L’élévation de la Sainte Croix

Crucea se Înalță

 

Ieromonahul Iosif : «Crucea se înalţă și credincioșii se adună, Crucea se înalță și cetatea triumfează, și popoarele sărbătoresc», spune în Cuvântul la Înălţarea Sfintei Cruci, sfântul Andrei Criteanul  (660-740, pomenit la 4 iulie). Crucea – simbolul creştinismului. Chiar dacă unele confesiuni protestante neagă crucea, neagă puterea, semnificaţia sa spirituală şi morală, influenţa sa asupra maselor este incontestabilă. Acest fapt îl înţeleg şi-l înțelegeau și veneratorii, și hulitorii Sfintei Cruci în toate epocile istoriei. Iată de ce dezbaterile despre Cruce nu se mai termină şi contină deja de mai bine de două mii de ani. Cum să conştientizăm înţelegerea teologică a Crucii? În ce constă purtarea Sfintei Cruci pentru omul contemporan? Oare sunt încălcate drepturile religioase ale necreştinilor (reprezentanţilor altori confesiuni religioase) la vederea Crucii?

diaconul Augustin: Într-adevăr, reflecţia despre Crucea Domnului presupune multă gândire, reflecţie şi înţelegere. Crucea – este baza tainei politice a statului creştin, serbată astăzi de Biserică în Ziua Înălţării. Aceasta înseamnă că, orice legitimitate şi autoritate a puterii statale se fondează, ca pornind de la Cel, Care în momentul Înălţării Sale pe Cruce a fost numit ”Împăratul iudeilor”, în inscripţia lui Pilat (Ioan 19:19). Crucea poartă în sine realitatea teologică, istorică, liturgică, ascetică şi sociologică.

Pe calea teologiei

p. Iosif: Realitatea teologică a Crucii ne dezvăluie întreaga taină a lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu sau „iconomia plinirii vremilor” (Ef. 1 : 10). Anume Crucea ca instrument de tortură, sau „întruchipare a esenţei păcatului”, după exprimarea minunată a lui Alexandru Şmeman, serveşte drept altar, pe care este adusă jerfa desăvârşită, jertfa salvatoare, căci „Hristos S-a jertfit pentru noi” (1 Cor. 5:7). Astfel, Crucea devine Sfântă, devine izvorul nemuririi şi semn al victoriei. „S-a sfârşit”, a strigat Hristos pe Cruce! Sensul acestei exclamaţii capătă putere în contextul soteriologiei creştine. Pe Cruce, o dată şi pentru totdeauna s-a săvârşit taina mântuirii noastre!

p. Augustin: Accentuarea atenţiei asupra soteriologiei a devenit una din cele mai pronunţate caracteristici a teologiei ortodoxe ruse de până la revoluţie, continuând să fie manifestată şi în zilele noastre. Un posibil motiv al acestui fapt ar fi incapacitatea tradiţiei teologice de a recepţiona întregul spectru de intuiţii a dogmei hristologice. Anume aceasta a dus la introducerea în paleta de instrumente teologice a două proiecţii tehnice pentru a explica taina Crucii: „teoria juridică şi morală a răscumpărării”.

Căile Răscumpărării

p. Iosif: Dorinţa de a explica raţional taina Crucii a contribuit la apariţia multor teorii în teologie. Două dintre ele sunt amintite de d-voastra. Toate aceste teorii mai mult sau mai puţin au încercat să descopere cu criterii pământeşti cazul şi fapta lui Hristos. Într-o anumită măsură ele îşi atingeau scopul, nişte construcţii frumoase erau emise, în special la Anselm de Canterbury (1033-1109). Dar în esenţa lor ele dezvăluiau doar o parte a Răscumpărării. Toate evenimentele din viaţa lui Iisus Hristos, întreaga Lui viaţă are o semnificaţie răscumpărătoare. Prin viaţa Sa fără prihană El restabileşte natura noastră, o înalţă şi o plasează de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, o îndumnezeiește. Hristos de bună voie a săvârşit lucrul primului Adam. După cum primul Adam „prin pom a fost ademenit”, noul Adam prin arborele Crucii ne luminează și ne mântuie, ne vindecă de otrava păcatului.

