Reflecţie la Naşterea Domnului „Căruia I-a pus numele” (Matei 1:25)

Reflecţie la Naşterea Domnului
« Căruia I-a pus numele » (Matei 1:25)

Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc), diaconul Augustin Sokolovski

Ziua Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, altă dată inspiraţie liturgică pentru mulţi Părinţi ai Bisericii în rostirea cuvintelor şi predicilor nemuritoare după forţa lor profundă, după conţinutul şi sinteza teologică, în zilele noastre aproape că nu-şi mai găseşte interesul şi atenţia dogmatică. O încercare de a reflecta din nou asupra conţinutului dogmaticii Naşterii Domnului serveşte acest dialog, propus atenţiei cititorilor „www.ortodoxmd.eu”.

La El mergem şi prin El mergem, şi noi nu vom pieri .
Sf. Augustin de Yppon, Sermo 189, In Natali Domini

 

I : Dialectica sărbătorii

Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc): Pregătirea de Naşterea Domnului este una din cele mai luminoase, plină de bucurie şi promiţătoare perioade. În Tradiţia Occidentală, ca şi în cea Orientală, o atenţie deosebită este acordată săptămânilor premergătoare acestei sărbători. Textele liturgice şi cântările bisericeşti ne predispun la o meditaţie harică despre Naşterea Copilului Divin. În multe biserici sunt organizate concerte, corurile bisericeşti învaţă noi creaţii, colinde, copiii aşteaptă cu nerăbdare înscenarea Naşterii Domnului, bradul de Crăciun, credincioşii şi necredincioşii pregătesc cadouri. Dar în acelaş timp, mintea noastră este cuprinsă de o serie de gânduri, întrebări şi nedumeriri. Ele sunt legate atât cu istoria Evangelică a Naşterii de la Pururea Fecioara Maria a Pruncului Hristos, cât şi de naşterea fiecărui copil. Şi toate acestea pentru că, naşterea unui copil rămâne o taină de neînţeles şi de necuprins de mintea umană. Medicina modernă a încercat să explice esenţa şi taina naşterii copilului, acum la dorinţa părinţilor e posibil de urmărit creşterea interuterină a copilului zi de zi, dar în esenţă, în plan spiritual, ea nu poate răspunde la întrebarea „cum se naşte suflarea vieţi?”

Diaconul Augustin Sokolovski : Cu evenimentul Naşterii lui Hristos se începe fondarea istoriei. Acest eveniment devine un scop legitim, istoric relativ, devine criteriul deosebirii a tot ce este absolut.

Cu toate acestea, în cazul refuzului specificităţii lecturii istorice, Naşterea lui Iisus din Nazaret devine un element al construcţiei ontoteologice, în care istoria se dizolvă în metafizică. Dumnezeu, cum ni-l închipuim noi, şi omul, cum îl cunoaştem noi teoretic şi practic, acum devin o singură construcţie, care ne ajută să-l primim pe Cel care se naşte în Betleem. Atunci evenimentul devine baza ideii, încetează să existe în accesibilitate şi se umple de statica fundamentelor supranaturale.

De aceea perceperea seculară, şi după cum s-ar părea departe de esenţa sărbătorii, a Naşterii Domnului ca eveniment al cotidianului real, care a dat timpului coordonatele anului, mai mult corespunzând lucrurilor simple, o sărbătoare pentru copii şi oameni, poate mai bine şi în totalitate să facă referinţă la evenimentul din Betleem.

p. Iosif : Naşterea lui Hristos nu este doar o simplă sărbătoare, marcată colorat în calendar, dar este şi punctul de referinţă a omului credincios. Cu speranţa naşterii lui Messia au trăit drepţii Vechiului Testament, cu credinţa în Mântuitorul născut trăiesc creştinii. Cât de mult nu s-ar fi umbrit, prin mijloacele contemporane de informare în masă, conţinutul religios al sărbătorii, în favoarea corectitudinii politice şi seculare, Naşterea Domnului nu-şi pierde forţa sa revigoratoare şi dătătoare de viaţă. Anume faptul că „evenimentul devine baza ideii”, bucură omul credincios, îl întăreşte pe cel care are îndoieli şi îl irită pe cel care „se opune”.

