Iubiți frați și surori,
Evanghelia de astăzi ne pune înainte una dintre cele mai puternice și mai serioase pilde rostite de Mântuitorul: pilda lucrătorilor celor răi.
Un om bogat sădește o vie, o îngrădește, îi pregătește toate cele necesare și o încredințează unor lucrători. Apoi pleacă departe. Când vine vremea roadelor, trimite pe slugile sale să primească ceea ce i se cuvine. Dar lucrătorii îi bat, pe unul îl ucid, pe altul îl lovesc cu pietre. În cele din urmă, stăpânul îl trimite pe propriul său fiu, spunând: „Se vor rușina de fiul meu”. Dar ei îl omoară și pe acesta.
Este, desigur, o pildă despre poporul ales, despre profeți și, în cele din urmă, despre Fiul lui Dumnezeu, Care vine în lume și este respins și răstignit. Dar ea nu vorbește numai despre trecut. Ea ne vorbește și despre noi.
Pentru că via este lumea pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o, iar noi suntem lucrătorii ei.
Tot ceea ce avem este, în ultimă instanță, primit: viața, timpul, libertatea, darurile, oamenii pe care Dumnezeu îi pune lângă noi, Biserica, credința. Dumnezeu ne dă toate acestea nu pentru a le considera proprietatea noastră absolută, ci pentru a aduce roade.
Și aici se află întrebarea esențială a Evangheliei:
Ce roade aducem noi lui Dumnezeu?
Pentru că este posibil să trăim într-o „vie” care nu ne aparține și totuși să ne comportăm ca și cum am fi stăpânii ei. Este posibil să primim viața ca pe un dar și să uităm de Dăruitor. Să primim libertatea și să o transformăm în autonomie față de Dumnezeu. Să primim credința și să o reducem la obicei. Să primim iubirea și să răspundem cu indiferență.
Lucrătorii cei răi din Evanghelie nu au primit via neîngrijită. Stăpânul făcuse totul pentru ea. Problema nu era darul lui Dumnezeu, ci răspunsul omului la dar.
„Pe Fiul Său”
Punctul culminant al pildei este venirea fiului.
„La urmă, a trimis la ei pe fiul său, zicând: Se vor rușina de fiul meu.”
Aici vedem marea taină a iubirii lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu renunță la om nici atunci când omul Îl respinge. Trimite profeți, trimite cuvântul Său, cheamă la pocăință, iar în cele din urmă Îl trimite pe Însuși Fiul Său.
Știm însă ce face lumea cu Fiul: Îl scoate „afară din vie” și Îl răstignește.
Dar ceea ce oamenii consideră înfrângere devine, în planul lui Dumnezeu, începutul mântuirii:
„Piatra pe care au lepădat-o ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului.”
Crucea nu este eșecul lui Dumnezeu. Crucea este victoria iubirii lui Dumnezeu asupra păcatului și a morții.
Maica Domnului – răspunsul opus lucrătorilor celor răi
Și tocmai aici, în zilele de după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, putem vedea un contrast extraordinar.
Lucrătorii din Evanghelie spun, în esență: „Nu vrem ca via să aparțină Stăpânului. Vrem să fie a noastră.”
Maica Domnului spune exact contrariul.
Întreaga ei viață poate fi rezumată prin cuvintele:
„Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”
Ea nu transformă darul lui Dumnezeu în proprietatea ei. Nu spune: „Viața mea este a mea”. Ci o primește ca pe un dar și o întoarce lui Dumnezeu.
De aceea, în Maica Domnului vedem omul care aduce roadă.
Roada vieții ei este ascultarea.
Roada ei este smerenia.
Roada ei este curăția inimii.
Roada ei este credința.
Roada ei este iubirea.
Și, mai presus de toate, roada ei este Hristos Însuși.
Dacă pilda ne întreabă: „Ce ai făcut cu via pe care Dumnezeu ți-a încredințat-o?”, Maica Domnului ne arată răspunsul.
„Privegheați, stați tari în credință”
Apostolul de astăzi completează foarte frumos această învățătură. Sfântul Pavel spune:
„Privegheați, stați tari în credință, îmbărbătați-vă, întăriți-vă. Toate ale voastre cu dragoste să se facă.”
Observați cât de concret este acest cuvânt.
Nu este suficient să spunem: „Cred în Dumnezeu.”
Credința trebuie să producă roade.
„Privegheați” – adică nu trăiți fără atenție, ca și cum viața ar fi doar a voastră.
„Stați tari în credință” – pentru că vor exista ispite, îndoieli, suferințe și momente în care vom fi tentați să-L scoatem pe Dumnezeu din „via” vieții noastre.
„Îmbărbătați-vă, întăriți-vă” – pentru că viața creștină cere răbdare și statornicie.
Și apoi: „Toate ale voastre cu dragoste să se facă.”
Aceasta este poate cea mai simplă definiție a unei vieți care aduce roadă.
Ce facem cu via Domnului?
Fraților și surorilor,
poate că întrebarea acestei duminici nu este: „Sunt eu un om credincios?”
Ci una mult mai profundă:
„Ce roade produce credința mea?”
Dacă Dumnezeu mi-a dat o familie, ce roadă aduc în familia mea?
Dacă mi-a dat oameni în jurul meu, ce roadă aduc în relațiile cu ei?
Dacă mi-a dat libertate, o folosesc pentru bine sau pentru egoism?
Dacă mi-a dat timp, cum îl folosesc?
Dacă mi-a dat credință, ea se vede în viața mea?
Dacă mi-a dat posibilitatea de a ierta, iert?
Dacă mi-a dat puterea de a iubi, iubesc?
Pentru că, la sfârșitul vieții, Dumnezeu nu ne va întreba numai ce am primit, ci și ce am făcut cu ceea ce am primit.
Viețile noastre sunt viile Lui.
Adormirea Maicii Domnului și rodul unei vieți
De aceea este atât de potrivit să ascultăm această Evanghelie după Adormirea Maicii Domnului.
În Maica Domnului vedem că adevărata rodire a vieții nu înseamnă să ai cât mai mult, să fii cât mai puternic sau să fii recunoscut de oameni.
Înseamnă să poți spune, la sfârșitul vieții:
„Doamne, ceea ce mi-ai dat Ție Îți încredințez.”
Adormirea ei nu este o despărțire tragică, ci trecerea spre viața deplină cu Dumnezeu. De aceea Biserica o numește „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”.
Ea ne arată că omul nu-și găsește împlinirea atunci când își însușește totul, ci atunci când se dăruiește lui Dumnezeu.
Iar aceasta este și taina Evangheliei de astăzi:
Viața devine roditoare atunci când încetăm să ne considerăm stăpânii ei și ne recunoaștem lucrători în via lui Dumnezeu.
Să-I cerem, așadar, Maicii Domnului să ne ajute să nu fim lucrători care păstrează roadele numai pentru ei, ci oameni care știu să întoarcă lui Dumnezeu ceea ce au primit de la El.
Și când Dumnezeu va veni să caute roadele viei noastre, să poată găsi în noi ceea ce Sfântul Apostol Pavel ne cere astăzi:
credință statornică, inimă întărită și, mai presus de toate, dragoste.
Amin.
Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc)