Spovedania şi Împărtăşania

Cuvinte de la Sfinţi, Părinţi, care argumentează importanţa Spovedaniei şi Împărtăşaniei în viaţa omului

+ Spovedania +

„Aminteşte-ţi, mata… eşti doar un martor părinte, dar Dumnezeu este judecătorul! Şi cat de multe, cât de multe şi de grozave păcate, încât nici măcar nu le poți pronunţa, nu ne-a iertat nouă mărinimosul nostru Domn şi Mântuitor. Cum oare putem noi, oamenii, să ne judecăm semenii! Noi suntem simpli martori, simpli martori, părinte. Să-ţi aminteşti mereu acest lucru: simpli martori, părinte!” Sfântul Paisie Aghioritul – sfat pentru preot

„Iată mijloacele care garantează nădejdea creștină: rugăciunea, mai cu seamă cea deasă, mărturisirea sinceră a păcatelor, când ne rugăm, citirea deasă a cuvântului lui Dumnezeu și mai ales împărtășirea cât mai deasă cu De-viață-făcătoarele Taine, cu Trupul și Sângele lui Hristos.” Sfântul Ioan de Kronstadt

„Dacă cineva se mărturisește nesincer și își face voia proprie, atunci, chiar dacă se împărtășește cu Sfintele Taine, demonii viază în trupul său și îi tulbură mintea. Dacă vrei ca demonii să nu vieze în tine, atunci smerește-te, fii ascultător și neagonisitor și mărturisește-te sincer.” Sfântul Inokentie de Kamceatka

„Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovni­cul îşi săvârşeşte slujirea sa în Duhul Sfânt şi de aceea tre­buie să avem evlavie faţă de el.” „Cădem în amăgire când credem că suntem mai deştepţi şi mai experimentaţi decât alţii şi chiar decât duhovnicul nostru. Şi eu am gândit aşa din lipsă de experienţă şi am suferit pentru aceasta şi sunt foarte mulţumitor lui Dum­nezeu că prin aceasta m-a smerit şi m-a povăţuit şi nu m-a lipsit de mila Sa.” Sfântul Siluan Athonitul

„Unii se spovedesc de frica vreunor întâmplări, alţii din obicei, alţii de ruşinea omenească, alţii de frica stăpânilor; alţii iară au câte doi duhovnici, unul la ţară şi altul la oraş; la cel de la ţară, ca la un om prost, spune păcatele cele ce socoteşte el că sânt mai mari, iar la cel de la oraş spune păcatele cele ce socoteşte el că sânt mai mici, neguţătorind şi meşteşugind taina spovedaniei. ” Sfântul Antim Ivireanul

„Pentru necazurile voastre osteniţi. Căci numai prin necazuri scoate Dumnezeu pe oameni din înţepeneală, din uscăciunea vieţii. Iar necazurile te vor ustura tot mai tare, până când vei căuta să te tămăduieşti.” „Oare de ce vin oamenii așa de în silă la spovedit? – Fiindcă știu că li se cere lepădarea de păcate. Ori lor le plac păcatele mai mult decât înfrânarea de la ele. ” Părintele Arsenie Boca

„Închideţi deci ochii, plecaţi-vă capetele şi îndreptaţi-vă ochii minţii spre adâncul propriei voastre inimi, şi căutaţi: ce patimi, ce şerpi se cuibăresc acolo? Găsiţi-i pe toţi, şi doar atunci să cutezaţi a veni la spovedanie. Nimic să nu ascundeţi.” Sfântul Luca al Crimeei

„Bună este spovedania păcatelor, când în urma ei vine îndreptarea. Dar ce folos este să descoperi rana în fața medicului și să nu întrebuințezi mijloacele de vindecare? ” „Nu e de ajuns să ne spovedim în fața lui Dumnezeu; se cuvine să ne spovedim de asemenea și în fața celor ce au primit de la Dumnezeu puterea de a spovedi; Mărturisirea faptelor rele este începutul faptelor bune.” Fericitul Augustin