 

Cuvântul despre Cuvânt

p. Augustin : De Naşterea Domnului – liturghia este fără propovăduire. În comparaţie cu epoca patristică, când predicile teologice cele mai vii şi de neuitat ale Bisericii se năşteau în timpul liturghiei zilelor mesianice – Naşterea Domnului, Botează şi Paşte, predica contemporană, de regulă, nu mai vorbeşte despre sensul Mântuirii, dar se limitează la reproducerea a tot ce e cunoscut, apropiat, a tot ce se repetă despre sărbătoare şi conţinutul său : steaua şi magii, păstorii şi scena Naşterii Domnului, Irod şi Egiptul. Reproducerea din obişnuinţă şi deprindere încetează să mai fie Tradiţie, devenind parte componentă a lumii înconjurătoare, şi în acest sens, nu se deosebeşte cu mult de Naşterea Domnului seculară doar cu brad şi cadouri.

p. Iosif : Vorbind despre epoca patristică, nu se poate de omis predica Sfântului Ioan Gură de Aur rostită cu ocazia sărbătorii Naşterii Domnului, în anul 386, în Antiohia. În această predică, care prezintă un mare interes atât pentru teologi, cât şi pentru istoricii bisericii, sfântul solicită ascultătorilor : „Aşadar, ce aţi vrea să auziţi astăzi de la mine?” Această întrebare este deseori adresată şi de propovăduitorii contemporani care încearcă să vorbească aproximativ despre ceea ce doreşte sau este gata să asculte publicul adunat. Dar, sfântul Ioan Gură de Aur, deşi pune această întrebare, răspunde la ea în altă perspectivă şi explică de ce. « Ce folos veţi avea, dacă eu voi propovădui permanent în corespundere cu dorinţele şi doleanţele voastre ? Timpul acestei vieţi este scurt, dragi prieteni. Şi dacă noi am venit să ascultăm cuvântul Domnului, dacă am venit să ne rugăm, să participăm la seara Domnului şi să săvârşim alte fapte asemenea, să înfăptuim acestea cu veneraţie şi teamă, încât cu negligenţa noastră să nu aducem blestem asupra noastră ». Astfel, explicarea esenţei a ceea ce se întâmplă devine deosebit de actuală.

 

II: Învăţătorul

p. Augustin : Ar fi destul de interesant să aflăm, ce fel de nevoi şi dorinţe în propovăduire a exprimat auditoriul antiohian al lui Ioan. Cu un grad suficient de încredere se poate de presupus că după patru veacuri de la era lui Hristos nu toate aspectele mărturisirii credinţei cristologice a Noului Testament au fost la fel de aproape creştinismului antiohian, ieşit din păgânism şi, în multe privinţe, din punct de vedere mental şi cultural, rămas încă astfel. Iisus – ca cel mai mare Învăţător al Credinţei şi a moralităţii, Trimis de la Dumnezeu, Fiul cel Unul-Născut, şi de aceea demn de o urmare indiscutabilă. Perfecţionismul moral, atât de specific propovăduirii lui Ioan Gură de Aur, se întăreşte prin hristologia sa. Astfel numirea biblică « Rabbi-Învăţătorule » neaşteptat se traduce în limbajul metafizicii.

p. Iosif : Pentru teologii contemporani este important de găsit cuvinte speciale, aşa expresii şi fraze, care ar putea aduce inimile umane spre înţelegerea tainei Întrupării lui Dumnezeu, la conştientizarea acesteia. Revenind la predica Sfântului Ioan Gură de Aur, aş vrea să aduc unul din argumentele sale, care, după părerea mea, nu şi-a pierdut actualitatea: „După aceasta (Dumnezeu) pe pământ S-a arătat şi cu oamenii împreună a locuit”. (Ваr. 3.38). „De aceea, iubiţilor, să ne bucurăm şi veselim”, continue sfântul Ioan Gură de Aur. „Oare Ioan nu a săltat de bucurie în pântecele mamei sale Elisaveta, când Maria a vizitat-o ? Noi, doar, astăzi ne uităm nu la Maria, dar la Însuşi nou-născut Mântuitorul. De aceea, noi trebuie să ne bucurăm mult mai mult şi cu uimire să ne uităm la această mare taină, care depăşeşte înţelegerea noastră. Cum ne-am mira, de exemplu, dacă am vedea soarele, coborând din cer, şi care, deplasându-se pe pământ, ar trimite generos razele sale harice tuturor celor vii”. Astfel de exemple vizuale şi accesibile a utilizat sfântul în predica sa. Acestea sunt uşor de înţeles şi ne sunt de învăţătură pentru toţi.

