Importanţa vieţii monahale prin prisma mănăstirilor moldave

Importanţa şi rolul monahismului în societatea noastră contemporană este foarte mare. Monahismul, încă şi astăzi, prezintă o mărturie a credinţei veritabile şi vine în ajutor oamenilor nevoiaşi. Putem da mai multe argumente privind această afirmaţie. În acelaşi timp, sunt mai multe aspecte care ne prezintă atît rolul şi importanţa vieţii monahale, cît şi activitatea sa. În Evanghelie avem o frază provocatoare: „Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.” (Matei 5:14-15).

Domnul îi invită pe discipolii săi să devină² lumina spirituală a lumii. Nimeni nu poate să se proclame ghid moral, făclie sau lumină. Dar, nivelul înalt al moralităţii şi al responsabilităţii omului este pus prin acest îndemn în valoarea supremă. Fraza Sfîntului Ioan Scărarul « Îngerii sunt lumina călugărilor, în timp ce viaţa monahală este lumina pentru toţi oamenii» este bine cunoscută în mediul creştin. Iniţiativa de a crea o comunitate ideală unde toţi oamenii „nu sunt decît o singură inimă şi un singur suflet, unde totul e pus în comun”, este descrisă în Faptele Sfinţilor Apostoli (4, 32-35), şi se realizează în viaţa comunităţilor monahale, mai bine spus este o încercare de a o pune în practică.

Cele trei aspecte fondamentale şi comune pentru toate mănăstirile sunt : acultarea, fecioria şi sărăcia. Dar, trebuie să notăm că în lumea ortodoxă fiecare comunitate monahală are propria sa identitate, propriile sale caracteristici, statutul său şi regulile sale. Da, este adevărat că aproape toate regulile monahale ortodoxe au fost influenţate de regulile Sfîntului Vasile cel Mare. Ele au avut o semnificaţie şi un succes considerabil, atît în Biserica Ortodoxă, cît şi în Biserica Romano-Catolică. Regulile consecutive ale mănăstirilor în Orient (a cuviosului Sava cel Sfinţit[1], a mănăstirii Studiţilor[2], a mănăstirilor de la Athos[3], a mănăstirilor georgiene[4], ruse[5], a cuviosului Paisie Velicikovski[6] şi a altora, şi în Occident (a cuviosuluiIoan Casian[7], a sfintului Benedict[8] şi altora) aveau la bază statutul Sfîntului Vasile cel Mare.

În Evul Mediu, în Occident, prevala opinia conform căreia în toate mănăstirile ortodoxe era observată regula Sfîntului Vasile cel Mare. Catolicii numeau « basiliens » (lat. basiliani) toţi călugării ortodocşi.

Astăzi, aş vrea să vă prezint o mărturie a vieţii monahale în perioada sovietică şi în special a vieţii monahale la Noul-Neamţ şi Răciula. (Regulile mănăstirii Noului-Neamţ au fost luate în considerare chiar şi de puterea sovietică locală şi centrală când se promulgau legile refiritoare la relaţiile dintre Stat şi Biserică).

Pentru face o mică paranteză şi o concretizare – ar trebui să notăm că în perioada sovietică o ideologie totalitară se instalase cu tot cu consecinţele sale : persecutarea oponenţilor, interdicţia „non-conformiştilor”, lupta pentru a instala comunismul. Viaţa monahală, care prin natura sa a fost ostilă regimului ateu, totalitar şi opresiv, a rezistat pe diferite căi: oficial (numai cîteva zeci de mănăstiri în toată Uniunea Sovietică au fost active şi doar o mănăstire de femei, de la Japca, în RSSMoldoveneacă) şi neoficial, printr-o formă de monahism clandestin sau de monahism cu vieţuire în oraşe şi sate printre vieţuitori.

(Cazul Moldovei este particular. După cel de-al doilea Război Mondial, această regiune a avut statute diverse şi a fost incorporată la formaţiuni politice antagoniste. Ea a avut rînd pe rînd următoarele nume : Republica Autonomă Socialistă Sovietică Moldovenească (RASSM) (1924-1940), apoi Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (RSSM) (1940-1941). Între anii 1941 şi 1944 ea a făcut parte din România. Între anii 1944-1991, ea a făcut parte din cele cinsprezece republici care au format URSS. Din 1991, cu numele de Republica Moldova (RM) ea este independentă.)

Şi deci, începînd din 1944, anul cînd puterea sovietică se instalează în Moldova, aproape toate cele 24 de mănăstiri au fost închise una după alta.