„La spovedanie se întâlnesc tot felu de păcate. Între acestea sunt mai ales: desfrâul, avortul și homosexualitatea. […] Asemenea păcate sunt foarte grele, degradând ființa omenească, iar canoanele sunt aspre, mai ales oprirea pe mulți ani de la Sfânta Împărtășanie. ”„Spovedania trebuie făcută fără să te ruşinezi a spune păcatul aşa cum l-ai facut, adică arătând toată gravitatea lui. Să spui toate năravurile tale şi să nu arunci vina pe unul sau pe altul, ci să te osândeşti pe tine însuţi înaintea lui Dumnezeu şi a preotului şi să-i arăţi toate rănile păcatului zicând: ‘din lenevirea mea şi din nesimţirea mea am mâniat pe Dumnezeu şi mi-am rănit sufletul şi trupul şi mă aflu acum osândit şi condamnat la temniţele iadului şi la muncile cele veşnice” Părintele Sofian Boghiu

„Eu sunt foarte impresionat de exemplu când la biserică nu-mi vine un copil sau nu-mi vine mama cu tata, ci-mi vine familia, adică toată structura, uneori chiar însoțiți de bunici. Și mai cu seamă, sunt foarte impresionat când părinții își aduc copiii la împărtășit, pentru că, din momentul respectiv, ei, ținându-i în brațe pe copiii lor, promit că ei înșiși se vor spovedi și se vor împărtăși, un fel de promisiune prin copiii lor.” Părintele Constantin Necula

„Cel ce face un legământ cu duhovnicul trebuie să i se mărturisească acestuia şi se creează o legătură indisolubilă între cel care se spovedeşte şi cel care ascultă spovedania.” Feodor M. Dostoievski

„Lăsați-vă casa nemăturată, necurățită, neaerisită, timp de un an! Oare nu va deveni ea o adevărată cocină? Și acum socotiți ce a devenit sufletul aceluia care nu un an, ci douăzeci, patruzeci, șaizeci sau șaptezeci de ani nu și-a curățit sufletul prin spovedanie!” Părintele Serafim Alexiev

„ Să nu ții păcatul mult timp nemărturisit, pentru că păcatul e ca o otravă, așa cum spune Sfântul Macarie Egipteanul: paralizează sufletul! De aceea se află lumea actuală așa de afundată în neputință, pentru că nu se spovedește. ” Părintele Petroniu Tănase

„Să te mărturisești regulat, că da­că mături casa mai des, ți-i drag să stai în ea. Dacă speli cămașa, ți-i drag s-o îmbraci. Căci dacă se face mult gunoi în casă, este mai greu de scos afară. Să te mărturisești mai des — dacă nu în fiecare săptămână, măcar în fiecare lună. ” Părintele Paisie Olaru

+ Împărtăşania +
-Euharistia-

„Chiar dacă am fi umplut oceanul cu lacrimile noastre, nici măcar atunci nu I-am fi putut răsplăti Domnului cum se cuvine pentru ceea ce El ne dăruiește în mod gratuit, hrănindu-ne cu Prea Cura­tul Său Trup și Prea Cinstitul Sau Sânge, Care spală, curăţă, dă viată și ne ridică din moarte.” Sfântul Serafim de Sarov

„Cel ce se va împărtăși cu Preacuratele Taine deseori, nu doar o dată pe an, acela va dobândi fericirea pe pământul acesta și viață lungă. Cred că harul tainei Sfintei Împărtășanii doar atunci se face simțit, când sufletul celui care se împărtășește trăiește această stare de fericire și liniște.” Sfântul Serafim de Sarov

„Harul dăruit nouă prin Împărtăşanie este atât de mare încât oricât de nevrednic și de păcătos ar fi un om, de îndată ce acesta se apropie de Domnul (..) chiar dacă am fi cuprinşi din cap până în picioare de rănile păcatelor vom fi curăţiţi, şi vom deveni din ce în ce mai luminaţi şi vom fi mântuiţi.” Sfântul Serafim de Sarov