p. Augustn: Reflecţia despre săvârşirea hristologică ne ajută să ne apropiem de adevărul tainei libertăţii, pe care o proclamă Biserica. Această bună veste ne vorbeşte despre aceea că odată cu apropierea de libertatea Domnului, omul devine cu adevărat liber. Reieşind din această intuiţie s-au format diferite metodologii în ceea ce privește percepția Lucrării mântuitoare a lui Hristos.

Astfel, Anselm ne propune teologia kenezei, când Dumnezeu se include pe Sine în categoria supușilor juridici, dând pe Fiul Său să fie răstignit pe Cruce, în libertatea deciziei Sale. Teologia dragostei a sfântului Augustin, episcopul Hiponnei, ne vorbeşte despre salvare, ca un har. Acest har a lui Hristos, născut în inima omului, generează o capacitate necunoscută şi necuprinsă de până acum, a iubi binele. Patristica greacă, urmând intuiţiei lui Origen, prin aluzii vorbeşte despre salvarea generală prin puterea Crucii, şi, mai explicit, despre înşelăciunea dumnezeiască a forţelor răului. «Prin Cruce a fost înșelat diavolul, care primind un Om, nu a cunoscut în el pe Dumnezeu », – citim la sfântul Grigorie de Nyssa. Preacuviosul Isaac Sirul vorbeşte despre mila lui Dumnezeu, contrapunând justiției divine Sfânta Cruce. Un important teolog de limbă rusă din secolul al XIX-lea, F.M. Dostoevskii, ne propune compasiunea ca o revelaţie reală a tainei Sfintei Crucii, şi anume, a Ghetsimaniei.

Hristos al Credinței și Iisus al Istoriei

p. Iosif: Este important de subliniat realitatea istorică a Crucii. De-a lungul mai multor secole aproape nimeni nu s-a îndoit de istoricitatea Crucii şi a lui Hristos pe ea răstignit. E adevărat, au fost eretici care au negat suferinţele pe cruce ale Domnului, au fost iudei care au negat Învierea lui Hristos. Primii vorbeau despre suferinţe iluzorii, ceilalţi nici nu le puneau în discuţie. Dar, începând cu secolul al XVIII-lea, în ştiinţa istorică au apărut tratate provocatoare, şi uneori blăsfămătoare, care negau realitatea istorică a lui Hristos, a suferinţelor Lui pe Cruce, moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Aproape toţi, începând cu Charles-François Dupuis, au încercat să demonstreze mitizarea naraţiunii evanghelice. În acest context, cuvintele sfântului sfințitului mucenic Ignatie Teoforul (50 – 115) despre Hristos devin clare, convingătoare şi actuale: «El a fost răstignit şi a murit în timpul lui Pilat din Pont. A fost răstignit cu adevărat, şi nu doar de formă, şi a murit în faţa creaturilor cereşti, pământeşti şi subpământeşti.» Şi în continuare: «El a fost condamnat la moarte şi l-au răstignit – cu adevărat, nu de formă, nici aparent, nu printr-un joc de imaginaţie. El a murit cu adevărat, a fost înmormântat şi a înviat din morţi...». În Muzeul Rockefeller din Ierusalim este expus un exponat oribil: osul unui picior cu un cui ruginit în el, rămas așa încă din momentul răstignirii. Descoperirea dată este prima confirmare arheologică veridică a exacticităţii mesajului evanghelic. Ea ne confirmă cum anume realizau răstignirea « corectă » soldaţii romani.

 p. Augustin: Contrapunerea lui Hristos al Credinţei cu Iisus al Istoriei era un rezultat tipic al viziunii Epocii Moderne, care inevitabil contrapuneau conceptele, credinţa în care, în mod special, era supusă îndoielii odată cu descoperirea istoricităţii în secolul al XIX-lea, indiscutabil, cum se părea pe atunci, a datelor istorice. Credinţa în imuabilitatea istoriei, la rândul său, s-a transformat în ruine odată cu căderea Zidului Berlinului, marcând apariţia deplină a perioadei postmoderniste.

