Ieromonah Iosif Pavlinciuc: Rolul mănăstirii Noul-Neamț în Biserica Ortodoxă din Moldova. Perioada sovietică: 1944-1962

Planul:

1. Introducere (referințe istorice)
2. Adaptarea postbelică
3. Perioada de liniște și stabilitate: 1953-1958
4. Începutul prigoanei hrușceviste
5. Închiderea mănăstirii în 1962
6. Încheiere

Mănăstirea Noul-Neamț  are o importanță colosală pentru Biserica Ortodoxă din  Moldova. Legătura sa cu Marea Lavră de la Neamț, cu moștenirea culturală și istorică, cu spiritul și operele cuviosului Paisie Velicikovskii (1722-1794), cu tradiția isihastă umple cu un sens profund slujirea acestei mănăstiri în lumea ortodoxă la răspântie de diferențe de culturi, tradiții și de limbă. Locul mănăstirii printre alte locașuri ale Mitropoliei Chișinăului s-a evidențiat mereu prin originalitatea sa, un trecut duhovnicesc bogat și o atitudine înțeleaptă și echilibrată față de evenimentele vieții bisericești și politice.

Rolul mănăstirii Noului-Neamț a fost conștientizat deja de către întemeitorii săi, părinții Teofan (Cristea) și Andronic (Popovici). Acesta din urmă a dedicat câteva monografii mănăstirii Noului-Neamț, care se păstrează în formă de manuscris în Arhiva Națională a Republicii Moldova.

Au înțeles acest lucru și părinții care le-au urmat, locuitorii mănăstirii și numeroșii pelerini. În timpul arhimandritului Gherman (1893-1919) în mănăstire a fost înființat un centru misionar, care era responsabil de educaţie, activitate culturală şi apologetică. Conducătorii centrului erau teologi, absolvenți ai Academiei de Teologie din Kiev, iar ajutorii erau aleși din rândul fraților mănăstirii. Acest centru a existat nu pe mult timp (7 ani), dar și în acest timp scurt multe au fost făcute în plan spiritual-pedagogic, teologic și explicativ, atât în sânul locașului, cât și pentru credincioșii satelor și orașelor apropiate.

Conducătorul centrului misionar, arhimandritul Gurie (Grosu), ulterior mitropolit al Basarabiei (1920-1936), a scris ”Istoria mănăstirii Noului Neamț”. Această monografie este ca un ghid clasic de istorie nu doar a mănăstirii, dar și a Bisericii Ortodoxe din Moldova. Apariția ei în 1910 a fost așteptată cu nerăbdare și a cunoscut o răspândire și popularitate fulgerătoare. Cartea a avut câteva reeditări și rămâne actuală până astăzi.

Aproape în aceeași perioadă și-a dedicat mănăstirii minunata sa poezie și poetul-preot Alexei Mateevici (1888-1917)[1]. Poezia lui a atras atenția societății asupra acestui loc unic și l-a făcut cunoscut în toată lumea. După cum poezia ”Limba noastră” a devenit imn al Moldovei, această poezie poate fi numită imn al monahismului moldovenesc. În ea se reflectă toate caracteristicile specifice mănăstirilor basarabene: liniștea nepământească, frumusețea paradisiacă, viața contemplativă, rugăciunea înțeleaptă, specificul lingvistic, modestia și omisiuni în ceea ce priveşte problemele administrative.

Trebuie de remarcat că chiar de la începutul existenței sale, mănăstirea Noul-Neamț se conducea în special după un regulamentul adoptat și confirmat. Despre acest fapt pomenește și Inspectorul Superior al Consiliului pe problemele Bisericii Ortodoxe, V. Spiridonov, în documentul raport din 18 septembrie 1945: ”Cu excepția mănăstirii de bărbați de la Chițcani, toate mănăstirile din Moldova nu au regulament”[2]. Acest lucru nu însemna că celelalte mănăstiri nu se conduceau după regulile monastice, dar că ele nu erau înregistrate și adaptate cum era în obșteafrățimii de la Noul-Neamț.