Fraternitatea mănăstirii Noul-Neamţ, ca şi a altor mănăstiri, s-a adaptat la noua realitate sovietică şi a căutat să-şi dezvolte activitatea sa. Putem marca patru etape: 1) luarea contactului cu noua administraţie (1944-1953) (acest lucru nu are loc fără probleme şi victime, în 1945 stareţul mănăstirii, egumenul Auxentie Munteanu, a fost condamnat la 10 ani de muncă forţată, la fel ca şi alţi fraţi ai mănăstirilor moldoveneşti. Scopul a fost de a răspîndi frica şi a obţine supunere) ; 2) perioada stabilităţii în relaţiile Stat-Biserică (1953-1959) (După moartea lui Stalin, o perioadă de dezgheţ a început în tot sistemul sovietic. Este adevărat că ea nu a durat mult timp şi deja la sfîrşitul anilor 50 o nouă persecuţie împotriva Bisericii s-a început; 3) perioada pregătitoare către închideria mănăstirii (1959-1962) ; şi 4) anii devastării (1962-1989) cînd mănăstirea a fost închisă, clopotniţa a fost amenajată în muzeul victoriei Armatei Sovietice în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Bisericile şi clădirile monahale au fost transformate în depozite şi în săli pentru bolnavii de tuberculoză.

În timpul perioadei sovietice, mănăstirile existau conform tradiţiilor elaborate de-a lungul secolelor, şi a regulilor şi decretelor care erau în vigoare înainte în Bisericile Ortodoxe Ruse şi Română. Împuternicitul Consiliului pentru afaceri a Bisericii Ortodoxe Ruse pe lîngă Consiliul de Miniştri din RSS Moldovenească (în continuare : împuternicitul), Petru Romenski, într-un raport din 22 iunie 1947, scria: « Nici o mănăstire moldovenească nu dispune de o regulă monahală proprie. Fiecare dintre ele trăieşte în felul său şi se conduce ea-însăşi în funcţie de prescripţia sa proprie internă, formată de-a lungul anilor. Printre ele, numai mănăstirea de bărbaţi Chiţcani (Noul-Neamţ) a trăit după regula numită atonită [9], diferenţiindu-se de altele prin rigoarea vieţii sale monahale»[10].

Această afirmaţie a împuternicitului corespunde adevărului parţial, deoarece noi am găsit în arhive o regulă a mănăstirii cenobitice redactată de egumenul Ieraclie (Flocea) şi o regulă a mănăstirii eremetice, redactată de către monahia Iraida (Rotari), superioara mănăstirii din Cuşelăuca, datînd din anul 1945. Putem presupune că aceste documente au fost elaborate la cererea administraţiei eparhiale, imediat după al doilea Război Mondial şi după trecerea instituţiilor sale sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse.

Vedem astfel că două tipuri de mănăstiri (cenobitică şi eremetică) existau în acea epocă. Un interes particular prezintă mănăstirile eremetice, care au rezistat riguros regimului. În mănăstirile eremitice exclusiv feminine – Răciula, Cuşelăuca, Vărzăreşti, Călărăşeuca, Tabăra şi Hirova – călugăriţele aveau o casă modestă şi adesea (în timpul sărbătorilor) o masă comună oferită de mănăstire.

Astfel, călugăriţele acestor mănăstiri trăiau în mici căsuţe individuale înconjurate de parcele de pămînt de la 400 la 500 de metri pătraţi, care formau un sat deosebit. Călugăriţele păstrau bunurile lor, ca şi surorile beguine din Flandra şi după închiderea acestor mănăstiri, nimeni nu a părăsit casa lor.

Deci, ele (călugăriţele) obţineau prin munca lor mijloace de supravieţuire. Surorile mănăstirilor lucrau acasă, în special la ţesutul pînzei, broderie, împletit sau la orice altă activitate manuală. Pe lîngă gospodăria mănăstirii, ele puteau să aibă averi personale. Înainte de moarte, călugăriţele făceau un testament, prin care toate bunurile lor rămâneau mănăstirii. Astfel de mănăstiri erau populare şi aveau o influenţă spirituală considerabilă asupra credincioşilor. De exemplu : „mănăstirea de femei Răciula în 1945, avea 262 de călugăriţe, care trăiau în 72 de căsuţe. Mănăstirea poseda 18 cîmpuri arabile, un hectar de vie, zece hectare de luncă de fîn, doisprezece stupuri de albine şi patru perechi de boi. Opt hectare de pămînt erau ocupate de grădinile călugăriţilor”[11].