În prezent, istoricitatea lui Iisurs din Nazaret nu mai este supusă îndoielii, nici de cercetători, nici de filistini. Din punct de vedere istoric, este reunoscută fără îndoială şi Crucea lui Hristos. Pentru cuvântul Bisericii, anume din acest considerent, este important indicarea, de ce anume Acest Om, această Viaţă, trăită două mii de ani în urmă în una din provinciile îndepărtate ale Imperiului Roman, această moarte şi această Cruce pot fi corelate cu viaţa cotidiană insuportabil de lejeră a omului de astăzi.

Crucea sa personală

p. Iosif: După cum înţeleg, vorbind despre viața «insuportabil de lejeră» a omului contemporan d-voastra aveţi în vedere viaţa exterioară şi condiţiile favorabile pentru viaţă. În acest context cuvântul « purtarea crucii », atât de des utilizat la părinții Bisericești, poate fi neînţeles sau pur şi simplu inaccesibil. Într-adevăr, dacă înţelegem purtarea crucii, doar din perspectivă exterioară, ca acceptarea de dificultăţi materiale şi lipsuri, atunci omul europenizat poate nici să simtă acest lucru. Dar pe fundalul relativei prosperităţi exterioare, omul este mai vulnerabil, este predispus la temeri şi griji, este slab şi neputincios. În afară de aceasta, este şi o purtare interioară, spiritualitate a Crucii, care este și mai complicată şi mai dificilă. Dacă e să luăm în consideraţie că creştinul trebuie permanent să facă alegerea între bine şi rău, între minciună şi adevăr, între buchia legii şi porunca iubirii, atunci devine clar despre ce fel de purtare a Crucii este vorba. Doar sarcina noastră este de a ne raporta permanent viaţa, faptele, cuvintele şi chiar gândurile noastre cu învăţătura lui Hristos. «Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie». (Luca 9, 23)

 p. Augustin: Contrapunerea prosperităţii și a Crucii, la nivelul fundamentalismului civilizat ce aspiră spre căutarea cauzelor orientării religioase a omului și a societăţii, reproduce, în esenţă, unul din principiile de lectură marxistă a cauzalităţii credinţei. Paradoxul auto-citirii contemporane a omului este necorespunderea dintre interpretarea cerinţelor principale și fundamentale de securitate și bunăstare, în mod convenţional atinse de tipul de civilizaţie crestin-occidental, și de nedepășit nicicum prin conștientizarea finalităţii, care umple construcţia epocii atât în viața cotidiană, cât și in cea cultural-filosofică. Interdependenţa Crucii, ca culminaţie a percepţiei în Sine a finalităţii Împăratului, care domnește pe vecie, cu refuzul de a se percepe pe sine ca persoană veșnică în contemporalitatea lumească, mergînd pe calea primirii cotidiene a realităţii personale și necompletării civilizaționale se dezvăluie în fundamentalismul hristologic al eforturilor ascetice, ca mijloc de autopăstrare în faţa Tainei viitoare.