În acest raport voi încerca să mă opresc asupra unei perioade istorice scurte, și anume perioada sovietică a existenței mănăstirii: 1944-1962. Pe de o parte, această perioadă mai este păstrată în memoria martorilor oculari, unii pot să-și amintească numele foștilor călugări sau oameni care au vreo legătură cu mănăstirea, dar pe de altă parte, din cauza conspirației oficialilorsovietici, mulți nici nu bănuiesc cu câte complicații a trebuit să se confrunte responsabilii și frații mănăstirii.Chiar până astăzi poți să auzi învinuiri la adresa călugărilor mănăstirii despre plecarea benevolă, despre nedorința de a păstra mănăstirea, despre slăbirea şi sărăcirea în credință.

Aș vrea să reflectez și să arat ce rol a jucat mănăstirea în familia monahală frățească a eparhiei moldovenești din această perioadă, cum a influențat asupra locuitorilor comunităților apropiate și asupra pelerinilor, în ce mod a avut loc lichidarea sa, dacă să ne exprimăm în terminologia oficialilor sovietici, cum frații mănăstirii au contribuit la formarea ”monahismului în lume” și alte aspecte.

Întreaga perioadă sovietică din punct de vedere istoric poate fi numită o perioadă a persecuţiei deghizate și a distrugerii puterilor spirituale și economice a monahismului. După al doilea război mondial, chiar daca politica religioasă generală continua să fie loială, se poate de spus chiar favorabilă, presiunea asupra mănăstirilor s-a intensificat în ritmul impulsurilor religioase sau antireligioase ale politicii Kremlinului. Nu mă voi opri asupra tendinței generale ale acestei perioade și a particularităților sale, voi aduce doar anumite exemple, legate de mănăstirea Noul-Neamț.

Pentru perioada sovietică putem evidenția patru etape în viața mănăstirii: 1) stabilirea noilor relații (1944-1953); 2) perioada stabilității relative (1953-1959); 3) pregătirea pentru lichidare și închiderea mănăstirii (1959-1962); 4) perioada profanării, distrugerii și devastării (1962-1989).

Pentru o scurtă perioadă (un pic mai mult de 20 de ani) cinci responsabili au urmat unul după altul la cârma mănăstirii. Soarta fiecăruia este deosebită: ei au fost fie transferați în altă parte, fie represați, fie au părăsit mănăstirea ”benevol”-forțat.

Să ne amintim numele lor:

1. Egumenul Auxentie (Munteanu Artemii) 1936-1945

2. Arhimandritul Filadelif (Suruceanu Teodor) 1945-1951

3. Arhimandritul Iason (Lupașco) 1951-1952

4. Arhimandritul Grigorie (Capațîna Ioan) 1952-1959

5. Arhimandritul Iosif (Gargalîc Vladimir) 1959-1962

Întrebările puse în fața cercetării noastre, sunt legate de metodele de presiune asupra mănăstirii și a monahismului, încercărilor de rezistență și apărare din partea responsabililor, călugărilor, a locuitorilor satului Chițcani și a comunităților învecinate, relațiile reciproce cu puterea bisericească și laică, influența asupra populației ș.a.

Pentru început să ne oprim la prima și cea mai complicată etapă a stabilirii noilor relații între puterea bisericească și cea laică, între cea centrală și locală, între cea a mănăstirii și eparhială.

În 1944 noua administrație sovietică-moldovenească, în special cea locală, a încercat să confiște bogățiile mănăstirii (pământuri, construcții, vitele, transportul), sperând că în scurt timp toate acestea vor fi lichidate oficial. În condițiile distrugerii postbelice, când oricecaravea însemnătate, o asemenea cucerireera justificată, iar uneori chiar încurajată. Apoi această încercare îndrăzneață a fost oprită de eforturile și rezistența hotărâtă a responsabilului mănăstirii de la Chițcani, a egumenului Auxentie și a indicațiilor de mai sus. Părintele Auxentie, apărându-și mănăstirea, a luat apărarea și altor locașuri și mănăstiri a eparhiei. El a început să scrie numeroase plângeri, rugăminți, petiții, atât organelor puterii locale, cât și celor centrale. Samovolnicia oficialilor locali părea că este imposibil de oprit, dar în pofida așteptărilor acest lucru totuși s-a întâmplat. La 11 mai 1945, părintele egumen a efectuat o adresare judecății raionului Bender din cauza acțiunilor ilegale ale președintelui sovhozului ”Copanca”, care a luat ţigla, pregătită pentru acoperirea construcțiilor mănăstirii[3]. Hotărârea judecății a fost în favoarea mănăstirii.