În 1959, autorităţile locale, la propunerea împuternicitului Olejnik, au hotărît să închidă şase mănăstiri, printre care şi mănăstirea Răciula. Înscurt timp (câteva săptămâni) toate formalităţile au fost terminate şi decizia a fost anunţată surorilor. Reacţia comunităţii şi a fidelilor a fost neprevăzută. Pînă în acest an, în Moldova, toate închiderile s-au realizat în mod paşnic, liniştit, fără opunere, prin „supunerea” călugăriţelor şi a enoraşilor care acceptau explicaţiile oficiale conform cărora această închidere era necesară pentru a întări alte mănăstiri. Dar de această dată, surorile şi enoriaşii mănăstirii au făcut protest. Protestul începu în mod paşnic. La 23 iunie, comunitatea a invitat enoriaşii şi prietenii săi (aproape 400 de persoane) la o cină de adio. Acest lucru a fost interzis de împuternicitul, dar oamenii, totuşi, veniseră la mănăstire. Ei s-au închis în biserica mănăstirii şi timp de 10 zile au rezistat la toate atacurile exterioare, adică ameninţări, promisiuni, insulte.

Zece zile mai târziu, unul din apărători – Simeon David – a fost omorît, cîţiva alţii răniţi. Activiştii comunişti intrară cu forţa în biserică şi toţi cei care se aflau în interior au fost arestaţi [12]. Cei care s-au manifestat în mod particular în timpul apărării mănăstirii (11 persoane)[13] au fost puşi în proces de judecată. Ei au fost condamnaţi de la 10 la 15 ani de închisoare cu regim special. Tentativa populaţiei locale de a se opune planului de închidere a mănăstirilor a luat sfârşit din păcate cu acest eveniment trist.
În timpul anilor 40-50 şi mai precis până în 1959, comunităţile monahale acceptă oficial noile vocaţii, practică activitatea pastorală, întreţin relaţii strînse cu populaţia locală şi cu alte mănăstiri.

În timpul persecuţiei hruşcioviste şi chiar după destituirea sa, instituţia monahală devine practic invizibilă, rămînînd în acelaşi timp în mod real prezentă în viaţa eclezială. Este important să subliniem că mai mulţi călugări şi călugăriţe au continuat să joace un rol spiritual important pentru credincioşi. Pe ascuns duhovnicii şi măicuţele cu o viaţă îmbunătăţită ghidau viaţa interioară a unui număr impresionant de fideli.

În concluzie, trebuie să subliniem libertatea şi demnitatea vieţii monahale. Călugării din tot timpul au urmat viaţa recomandată de către Hristos: « Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. » (Ioan 8.31-32). Creştinismul şi în mod particular monahismul se bazează pe pilonii gemeni ai libertăţii şi ai toleranţei. În timpul perioadei sovietice de facto caracterul totalitar al sistemului, controlul ideologic al Partidului comunist şi existenţa organelor represive intrau în contradicţie cu respectul valorior creştine, drepturile constituţionale privind libertatea conştiinţei, cum a subliniat, printre altele, Arlen Blum în monografia sa: „Sistemul controlului total”[14]. Monahismul, însuşi prin existenţa sa, se opunea acestei ideologii şi rămânea una din puţinele instituţii care se bucurau de încrederea şi respectul societăţii.

Dovezile şi obiectivele: a înţelege că viaţa monahală este o cale strîmtă : « dura et aspera » de la început, având ca ţintă « dilatato corde » la sfârşit,: a fi uniţi, a nu visa, a învăţa să te maturizezi şi să mori ; a nu urî alte forme ale vieţii creştine; a trăi fraternitatea cu bucurie şi prietenia ca un dar a lui Dumnezeu; a nu neglija cultura intelectuală dar a o subordona culturii spirituale; a avea modele pentru a se inspira şi a se servi. Acestea sunt obiectivele pe care fiecare călugăr / călugăriţa trebuie să le aibă prioritare în creşterea sa duhovnicească.

Avînd aceste scopuri personale şi comune, misiunea mănăstirilor este o mărturie a credinţei veritabile, a vieţii corecte, un ajutor celor care au nevoie de sfaturi bune, de lumină şi de încurajare. Călugărimea trebuie să combină o vorbă luminoasă cu un lucru bun, pentru a purta mărturie dragostei lui Hristos în lume. În mod particular, viaţa monahală este una luminoasă, un ghid pentru viaţa Bisericii, cum spune sfîntul Ioan Gură de Aur, care numeşte mănăstirile „refugiu de linişte, de rugăciune, şi de viaţă, de bucurie spirituală şi inspiraţie”.

Acest lucru se întîmplă deoarece în trecut precum şi astăzi credincioşii au văzut în cei care trăiesc în mănăstiri părinţi şi maice nu după trup, ci după duh, ce dau naştere şi fac să renască cei ce caută viaţa duhovniceacă autentică.