„Încercând pe cât ne este cu putință să ne concentrăm asupra înţelegerii smerite a totalei noastre păcătoşenii, trebuie să ne apropiem de Sfânta Împartășanie, care dă viată la toţi şi la toate, cu nădejdea şi ferma credinţă în negrăita milostivire a lui Dumnezeu spunând cu frângere de inimă: am păcătuit, o, Doamne, cu sufletul, cu ini­ma, în cuvânt, în gând, şi cu toate simţurile mele” Sfântul Serafim de Sarov

„Nu trebuie să pierdem ocazia de a ne folosi cât mai des posibil de harul oferit prin împărtășirea cu Sfintele lui Hristos Taine” „Câteodată, în această lume, oamenii iau Sfânta Împărtăşanie; dar, după judecăţile Domnului ei rămân neîmpărtăşiţi. Un altul poate dori să se împărtăşească, dar dorinţa sa rămâne neîmplinită, independent de voinţa sa. Unui astfel de om Sfânta Împărtăşanie îi poate fi dăruită în chip nevăzut, printr-un înger al lui Dumnezeu.” Sfântul Serafim de Sarov

„În general trebuie să ne apropiem la Sfânta Împărtășanie având conștiința nevredniciei noastre. Hristos cere de la noi zdrobire și smerenie. Atunci când există ceva care ne deranjează conștiința, trebuie s-o aranjăm. Dacă, de pildă, ne-am certat cu cineva, trebuie să ne împăcăm cu el și după aceea să ne împărtășim.” Sfântul Serafim de Sarov

„Cât de des trebuie să se împărtășească și cât trebuie să postească cineva înainte de Sfânta Împărtășanie, acestea nu intră într-un șablon. Duhovnicul va rândui cu discernământ cât de des se va împărtăși și cât va posti, potrivit cu puterea ce o are. În paralel îl va povățui și la postul duhovnicesc, la abținerea de la patimi, potrivit cu sensibilitatea lui duhovnicească, adică potrivit cu cât își simte greșeala sa și având în vedere răul ce îl poate face vrăjmașul luptând cu un suflet sensibil, ca să nu-l aducă la deznădejde.” Sfântul Serafim de Sarov

„Așa cum pruncul când se naște și caută cu multă râvnă hrana și laptele, iar atunci când este alăptat, dar n-are poftă de mâncare, e semn că e bolnav și e în primejdie de moarte, tot așa și noi se cade să avem râvnă spre a ne alăpta cu Sfânta Împărtășanie, hrana cea duhovnicească, ca să ne facem vii, iar dacă nu vom face aceasta, vom fi în primejdie să murim de moarte sufletească.”„Mulţi creştini iubitori de Dumnezeu cheltuiesc mulţi bani, rabdă multe osteneli (…) numai să meargă la Ierusalim ca să se închine la mormântul cel de viaţă dătător al Domnului şi la celelalte sfinte Locuri (…) Mulţi auzind că în cutare loc depărtat se află sfinţitele moaşte ale unui sfânt, aleargă cu multă râvnă să li se închine, ca să ia har şi sfinţenie. Dar ca să se împărtăşească cu Precuratele Taine şi să se învrednicească să se bucure de împăratul tuturor şi de Sfântul Sfinţilor, au puţină dorinţă sau nici nu-i înteresează” Sfântul Nicodim Aghioritul

„Dacă cineva se mărturisește nesincer și își face voia proprie, atunci, chiar dacă se împărtășește cu Sfintele Taine, demonii viază în trupul său și îi tulbură mintea. Dacă vrei ca demonii să nu vieze în tine, atunci smerește-te, fii ascultător și neagonisitor și mărturisește-te sincer ” Sfântul Inokentie de Kamceatka

„Dumnezeeasca Liturghie este o lucrare sfântă pentru pregătirea Preasfântului Trup și Sânge a lui Hristos, ca să fie dat spre împărtăşire tuturor credincioşilor. Acesta este întreg scopul şi rostul Liturghiei: împărtăşirea credincioşilor” Sfântul Simeon al Tesalonicului