Cu câteva luni mai înainte, în plângerea adresată Sovnarkomului(Consiliului de Comisari ai poporului) al RASSM, părintele egumen scria: ”Mă adresez vouă, deoarece noi (mănăstirea) căutăm o nouă formă de organizare a existenței noastre. Sovhozul, intrând în posesia proprietăților mănăstirii, atacă şi pune într-o situaţie de pericol însăşi existența mănăstirii”[4]. Apoi el argumentează starea de plâns a mănăstirii, asccentuând: ”O asemenea atitudine față de mănăstire nu corespunde spiritului politicii religioase a Uniunii Sovietice”[5]. Această afirmare arată că egumenul era la curent cu evenimentele bisericești și se pricepea foarte bine în politica puterii centrale sovietice față de Biserica Ortodoxă.

În încheierea scrisorii sale părintele Auxentii propune următoarele cerințe: ”1. Noi cerem acordarea mănăstirii a statutului de persoană juridică, în același timp recunoscând-o ca o comunitate religioasă ortodoxă și un colectiv de muncă, ceea ce ne va da dreptul și posibilitatea să existăm în condiții similare cu întreprinderile și cooperativele laice. 2. De a indica sovhozului limitele naționalizării proprietății mănăstirești. 3. A întoarce mănăstirii atelierele luate împreună cu tot cu ustensile,clădirea spitalului și moara. 4. A determina pământurile mănăstirești în conformitate cu necesitățile elementare ale fraților, luând în calcul numărul fraților și a pelerinilor”[6].

Această scrisoare a trezit interesul oficialilor, responsabili de relațiile bisericești și de stat atât la Chișinău, cât și laMoscova. Deja la 1 februarie 1945 responsabilul consiliului pe treburile Bisericii Ortodoxe în RASSM, Volkopealov raporta la Moscova că ”plângerea mănăstirii Noului-Neamț încă nu este satisfăcută, deoarece a trebuit să merg la fața locului, dar ea este luată spre examinare”[7]. În următoarea lună întrebarea a fost parțial hotărâtă de Comisarul Popular al RASSM, K. Konstantinov, care a ordonat directorului sovhozului N. Alexeev să întoarcă toate proprietățile luate până pe 20 martie 1945[8].

Scrisoarea responsabilui mănăstirii Noul-Neamț a scos la iveală acțiunile agresive ale oficialilor locali și a avut urmări pozitive nu doar pentru mănăstirile eparhiei Moldovei, dar și pentru alte locașuri ale Bisericii Ortodoxe Ruse. La 22 august 1945 a fost legitimată existența mănăstirilor prin Decizia Comisarului Poporului. Ea impunea puterile locale de acum înainte să nu împiedice activitatea mănăstirilor de bărbați și femei, să păstreze imobilele, pământul, inventarul și vitele. Prin directiva din 29 august 1945 mănăstirile erau eliberate de plata impozitelor pe pământul ocupat, pe construcții, iar călugării – de impozitul pe celibatari. La 29 mai 1946 Consiliul Miniștrilor Uniunii Sovietice a adoptat un decret ”Despre mănăstirile ortodoxe”,conform căruia mănăstirilor le-au fost întoarse pământurile naționalizate, comunitățile mai sărace au primit pământuri, au fost evacuate de pe teritoriile mănăstirești instituțiile și întreprinderile de stat.

Consiliulde Miniștri al RSSM a examinat de două ori acest document a Uniunii Sovietice: la 9 iulie și 14 noiembrie a aceluiași an. Aceste documente s-au reflectat benefic asupra stării economice a mănăstirilor și a existenței lor de mai departe. În așa mod, monahii au primit posibilitatea de a-și câștiga existența și viața prin propria muncă.

O altă petiție egumenul a scris-o când mănăstirea s-a pomenit că trebuie să plătească impozite foarte mari, care ajunseseră la 40% din venit. Egumenul a cerut să fie micșorat impozitul până la 25%, ceea ce ar fi corespuns impozitului plătit de întreprinderile și cooperativele de stat[9]. Însă această cerere nu corespundea politicii religioase a statului sovietic și nu a fost satisfăcută. În altă cerere adresată Consiliului Miniștrilor Uniunii Sovietice, părintele Auxentie a confirmat că  el este gata să ajute colhozului în organizarea atelierelor, numai ca statul să nu pretindă la cele mănăstirești[10]. Aceste proteste au oprit pe o perioadă pofta oficialilor locali.