Slava pierdută

p. Iosif: Realitatea ascetică a Crucii este baza vieţii spirituale, vieţii în Dumnezeu. Crucea – chipul jerfirii de sine, refuzul de, lepădarea de egoul său sau conform evangheliei «lepădarea de sine». A se refuza pe sine-însuţi – înseamnă a da posibilitate lui Hristos să fie în centrul vieţii, în centrul intereselor, a dorinţelor și aspiraţiilor personale. Dar, această cale nu duce la autonimicire, dispariţia personalităţii și a sinelui (în sensul adevărat al cuvântului), din contra ea descoperă omul în întreaga sa frumuseţe și măreţie.    Deșărtarea de sine după exemplul lui Hristos, ne duce la slavă, la bucuria cerească, la înviere. Anume pe această cale omul atinge și descoperă planul (conceptul) dumnezeiesc iniţial despre om.

p. Augustin :  Astfel în lumina Crucii lui Hristos se descoperă determinarea a ceea ce în limbajul biblic e numit « păcatul ». Păcatul este slava pierdută, acea slavă la care omul e predestinat în planul (conceptul) lui Dumnezeu încă din momentul creației. Această slavă, pierdută cândva, de fiecare dată se pierde în viaţa cotidină prin căderile în păcat, însă ea se restăbilește prin comuniunea la slava lui Hristos care a murit pentru noi și a Înviat.

p. Iosif: Părinte Augustin, daţi o minunată determinare păcatului, ca a slavei pierdute. Se formează un lanţ: prin pom a fost Adam ispitit (a greşit, a căzut), pe Lemnul-Crucii (Pomul Vieții) a fost săvârşită biruința asupra păcatului şi prin Cruce noi biruim păcatul. Marele scriitor al Bisericii Cosma de Maiuma în imnurile slujbei Înălţării Sfintei Cruci îl descrie aşa: ”Cruce preacinstită, căreia îți stau împrejur cetele îngerești bucurându-se astăzi, înălțată fiind cu dumnezeiască voie, înalță pe toți cei ce au fost izgoniți prin amagirea mâncării și au alunecat spre moarte. Pentru aceasta, pe tine cu inima și cu buzele credincioșii sărutându-te, sfințenie luăm, grăind: Înălțați pe Hristos, pe Preabunul Dumnezeu, și să ne închinăm așternutului picioarelor Lui celor dumnezeiești”  Și în alt loc spune: ”O, preamărită minune! Crucea ce a purtat pe Cel Preaînalt, ca pe un strugure plin de viață, se înalță astăzi de pe pământ; prin care la Dumnezeu toți am fost trași și moarte de tot s-a potopit. O, preacinstite lemn, prin care ne împărtășim de nemuritoarea hrană, cea din Eden, pe Hristos mărind!” Câte imagini biblice se regăsesc în aceste imnuri poetice. Câte sensuri profunde a teologiei aflăm aici.

Altarul slavei

p. Augustin: Aici apare realitatea liturgică a Crucii lui Hristos, în care taina răscumpărării, a ispăşirii capătă o nouă interpretare. Personificarea Crucii lui Hristos, adresarea în rugăciune către Sfânta Cruce, este una din cele mai interesante şi bogate urmări a reflecţiei teologice. Crucea este locul aflării lui Hristos, aflării unice, irepetabile, unicale şi neredate.

p. Iosif: Deseori Crucea, este numită așternutul picioarelor (poalele) lui Hristos, altarul slavei sau cum v-aţi exprimat « locul aflării Sale ». În această abordare devine clară acea deosebită evlavie şi umilinţă, cu care credincioşii se apropie, se închină şi cinstesc  Sfânta Cruce. Pe tabloul lui M.V. Nesterov « Săptămâna mare », este redată foarte viu puterea autotcuprinzătoare şi adunătoare a Crucii. Pictorul a pictat la poalele Crucii Domnului reprezentanţii diferitor clase sociale, vârste şi genuri. Aici şi un simplu țăran şi un savant-intelignet, un laic şi un preot, o tânără şi o femeie în vârstă, fiecare dintre cei prezenţi țin în mână câte o lumânare aprinsă, ca simbol a rugăciunii şi a jertfei. Aici suntem cu toții in fața Lui.

 

Traducere de Alina-Sosana Didilica

Comentarii

Related Post