Autor: Ieromonah Iosif Pavlinciuc
(Prezentare în cadrul Mesei rotunde « Rolul monahismului în societatea contemporană » la Paris, 16.10.2015)

________________________________________
[1] Matéos J. Un horologion inédit de Saint-Saba, Studi e testi 233, Vatican, 1964, p. 47-76.
[2] Julien Leroy, Etudes sur le monachisme Byzantin. Spiritualité Orientale, n◦85, Abbaye de Bellefontaine, 2007. P. 47-246.
[3] Кirion (Sadzaglichvili), év. Culjturnaja rolj Iverii v istorii Russi. Tbilissi, 1910. p. 34.
[4] Tradiţia capadociană influenţă în mod particular asupra dezvoltării monahismului georgian, cu sinteza sa elenă a experienţei în domeniul abnegaţiei totale. Monahismul georgian a luat calea evocată de Vasile cel Mare (pusă în evidenţă în opera sa «Asketikon»). Experienţa lui Vasilecel Mare a intrat în practica călugărilor altor regiuni din Kartli. Eseuscris de Bachéléichvili L. О. Epizodii značialjnoj istorii gruzinskogo monašestva. Universitatea de Stat din Moscova, Revistă de teologie, 2005. http://pstgu.ru/download/1236168019.basheleishvili.pdf
[5] Smolitch I.К. Russkoemonašestvo : 988–1917 gg. Jizniiučeniastarcev, (Monahismulrus din anii988 – 1917. Viaţa şi învăţătura stareţilor // Prilojenie k istorii Russkoj Cerkvi (Additif à l’hisoitre de l’Eglise Russe). Мoscova. 1999. Zyreanov P. N. Russkiemonastyriimonašestvo v XIX inačialeXXveka, (Mănăstirile Ruse şi monahismul sec. XIX – începutul sec. XX). Мoscova. 1999. Ierodiaconul Nikon (Gorokhov). Vstuplenie v monašestvo ivyhodiznego. Russkojemonašestvo, (Intrarea şi ieşirea din viaţa monahală. Monahismul rus). http://www.pravoslavie.ru/sm/30975.htm
[6] Serghii Chetvericov. Starets Paisii Velichikovskii. His life, teachings and influences on orthodox monasticism. Nordland Publishing Company, Belmont, Massachusetts 1980. Ustav prepodobnogo otsa nashego starca Païssia (Regulile cuviosului părinte al nostrum stareţul Paisie Velicikovscki). ANRM F. 2119. Inv. 2. D. 31.
[7] Pichery E. Jean Cassien. Conferences. Paris. 1 (1955) – 3 (1959) (Sources chrétiennes 42, 54, 64). Deuxième ed. : 1967. Les Collations de Jean Cassien ou L’unite des sources / Textes choisis et préparé par Leloup J-Y. (Spiritualité vivante. 102). Paris, 1992.
[8] Saint Benoît, Regulamonasteriorum, Ed. Butler, 1935 ou plus récemment La Règle de saint Benoît, edition du XVème centenaire, texte latin selon le manuscrit de Saint-Gall, version française par Henri Rochais, Desclée de Brouwer, 1980.
[9] Regula atonită a fost instituită de către venerabilul Paisie Velicikovski în lavra de la Neamţ 1768. Succesorii Cuviosului, fondând mănăstirea Noul-Neamţ, confirmară de asemenea această regulă. IRINEU (Tafunia), ieromonah. Istorija Svjato-Voznesenskogo Novo-Njameckogo Kickanskogo monastyrja. (Istoria mănăstirii Înălţării Domnului Noul-Neamţ). Novo-Njameckii monastyr’, 2002. p.137.
[10] GARF F-R. 6991. Inv. 1. D. 406. F. 76.
[11] GARF F-R. 6991. Inv. 2. D. 18. F. 5-6.
[12] VREDNIC (N.), Nouă zile ce au zguduit Răciula. // Moldova socialistă. 1990, 22 iunie.
[13] KOZLOV (V.), Massovie besporiadki v SSSR pri Hruščeve i Brežneve.(1953 – načalo 1980).Novosibirsk, 1999. p. 224.
[14] BLUM (Arlen), Sistema totaljnogo kontroljea. Sovetsckaja cenzura v epohu totaljnogo terrora 1929—1953. Pétersbourg, 2000. P. 283.

Comentarii

Related Post

Laisser un commentaire

Votre adresse e-mail ne sera pas publiée. Les champs obligatoires sont indiqués avec *