După toate aceste scrisori și cereri egumenul nu a mai putut să conducă mănăstirea liniștit. Soarta părintelui Auxentie a fost decisă. La 16 iulie 1945 el a fost demis de la conducerea mănăstirii, transferat la mănăstirea din Suruceni și în septembrie a aceluiași an a fost arestat și judecat pe 10 ani de muncă în lagăr de corecţie şi muncă forţată pentru ”activitate” antisovietică[11]. Pedeapsa egumenul trebuia să o ispășească în Kasahstan și Siberia, unde și s-a stins din viață.

Astfel lupta pentru dreptate și demnitate a fost răsplătită cu cununa de mucenic.

După înlăturarea părintelui Auxentie în locul lui a fost ales stareț protosinghelul Filadelif, acesta și mai înainte a îndeplinit funcția de egumen provizoriu al mănăstirii, în 1929. Începutul conducerii sale a debutat pe o bază deja pregătită, chiar dacă arestul și închiderea predecesorului său a creat confuzie în rândul călugărilor.

Următorii ani au trecut relativ liniștit. Au fost stabilite relații bune de partenariat cu reprezentanții puterii locale, cu președinții și directorii de sovhoz, au fost micșorate impozitele; desigur au fost și cazuri de scandal, de conflict, când colhoznicii sau mai bine zis sovhoznicii au demolat gardul, nu au mai întors materialele,le luau roada, dar în general totul decurgea normal. Trebuie să dăm tot omagiul fraților mănăstirii, mai cu seamă ieromonahilor, care deși puțin la număr 12-15 persoane deserveau bisericile pustiite după emigrarea preoților moldoveni în România. În mănăstire regulamentul, viața, slujbele continuau să se facă și să rămână la aceeași înălțime. Corul de tâneret, organizat încă înainte de începutul războiului, continua să bucure cu frumusețea sunetelor sale pe călugări și pe pelerini. Monahii continuau să facă trebuințele (ierurgiile) necesare la casele credincioșilor.

Această viață liniștită, echilibrată nu a durat mult. Odată cu răcirea atitudinii lui Stalin față de problemele ecleziastice,în 1948, au apărut tensiuni şi în relaţiile dintre mănăstire şi autorităţile locale.

La 10 iulie 1949 egumenul arhimandit Filadelif s-a plâns împuternicitului pe acţiunile ilegale ale sovhoznicilor. De această dată sovhozul a blocat apa care venea din izvorul mănăstirii şi a pus acolo lacătul său. “O asemenea acţiune a sovhozului nu corespunde Constituţiei staliniste, care garantează inviolabilitatea proprietăţii private”, s-a indignat părintele Filadelif. Apoi el întreabă ironic : “Cine va îndeplini Constituţia, dacă ea este ignorată de însuși colaboratorii sovietici? ”[12]La 12 iunie într-o scrisoare explicativă, el descrie detaliat nedreptatea făcută mănăstirii de către două sovhoaze “Copanca” şi “Lentievo”.

“Totul are loc, reflecta egumenul, pentru că mulţi reprezentanţi ai sovhozului îi consideră pe monahi ca magnaţi, urându-ne ca pe nişte mincinoşi şi speculanţi. Dar noi – continuă părintele Filadelif, nu suntem de acord cu o asemenea atitudine… Mulţi oficiali neversaţi în lucrurile cele mai elementare, ignoră valorile culturale şi spirituale”[13].Părintele a demonstrat în scrisoare rolul monahismului în stat în general şi în ţara sovietică în special, neparticiparea la război, lupta pentru pace, ceea ce corespundea poziţiei Bisericii în politica externă şi susţinerea acordată puterii sovietice.

El l-a rugat pe Romenskii, împuternicitul pentru porblemele Bisericii pe lângă CM al RSSM, să ia apărarea mănăstirii în faţa Consiliului Miniştrilor RSSM, care la rândul său putea să pună capăt hărţuirii şi ilegalităţii. Plângerea a avut un rezultat pozitiv. Romenskii a scris o scrisoare directorilor sovhozurilor, amintindu-le de necesitatea de a respecta legile sovietice, dar părintele Filadelif curând a fost demis din funcţia de egumen. De la mănăstire el nu a plecat, rămânând monah până la sfârşitul vieţii din  18 ianuarie 1960.