 

Hristos Messia

p. Augustin : În alt context doctrinal Naşterea lui Iisus din Nazaret este o mărturisire mesianică. Contextualizată în viaţa comunităţii biblice, ea repede îşi pierde din actualitatea sa. De aceea, deja în Epistolele Apostolului Pavel întîlnim utilizarea expresiei numelui « Iisus Hristos », ca un fel de prenume şi nume de familie.
În timpurile noastre, atunci când se cântă şi se citeşte Crezul, nu se simte atât de necesară pauza între numele „Iisus » şi „Hristos », ceea ce subliniază credinţa „întru unul Domn Iisus », Messia credinţei Bisericii. În epoca când oracolele seculare prevestesc şi anunţă crize, uzurpând misiunea prorociei, creştinii care tac lasă structurilor politice, naţiunilor, popoarelor şi statelor rolul “messianic”. Messia a venit doar două mii de ani în urmă şi se va întoarce la sfârşitul istoriei.

p. Iosif: Agitaţia şi preocuparea de lucrurile personale, de realizări şi recunoştinţă, îl îndepărtează pe om, dar uneori şi pe o naţiune întreagă, de înţelegerea sensului adevărat al istoriei şi a scopului existenţei. În aceasta şi constă faptul că evenimentul central al istoriei omenirii a rămas în urmă, că mărturisirea messianică rămâne nerevendicată, că „Messia a venit, dar n-a fost remarcat”. Dumnezeu vine în căutarea omului, chiar dacă nimeni încă nu ştie despre Naşterea Lui, chiar dacă Betleemul doarme şi fizic, şi spiritual. Dar foarte curând vestea despre Pruncul minunat va alarma pe Irod şi tot Ierusalimul împreună cu el.

 

Preot în veac

p. Augustin: Mesajul către Evrei nu dă mare importanţă titulaturilor Scrierii hristologice, întâlnite în alte părţi, şi îşi concentrează întreaga atenţie pe mărturisirea: „Iisus – Preotul în veac după rânduiala lui Melchisedec”.

Conform mărturisirii messianice a unicului şi adevăratului Messia, relativizând astfel şi lipsind de forţă structurile politice şi pe cele care guvernează, pretendente la messianism, mărturisirea liturgică a credinţei în Primul Preot elimină pentru totdeauna sacralizarea lumii şi a realităţii, face extrem de simplă nădejdea noastră, indică la Acela, Care unicul deţine preoţie personală şi de netransmis, şi face să fie firească în relativitatea sa preoţia ca funcţie, aceasta devenind acţiune doar prin puterea apartenenţei la puterea acţiunii preoţiei Sale, începute în aceste zile în Betleem.

p. Iosif: „Că Tu eşti Cel aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru” – aceste cuvinte, rostite în fiecare zi în cadrul Sfintei Liturghii, determină foarte exact slujba Preoţească primară a lui Hristos. Pentru explicarea acestor cuvinte în istoria Bisericii au fost convocate două soboare, în anii 1156 şi 1157. Întrebările acestor soboare au fost destul de delicate, fiind legate de aspectul hristologic în interpretarea sa euharistică, de natura lui Hristos şi acţiunea Sa soteriologică. Cu toate acestea, nedumerirea părinţilor soborului, ca şi întrebarea, deseori pusă în şcolile teologice contemporane, „când şi de cine Hristos a fost hirotonit preot?”, dispare la lectura moştenirii sfinţilor părinţi.

Astfel Sfântul Chiril din Alexandria scrie: „Când El a devenit om, acţiona şi ca iereu, aducând acţiunea preoţească nu ca Dumnezeului cel Mare, dar Sie Însuşi şi Tatălui…” Şi în altă parte citim: „El a devenit arhiereu ca om, dumnezeieşte primind jertfă de la fiecare, Singur fiind jertfă după trup, Singur curăţindu-ne de păcatele noastre prin atotputernicia Dumnezeirii…”

Chiar din acel moment al naşterii se începe şi slujirea Sa al căpeteniei preoţilor. Acest fapt este simbolizat şi prin darurile magilor: aur – Regelui, tămâia – Marelui preot, smirna – Omului adevărat.

