapele
Tot astăzi, pomenim și pe Sfântul Martin de Tours, unul dintre marii sfinți ai creștinătății apusene, episcop din secolul al IV-lea, cunoscut pentru milostenia și viața sa sfântă.
Tradiția ne amintește un episod din tinerețea lui Martin, pe vremea când era soldat. Într-o zi friguroasă, întâlnind un sărac aproape dezbrăcat, Martin și-a tăiat mantia în două și i-a dat o parte acestuia, păstrând cealaltă parte pentru sine.
În noaptea următoare, potrivit relatării tradiționale, Martin L-a văzut în vis pe Hristos îmbrăcat cu partea de mantie pe care o dăruise săracului.
Această întâmplare ne amintește cuvintele Domnului din Evanghelia după Matei: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).
Ce legătură există între Sfântul Martin și văduva din Nain?
În Evanghelia de astăzi, Hristos vede durerea unei mame și Se apropie de ea. În viața Sfântului Martin, un om vede suferința unui sărac și nu rămâne indiferent.
Desigur, Martin nu putea săvârși minunea lui Hristos. Nu putea porunci morții să dea înapoi și nici nu putea învia un om prin propria sa putere. Dar putea să facă ceva esențial: să nu treacă nepăsător pe lângă suferința aproapelui.
Aici descoperim o învățătură fundamentală pentru viața creștină: nu suntem chemați să fim Mântuitori ai lumii, pentru că unul singur este Mântuitorul, Iisus Hristos. Suntem însă chemați să devenim împreună-lucrători cu El, mărturisind iubirea Sa prin faptele noastre.
Sfântul Martin ne arată că sfințenia nu începe neapărat prin fapte extraordinare. Ea începe atunci când învățăm să-l vedem pe celălalt, când nu ne mai preocupăm exclusiv de propriile noastre nevoi și când suntem gata să împărțim ceea ce avem.
Poate că nu avem mantii de împărțit, dar avem timp, atenție, pâine, un cuvânt bun, o rugăciune sau posibilitatea de a însoți un om singur.
Într-o lume în care oamenii pot fi foarte aproape unii de alții din punct de vedere fizic și totuși foarte departe sufletește, această mărturie este deosebit de importantă.
Biserica este chemată să fie locul în care omul aflat în suferință nu este abandonat, în care cel sărac nu este disprețuit și în care cel care plânge găsește pe cineva dispus să-l asculte.
În felul acesta, iubirea noastră devine o mărturie a prezenței lui Hristos în lume.
5. De la moarte la viață: ce înseamnă să ne ridicăm astăzi?
Iubiți credincioși,
Dacă am privi mai atent la Evanghelia de astăzi, am putea descoperi că fiecare dintre noi se poate regăsi, într-un fel sau altul, în această întâlnire de la porțile cetății Nain.
Uneori suntem asemenea văduvei: purtăm durerea unei pierderi, a unei dezamăgiri sau a unei rugăciuni care pare să nu primească răspuns.
Alteori suntem asemenea mulțimii care însoțește cortegiul funerar: vedem suferința din jurul nostru, dar nu știm ce să facem.
Iar uneori, viața noastră sufletească seamănă cu cea a tânărului din sicriu. Suntem în viață trupește, dar înăuntrul nostru s-a instalat o formă de moarte: indiferența față de Dumnezeu, pierderea sensului, lipsa rugăciunii, resentimentul sau incapacitatea de a ierta.
Atunci răsună și pentru noi cuvântul Domnului: „Ție îți zic, scoală-te!”
Ridică-te din deznădejde. Ridică-te din nepăsare. Ridică-te din păcat. Ridică-te din obișnuința de a amâna întoarcerea la Dumnezeu.
Acest cuvânt nu este o simplă poruncă morală, ca și cum omul s-ar putea salva singur prin voința sa. Este chemarea lui Hristos, Care ne oferă harul Său și ne invită să răspundem iubirii Sale prin pocăință, rugăciune și fapte bune.
De aceea, avem nevoie de viața Bisericii, de Sfintele Taine, de Sfânta Împărtășanie și de comuniunea cu ceilalți. Nu pentru a împlini formal niște obligații religioase, ci pentru a primi și a păstra în noi viața lui Hristos.
Iar atunci când ne apropiem de Sfântul Potir, să ne amintim că Cel care ni Se dăruiește este același Hristos care S-a oprit la porțile cetății Nain, a privit durerea unei mame și a poruncit morții să dea înapoi.
El este Cel care ne cheamă și pe noi la învierea sufletului și, la sfârșitul veacurilor, la învierea trupurilor.
Încheiere
Iubiți credincioși,
Evanghelia de astăzi, mărturia Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic și exemplul Sfântului Martin de Tours ne transmit un mesaj comun: Dumnezeu iubește omul, Se apropie de el și îl cheamă la viață.
La Nain, Hristos ne descoperă puterea Sa asupra morții și compasiunea Sa față de cei îndurerați.
Prin Sfinții Părinți, învățăm să păstrăm dreapta credință în Hristos, Care S-a făcut om pentru mântuirea noastră.
Prin Sfântul Martin, învățăm să recunoaștem chipul lui Hristos în omul sărac și suferind.
Să-I cerem, așadar, Domnului să ne dăruiască o credință vie, o inimă milostivă și puterea de a ne ridica ori de câte ori cădem.
Să nu trecem nepăsători pe lângă suferința celor din jurul nostru și să nu pierdem nădejdea atunci când ne întâlnim cu propria noastră suferință.
Iar când moartea, păcatul sau deznădejdea par să aibă ultimul cuvânt, să ne amintim că Hristos a înviat și că El continuă să ne cheme pe fiecare pe nume, spunându-ne:
„Ție îți zic, scoală-te!”
Amin.
Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc)