În aşa mod a avut loc adaptarea mănăstirii la noile realităţi sovietice.

A doua perioadă, o perioadă de stabilitate relativă – 1953 – 1958 coincide cu perioada de dezgheţ a lui Hruşciov. Aceasta era o perioadă înnobilată când mănăstirea se dezvolta dinamic, aveau noi sosiri, noi monahi, hirotonii, s-a mărit numărul pelerinilor. Comisarul menţionează despre mii de pelerini (mai mult de trei mii), care au venit la mănăstire la hramul mănăstirii Înălţarea Domnului în 1954[14].

Nu mă voi opri detaliat asupra activităţii multilaterale a mănăstirii din aceşti ani, vreau doar să arăt parţial legătura sa cu unele mănăstiri, parohii şi chiar eparhii.

Legătura strânsă a fraților mănăstirii Noul-Neamţ cu fraţii din alte mănăstiri avea loc în special prin intermediul egumenului arhimandritul Grigorii (Capaţînă), care a fost în fruntea mănăstirii din 1952 până în 1959. Terminând Seminarul Teologic din Chişinău, în 1920 el a intrat la ascultare la mănăstirea Suruceni. Trecând toate etapele de ascultare, în 1943 a fost ales egumen, iar în 1952 Prea Sfinţitul Nectarie l-a numit egumen la mănăstirea Noul-Neamţ, iar la 12 ianuarie 1953 blagocin (proistos, administrator) pe 10 mănăstiri moldoveneşti. Acest fapt contribuia la stabilirea unor legături multiple cu alte mănăstiri, atât legături oficiale, cât şi prieteneşti[15]. Desigur în călătoriile şi misiunile sale multiple, el lua cu sine pe unii din fraţii mănăstirii.

În calitate de blqgocin, timp de 2 ani, el trebuia să dea caracteristici despre monahii din alte mănăstiri, pe unii să-i treacă la corectare în mănăstirea sa, pe unii să-i reprezinte la judecată episcopului. În documentele de arhivă poate fi găsită cererea de iertare a monahilor care au greşit, semnate de părintele Grigorie. El a scris asemenea cereri pentru egumenul Varahiil (Vâlcu), ierodiaconul Gherasim (Neagu), ieromonahul Ieron (Tracenco), monahul Ieronim (Manoli), Sofronii (Păpuşoi) ş.a.  În ceea ce-l priveşte pe ascultătorul Ioan Mutu, aici e o istorie aparte. Trăind nu mult în mănăstire, a fost chemat în Armata Sovietică. După demobilizare el s-a întors la mănăstire, dar petrecând în ascultare o anumită perioadă, s-a dus în lume. Căindu-se s-a întors înapoi. Deoarece despre el ştia episcopul Nectarie, fraţii mănăstirii au trebuit să facă cereri faţă de conducerea eparhială. Episcopul a luat hotărârea:“Domnul să binecuvânteze. Pe el se poate de primit doar în cazul în care egumenul va fi de acord să se ocupe de îndreptarea lui”[16].

Aceste exemple reflectă clar că egumenul şi monahii erau de acord să ia pe propria lor răspundere pe cei compromişi sau cei care erau clevetiţi şi ajunşi în nemila puterilor bisericeşti şi laice. În special acest lucru s-a remarcat în perioada de dezgheţ a lui Hruşciov, când au început să se întoarcă prizonierii din lagărele staliniste. Mulţi dintre ei au fost primiţi în mănăstirea Noul-Neamţ (părinții Iraclii Flocea, Mercurii Iaţco, Nicodim Onu, Selafiil Chiperi ş.a.)

La fel părintele Grigogorie împreună cu călugării trebuiau să oficieze slujbe şi în alte mănăstiri. De exemplu, în 1953 el a condus slujba de hram lamănăstirea Naşterii Maicii Domnului din Vărzăreşti[17], în 1955 – înmormântarea arhimandritului Veniamin (Batir), care a avut loc la Chişinău la 23 februarie[18] și altele.