 

Fiul Omului

p. Augustin: Dacă titulaturile hristologice ale slavei devin conţinutul mesajului Evanghelic pascal al comunităţii în conştientizarea faptei şi a cuvântului lui Iisus în lumina Învierii, atunci adresarea „Fiul Omului” a fost numirea preferată a Domnului nostru până la drumul crucii. În viziunea profetului Daniel (Daniel 7), cuvântul despre Fiul Omului este legat strâns de închipuirile messianice, dar, spre deosebire de acestea din urmă, conţin literalmente conţinutul revelaţiei biblice, vorbeşte despre Dumnezeu, care decide mersul istoriei, care a intrat în istorie şi care a confirmat cuvântul Testamentului prin îndeplinirea fidelităţii. Prin simplicitatea şi claritatea Sa incontestabilă, ea vorbeşte despre relaţia adevărată a omului şi a lui Dumnezeu, manifestată de Iisus în Betleem.

p. Iosif: Fidelitatea faţă de Dumnezeu ne face să ne gândim la fidelitatea umană, fidelitatea între oameni, la fidelitatea în relaţii, la adevărul Dumnezeiesc. În săptămânile de pregătire înainte de Naşterea lui Hristos, Biserica sărbătoreşte săptămâna sfinţilor prepărinţi şi a sfinţilor părinţi. Şi iată că în această pomenire a numelor din Vechiul Testament, în linia de rudenie a lui Hristos, se descoperă pentru noi o combinaţie neobişnuită de speranţă şi de fidelitate. Acea fidelitate, pe care a încălcat-o Adam în rai, dar pe care a realizat-o „Noul Adam” – Hristos. Şi chiar dacă în linia de rudenie a lui Hristos întîlnim de rând cu cei drepţi şi oameni cu o soartă complicată, oameni plini de păcate, ne bucurăm că Domnul i-a amestecat pe toţi aceşti oameni într-o singură familie, i-a unit într-un neam unic şi i-a numit strămoşii săi. „Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia.” Scrie apostolul Pavel. (1 Corinteni 15:22). Şi iată în faţa noastră se descoperă providenţa Dumnezeiască faţă de om, o noua promisiune divină. Naşterea „Noului Adam” indică legătura spirituale a întregii omeniri în El şi prin intermediul Lui.

 

Fiul lui Dumnezeu

p. Augustin: Într-adevăr, prin această enumerare de nume, fiecare rămânând doar nume, deoarece oamenii care le purtau nu mai sunt, să ne amintim că credinţa biblică a Vechiului Testament, chiar vorbind despre Şeol, îl percepe ca un loc al neexistenţei – se descoperă de acum înainte, prin numele dat fiecărui om, pulsaţia vieţii, înviată în Acel, Care a luat asupra Sa numele uman de Iisus şi făcând din numele oamenilor care trăiau, numele acelora care sunt.
„Fiul lui Dumnezeu, devenind om, pentru ca omul să devinăDumnezeu”, sau, mai bine-zis, cum s-a exprimat autorul acestei expresiei, sfântul Atanasii al Alexandriei, „ca omul să descopere ceea ce e dumnezeiesc în sine-însuşi”, Iisus din Nazaret, care, de fapt, trebuia să se numească Iisus din Betleem, dar căruia nu i s-a atribuit acest nume, devine locul prezenţei Aceluia, Care nu are necesitatea să se numească pe Sine Dumnezeu. Ca şi cum, afirmând acest paradox, Iisus nu se numeşte pe Sine „Fiul lui Dumnezeu”. Acest fapt se manifestă nu în afirmaţie, dar în absenţa oricărei opoziţii între El şi Dumnezeu. Iisus nu are nimic al Său.

p. Iosif: Linia de rudenie a lui Iisus Hristos, mărturisită la Evanghelistul Luca, transmite ca un lanţ legătura numelor: „Şi Iisus Însuşi era ca de treizeci de ani când a început (să propovăduiască), fiind, precum se socotea, fiul lui Iosif, care era fiul lui Eli…, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, fiul lui Dumnezeu” (Luca 3:23-38).
Această indicaţie asupra faptului că Iisus era Fiul lui Dumnezeu, se concepea şi se recunoaşte de fiecare generaţie de-a lungul veacurilor. În una din cunoscutele colinde găsim o strofă minunate: „Bucură-te, bucură-te, pământ, Fiul lui Dumnezeu s-a născut pe lume”.

Aceasta este ceea ce se cheamă „teologie populară”, care în exprimarea sa simplă vorbeşte despre esenţa Bunei Vestiri a Evangheliei: „Fiul lui Dumnezeu s-a născut pe lume”. Acestea sunt cuvinte foarte profunde. Ceea ce a fost ascuns de la îngeri – „şi de îngeri neştiut” (Bogorodicina, glasului al 4-lea) – este deschis pământenilor. Aici este şi bucurie, şi nădejde, şi fidelitate, şi promisiune. Astfel prin cuvinte, puse în simple melodii, poporul atingea întreaga profunzime a tainei hristologice.

 

Mântuitorul

p. Augustin: Păgânii, adică cei care din punct de vedere etimologic („pagani” – locuitorii satelor, poporul simplu) a fost condamnat la ignoranţă, în special intensificată în opoziţia superiorităţii metafizice a celor care îl cunoşteau pe Unicul Dumnezeu, erau deosebit de sensibili la numirea Domnului Mântuitor.
Dacă percepţia messianică a lui Iisus din Nazaret nu găsea răspuns în popor şi popoare, care nu ştiau promisiunile biblice, atunci cuvântul despre Mântuire şi Mântuitor cu o intensificare deosebită era contextualizată în prima mărturisire evanghelică a Bisericii întregii lumi. Întrebarea despre interpretarea perceperii conceptelor niciodată nu a încetat să se actualizeze în faţa noastră în Biserică şi lume.

p. Iosif: În Apocalipsă, Sfântului Apostol Ioan Teologul spune: „Şi El (Iisus Hristos) a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului” (Apoc. 1:17, 18). Aceasta mărturie, a lui Dumnezeu însuşi, cu o precizie neobişnuită ne indică asupra aspectului soteriologic al misiunii creştine, înrădăcinată în întruparea Misiunii. Doar cel care deţine cheile vieţii, care „este viu în vecii vecilor”, care stăpâneşte asupra iadului şi a morţii, acela dă viaţă fiecărui slujitor fidel al Său.
În finalul Apocalipsei, apostolul Ioan încă o dată pomeneşte despre strigătul lui Hristos: „Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea, cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte dimineaţa.” (Apoc. 22:16). „Odrasla lui David” – se naşte în oraşul lui David, şi acest fapt este profund simbolic. Primind în neamul său spiritual pe Iosif, David, şi pe toţi patriarhii, Domnul nu evită să-i numească pe toţi strămoşii Săi, chiar dacă aproape nimeni nu a fost ruda sa de sânge. Ei sunt izvoarele – creştinii continuitori, ei au pregătit naşterea – creştinii contemplează, ei au aşteptat – creştinii cred.

 

Fiul lui Iosif

p. Augustin: Rudele lui Hristos după trup, conform legii, erau cu adevărat din familie şi cei mai apropiaţi oameni ai lui Iisus. Uimitoare este deosebirea lor – capacitatea de se plasa în umbră, a se pomeni ca şi cum în afara graniţelor istoriei, să devină doar nume, care-i acompanează parcă în afara lumii, în care trăiesc şi mor oamenii.

Cu mai mult radicalism acest fapt devine vizibil în chipul Dreptului Iosif, despre care nu aflăm şi nu ştim nimic.
Mărturie despre acest fapt este şi deosebirea principială a tradiţiei, deoarece creştinismul din Occident vede în Iosif un tânăr evreu pios, care a trecut în Noul Testament prin abstinenţa în mod legal de la căsătorie şi care a devenit un model al viitorului monahism. Orientul Ortodox însă spune despre Iosif, ca fiind bătrân, văduv şi tată, prin plecarea sa rapidă doar subliniind ne-necesitatea sa.

Ascet şi drept, unul din cei mai veneraţi sfinţi din Occident, sau Logodnicul smirit amintit doar în memoria liturgică colectivă a rudelor Domnului în tradiţia orientală.

p. Iosif: Fiind născut în Betleemul Iudeii, Hristos pentru majoritatea contemporanilor săi devine Fiul lui Iosif. Israeliţii mai evlavioşi l-au nimit Fiul lui David şi doar cei, cărora Duhul Sfânt le-a deschis Taina Zămislirii, Îl numeau Fiul celui Binecuvântat, Fiul Preaînaltului, Fiul lui Dumnezeu Celui viu (Matei 16:16). Aceste titulaturi harice şi denumiri a lui Hristos, de-a lungul întregii istorii a omenirii, sunt făcute cunoscute şi sunt însuşite de fiecare om într-o strânsă legătură cu epoca istorică, în contextul cunoaşterii ei, pe fundamentul credinţei, în curăţenia inimii.
Pregătindu-se de Naşterea Domnului, omul se pregăteşte să primească în peşterea inimii sale Dragostea Adevărată, Dragostea Sfântă, Lumina lumii, pe Pruncul Iisus.