Călugării din mănăstirea Noul-Neamţ în frunte cu părintele Grigorie au participat activ și la pregătirea adunării monahale, unice pentru întreaga perioadă sovietică, care a avut loc la 4-5 octombrie 1955[19]. Părintelui Grigorie îi aparțin cuvintele din documentul final: ”Disciplina din mănăstire depinde de blagocin. Dacă acesta va fi sever cu sine însuși și cu frații, atunci și disciplina va fi corespunzătoare”[20]. La întâlnirea patriarhului Alexei, la 1-2 septembrie 1956 în Chișinău au participat și monahii de la mănăstirea din Chițcani. Părintele Grigorii, împreună cu alți călugări, i-a adus în dar o copie a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Hârbovăț.

Este interesant de subliniat și legăturile călugărilor de la mănăstirea Noul-Neamț cu frații de la alte mănăstiri: scrisori, vizite, proiecte comune. Ierodiaconul Zosima Bunduchi a plecat și la Odesa, și la Ivanovo ca să organizeze corul arhieresc. La 6 noiembrie 1956 monahul Ghedeon (Țîmbur), călugăr de la mănăstirea Sf. Teodosie din or. Balta din regiunea Odesei, a cerut arhiepiscopului Nectarie ca să trăiască în mănăstirea Noul-Neamț. Hotărârea a fost curând emisă și părintele Ghedeon s-a aflat la mănăstire până la 28 mai 1957[21]. Putem aduce aici și alte numeroase exemple.

În afară de aceasta, aproape în toată perioada anilor 50-60, în cadrul eparhiei trăiau 2-3 călugări ai mănăstirii, care se ocupau cu probleme gospodărești, primirea oaspeților, ajutau la desfășurarea Sf. Liturghii în catedrală, etc. Ei erau invitați pe o anumită perioadă (2-3 luni, jumătate de an) la Chișinău, schimbându-se astfel unul pe altul.

În anii 1956-1962 mulți episcopi ai Bisericii Ortodoxe își petreceau zilele în mănăstirea Noul-Neamț. Acest loc le era propus de patriarhul Alexei după spusele și părerile arhiepiscopului Nectarie din 14 august 1956. În această perioadă mănăstirea Noul-Neamț a fost deja vizitată de mitropolitul Serafim Lukianov și episcopii Teodor Tecucev și Ioannikii Speranskii. Episcopilor Serafim și Teodor le-a fost propus ajutorul în călătoria lor din partea călugărilor mănăstirii. Astfel, unul din novici i-a însoțit pe ei în călătoria la Odesa și Chișinău[22].

O sarcină deosebită a fost pusă în seama călugărilor în 1957. În această perioadă unii călugări ai mănăstirii Noul Valaam (Finlanda) și-au manifestat dorința de a se muta în Uniunea Sovietică. Patriarhia era interesată să-i primească în mod corespunzător, în același timp acest lucru reprezenta unul din proiectele politicii internaționale ale statului sovietic.

Dat fiind faptul că călugării mănăstirii Noul-Valaam erau în mare parte înaintați în vârstă, lor li s-a propus să se mute în Moldova, unde clima este benefică și peisajele frumoase ar fi contribuit la adaptarea lor rapidă la realitățile sovietice. Pentru acest scop un loc ideal era mănăstirea de la Saharna. Problema însă era în faptul că mănăstirea este de femei și construcțiile mănăstirii erau într-o stare deplorabilă, aproape avariată.

Dar cu dorința și ajutorul superiorilor totul se putea îndrepta. Călugărițele au fost transferate în alte mănăstiri de femei, iar pentru reparația clădirilor și pregătirea mănăstirii au fost atrași călugării tineri. În special, aceștia erau monahii de la mănăstirea Noul-Neamț, care sub conducerea părintelui Grigorie într-o perioadă destul de scurtă au reparat clădirile de locuit și trapeza. La 10 ianuarie 1958 el a prezentat părintelui Pavel Statov, secretarul conducerii eparhiale, raportul referitor la muncile efectuate la Saharna[23]. Șapte monahi din Finlanda au ajuns la Saharna,fiind întâmpinați de 15 monahi, în frunte cu părintele Grigorie. La 24 octombrie 1957, protoiereul Mihail Slatinskii raporta la Moscova mitropolituliui Nicolae Iarușevici că ”tinerii monahi moldoveni i-au întâmpinat pe oaspeți cu bucurie. Episcopul Nectarie le-a acordat multă atenție celor sosiți. Dar în special aceștia au fost impresionați de clima benefică și timpul minunat…”[24]

Pe parcursul multor ani în mănăstirea Noul-Neamț au trăit călugări din mănăstirile care se închideau. Acest fapt se producea aproape anual. De aceea în 1962 numărul călugărilor nu se micșora, ci creștea. Dacă în anii 1944-1945 în mănăstire trăiau 60-70 de monahi, atunci în 1960 numărul lor a ajuns aproape la 120, ceea ce corespundea  nivelului de până la război.

E bun sau nu acest lucru? E greu de spus. Episcopul Irinei în monografia sa despre mănăstirea Noul-Neamț scrie: ”În mănăstirea Noul-Neamț în locul călugărilor plecați (aș fi scris izgoniți, deoarece exemple sunt destule, când tinerii călugări cu idei, idealuri,adevăruri și neadevăruri erau alungați din mănăstire: p. Zosima Bunduchi, p. Varahiil Plăcintă, p. Serafim Dabija ș.a.), veneau monahi din mănăstirile Moldovei care se închideau. Mulți dintre ei au încălcat acel spirit monahal, stabilit de shiegumenul Teofan și shiarhimandritul Andronic, care un pic, dar încă mai era păstrat. Noii călugări veneau în mănăstirea ”cu regulamentul lor”, care multe le permitea”[25]. De fapt, trebuie de dat respectul și acestor călugări, și mănăstirii Noul-Neamț. Pe parcursul multor ani mănăstirea Noul-Neamț era ca o mică insulă a vieții monahale, unde călugării cinstiți și sinceri puteau să păstreze regimul lor de rugăciune și să-și petreacă viața în corespundere cu regulamentul monahal și conștiința proprie.Toate acestea sua stopat odată cu prigoanele din timpul lui Hrușciov.

În penultima parte a prezentării mele aș vrea să mă opresc asupra închiderii mănăstirii și asupra acelei pregătiri scrupuloase, care se desfășura în această direcție în anii ”tiraniei și prostiei” hrușcioviste.

Istoria închiderii mănăstirii mărturisește despre munca enormă de pregătire care i-a precedat. La 11 decembrie 1961, împuternicitul Oleinic a determinat una din cele mai importante sarcini a anului 1962 – lichidarea mănăstirii Noul-Neamț. A fost primit planul lucrărilor, care corespundea cerințelor celui de-al XXII-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice și a rezoluţiei Consiliului Uniunii Sovietice din 16 martie 1961, întitulată ”Despre intensificarea controlului îndeplinirii legislației sovietice referitoare la culte”[26].

La începutul a. 1962 împuternicitul a redactat planul, l-a împărțit în 2 părți (9 și 5 puncte respectiv). O muncă minuțioasă și separată a fost dusă cu fiecare monah prin intermediul agenților speciali, care au intrat în încrederea călugărilor. Scopul întregii acestei munci era de a lua de la Biserică cât mai mulți monahi. ”Lichidarea practic se efectua după o pregătire minuțioasă și demult planificată,  studierii atmosferei bisericești din satele din împrejurimile mănăstirii, studierea dispoziției monahilor drept rezultat al muncii efectuate cu rudele și apropiații lor cu socoteala ca numărul maxim de călugări să se împrăștie pe la casele lor”[27].Și mai departe: ”De a studia dispoziția preoților loiali, gata să o rupă cu religia și să informeze organele de partid și sovietice despre desfășurarea lucrărilor necesare cu ei, cu scopul ca aceștia să se dezică public de Biserică și preoție”[28]. Trebuie să dăm onoarea necesară monahilor, deoarece o dezicere publică de la credință și Biserică nimeni dintre monahi nu a dat, ceea ce se întâlnea printre preoții de mir.

Nu mă voi opri detaliat la fiecare etapă a închiderii mănăstiri și la fiecare punct din planul adoptat, voi aduce doar câteve citate mai semnificative: ”Printre locuitorii din Chițcani de a găsi fanatici și alte elemente, legate de mănăstire, care îi susțin pe monahi, și care sunt capabili la provocare în perioada de lichidare;  de a găsi pe cei din rândul monahilor care în perioada lichidării ar putea să facă rău; prin intermediul egumenului de a lua măsuri ca deja de acum să fie întreruptă baterea clopotelor, în același timp de a selecta și de a-i instrui serios pe necesarii activiști de nădejde pentru un serviciu de 24 de ore în punctele din timp marcate în raionul mănăstirii”[29] și alte măsuri.