 

Kirios

p. Augustin: Iisus nu a fost omul biografilor. Apariţia lui Iisus în puterea şi slava victoriei pashale, despre care mărturiseşte Evanghelia, ne aduce cuvântul despre Domnul Iisus, pus cu demnitatea Sa a lui Kirios – stăpânul inelelor istoriei prin puterea căii Sale şi a Crucii Sale cu culminarea evenimentului Învierii.
Iisus devine traducerea sacramentală pe limba realităţii umane finale a acelui adevăr, despre care Dumnezeu mărturiseşte despre Sine prin cuvântul Bibliei şi prin cuvântul Istoriei. În Iisus devine firesc revelaţia despre realitatea, împlinirea şi importanţei unică a adevărului Dumnezeiesc aici şi acum.

Anume de aceea stăpânirea Lui, numirea lui Iisus Dumnezeu, Kirios, devine nu o dată metafizică, constantă, statistică a evenimentului zămislirii Domnului, dar plină de dramatism istoric, irepetabil şi neevident, o coordonată a dialogului între Dumnezeu şi om, gravitaţia cotidianului care transformă Naşterea lui Hristos în momentul începutului istoriei lumii şi a omului.

Mărturisirea primelor comunităţi creştine a lui Iisus Kiriosul afirmă această victorie a credinţei, mărturisind despre unitatea şi unicitatea dominaţiei în lume şi negând pretenţia formaţiunilor politice, în acea epocă, autorităţile Impreiului Roman, împăratul care se îndumnezeia primind numele de domnitor – domn – „kirios”. Ea proclamă stabilirea dominaţiei în această lume în combinaţia unui singur Domn. „Iar din gura Lui ieşea sabie ascuţită, ca să lovească neamurile cu ea. Şi El îi va păstori cu toiag de fier şi va călca teascul vinului aprinderii mâniei lui Dumnezeu, Atotţiitorul. Şi pe haina Lui şi pe coapsa Lui are nume scris: Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” (Apoc. 19, 16)

p. Iosif: „Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2:13,14). Anume păstorilor le-a fost arătată şi dezvăluită, ca într-o oglindă, slava lui Hristos – Kirios, stăpânirea lui Hristos, roada victoriei Sale pashale. Până în zilele noastre, demnitatea şi slava lui Hristos poate fi contestată, uneori negată, dar pentru omul credincios descoperită în semnul „pruncului înfăşat, culcat în iesle.” (Luca 2:12) Şi acest semn nu a fost doar arătat două mii de ani în urmă, undeva în Palestina, dar se întâmplă zilnic prin taina Euharistiei, când arhiereul sau preotul pronunţă cuvintele: „Şi venind steaua… a stat deasupra, unde era Pruncul.” (Мatei 2, 9).

 

III.

p. Augustin: Evenimentul Naşterii Domnului nu cedează nici unei examinări, nici localizării condiţionate şi temporale. Anunţarea evanghelică, prin diferite detalii a evenimentului Naşterii Domnului în Evanghelii, afirmă şi reafirmă adevărul despre aceea că Naşterea lui Iisus din Nazaret nu se citeşte pe orizontală, dar este parte a Învierii Sale, devine matricea Bisericii, care prin culminaţia stabilirii obiectivelor sale îl aduce pe ascultătorul cuvântului la momentul realizării eshatologice, în perspectivă inversă devenind momentul naşterii noastre.

În varietatea numelor lui Hristos apare şi cauzalitatea diversităţii percepţiei Naşterii Sale, care face legitimă lipsa coincidenţei după profunzimea cotidiană a lecturii sărbătorii. Doar fiecărui din titlurile hristologice marcate sau nemarcate poate să corespundă şi corespunde deosebita îndreptare a contextualizării personale şi publice a evenimentului naşterii Lui, ca în Biserică, aşa şi în lume. Naşterea Domnului – este ziua, în care este loc pentru fiecare din noi.

p. Iosif: Nu întâmplător în concluzia dialogului nostru sau a acestei reflecţii despre Naşterea Domnului am ajuns la formularea renumită „Naşterea lui Iisus din Nazaret este parte a Învierii Sale”. La liturghia pashală se cuvine să se citească primul fragment din Evanghelia lui Ioan, care după conţinutul său mai mult convine sărbătorii Naşterii lui Hristos „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu… Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1:11-14). Serbând Paştele, Biserica aminteşte Întruparea lui Dumnezeu, doxologind Naşterea Domnului – Ea se îndreaptă spre Înviere.

Comentarii

Related Post