Responsabili de aceste măsuri au fost numiți: raispolcomul(comitetul rainol de executare) de la Bender și secția raională de miliție, Împuternicitul Consiliului pe problemele Bisericii Ortodoxe și chiar clericii eparhiei. Unul din cele mai oribile și mizere puncte l-aș numi pe următorul: ”Prin intermediul egumenului, de a desfășura acțiuni printre monahi ca fiecare din ei (monahi) să dea cerere pe numele lui de plecare din mănăstire”[30], adică monahii trebuiau să plece din proprie dorință, benevol. Ce mai putem adăuga? Planul este cu adevărat diavolesc. Nimeni nu va putea face nimic. Călugării din proprie dorință au părăsit mănăstirea și s-au împrăștiat pe la casele lor. Pentru închiderea mănăstirii pregătirea s-a dus ca într-un contraatac într-un război adevărat. Și tactica, și metodele corespunzătoare erau groaznice. Dar versiunea oficială despre autolichidarea mănăstirii era folosită și în publicații, și în rapoarte – și acest zvon a ajuns în rândul populației chiar și până în zilele noastre.

Adevărul despre închiderea mănăstirii, ultimul dintre stareți, părintele Iosif, putea să-l spună doar după prăbușirea Uniunii Sovietice: ”În ultimele două luni, care au precedat închiderii mănăstirii, mulți oficiali militari din Chișinău și Tiraspol ne-au vizitat. Locotenentul Serviciilor Secrete, A. I. Danilov, mai des decât alții a vizitat mănăstirea. El a ”rugat” de a-i trimite pe toți tinerii călugări și cei aflați la ascultare pe la casele lor. Această rugăminte eu am îndeplinit-o”[31].

Însăși închiderea mănăstirii poate fi considerată ca un semn. Ea mărturisește despre triumful prigoanelor hrușcioviste, despre acele înfrângeri, care au avut loc, dar ca în acel cântec englez „Clouds clouds, beat the lightning over us”, este expresia ”Fiecare cădere mă face mai puternic”, ea este plină de optimism, dă posibilitatea renașterii, reînălțării și reînnoirii. Închiderea mănăstirii noastre, ca și a altor mănăstiri s-a pregătit pe toate liniile verticale ale puterii și se părea un fiasco de neevitat a întregei experiențe monahale de secole. Cu toate acestea, monahii plecând în lume, nu au lăsat și nu au uitat jurămintele călugărești. În aceeași perioadă apare o nouă filă în istoria monahismului ”Monahismul în lume”. Și ”va fi creată o nouă mănăstire, o mănăstire nevăzută, în locul celor distruse, și această mănăstire nu va putea fi distrusă nici de un fel de circumstanțe externe”[32], scria părintele Valentin Svențițkii încă în anii 20 ai sec. XX. Nu un ultim rol și în avangarda acestei acțiuni a fost jucat de călugării mănăstirii Noul-Neamț. Putem reaminti activitatea părințilorSelafiil Chiperi, Iraclii Flocea, Vadim Tretiacenco, Pavel Bradic, etc.

Din 1990 mănăstirea din nou și-a deschis ușile pentru doritorii și iubitorii de o viață îngerească și de singurătate.Accentul de bază era îndreptat asupra renașterii spiritului isihastic, a cuviosului Paisie. Regulamentul a fost preluat de la Lavra Sf. Serghie de Radonej, deoarece primii călugări de acolo au venit ca să renască mănăstirea, dar moștenirea cuviosului părinte, care a fost slăvit în rândul sfinților în ajunul reformării bisericești și de stat din 1988, a fost revizuită și luată ca punct de orientare în realitățile contemporane. Sperăm, că prin rugăciuniule cuviosului părintelui nostru Paisie și a tuturor părinților și fraților care au trăit anterior, Domnul ne va ajuta să păstrăm slujirea evanghelică și monahală nu doar în mănăstirea noastră, dar și în întreaga Biserică Ortodoxă.

Traducere din rusă: Didilica Sosanna.

Comentarii