„Iată mijloacele care garantează nădejdea creștină: rugăciunea, mai cu seamă cea deasă, mărturisirea sinceră a păcatelor, când ne rugăm, citirea deasă a cuvântului lui Dumnezeu și mai ales împărtășirea cât mai deasă cu De-viață-făcătoarele Taine, cu Trupul și Sângele lui Hristos” „Prețuiește după vrednicie cea mai mare minune a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, cea care se vădește în împărtășirea cu Dumnezeieștile Sale Taine. Ce fel de minune este aceasta? Cea care dă pace și înzdrăvenire (însănătoșire) inimii celei mortificate de păcat, minunea care se arată după o deasă împărtășire, primită după ce ai trăit un timp în neliniște și moarte spirituală.” Sfântul Ioan de Kronstadt

„Vino îndureratule și necăjitule, să simți bucuria veșnică! Vino, om rece, să te înfierbânți ca focul! Vino, sărmanule, să te îmbogățești cu comoara necheltuită! Vino, tu, cel lipsit de haine, să te îmbraci în slava nemuritoare și în veșmântul nestricăciunii!” Sfântul Dimitrie al Rostovului

„Bun și folositor lucru este a ne împărtăși în fiecare zi cu Sfântul Trup și Sânge al lui Hristos, întrucât El Însuși spune: ‘Cine mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică’. Căci cine se îndoiește de faptul că a te împărtăși încontinuu de viață nu e nimic altceva decât a fi de mai multe ori viu?” Sfântul Vasile cel Mare

„Sfânta Euharistie este începutul îndumnezeirii noastre.” Sfântul Grigore de Nyssa

„Sârguiți-vă dar să vă adunați mai des pentru Euharistia lui Dumnezeu și spre slava Lui. Când vă adunați des, sunt nimicite puterile satanei, iar prin unirea credinței voastre se risipește prăpădul lor. Nimic nu este mai bun ca pacea, în care încetează orice război al celor cerești și pământești.” Sfântul Ignatie Teoforul

”Să-ți scrii pe inimă: cine se înstrăinează de Sfintele Taine, acela este fără har, adică nu Îl are pe Duhul Sfânt. Iar cine nu Îl are pe Duhul Sfânt, acela nu este al lui Hristos.” Sfântul Teofan Zăvorâtul

„Aur și argint n-avem să vă dăm, nici mâncăruri bune și copioase. Avem lingurița cu care vă aducem din cer cărbunele mântuirii din Sfântul Potir. Primiți-L cu drag!” Părintele Ioan Iovan

„Gândindu-ne la tradiţia din timpurile de la început ale Bisericii şi la îndemnul dat prin preot la fiecare Liturghie: «Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!», se pare că s-ar cuveni ca să nu rămână nicio Sfânta Liturghie la care să nu se împărtăşească câţiva credincioşi dintre cei cu o viaţă curată.” Părintele Dumitru Stăniloae

„Sfătuiesc pe toți să se împărtășească cât de des posibil, atât de des cât îi sfătuiesc duhovnicii lor […] eu sfătuiesc la împărtășire cât mai des – nu împărtășanie deasă, ci aș zice împărtășanie des. Dar cât de des este bine ție, sau ție – asta o las duhovnicului tău. Și cer Domnului să insufle pe fiecare duhovnic cât de des e bine pentru cutare și pentru cutare. Pentru tine poate: Vino peste doi ani! Pentru tine, în fiecare Duminică. Pentru altcineva, Duminica și de Praznice, pentru alții la două săptămâni, ș.a.m.d.” Părintele Rafail Noica

„Vă rog, nu vă lăsaţi, cât mai des să vă împărtăşiţi! Insistaţi la preot, căutaţi preoţi care dezleagă mai uşor. Dacă nu poţi, măcar vino la Liturghie.” Părintele Ioan Iovan

„Sentimentul de nevrednicie deci, trebuie mai mult să ne apropie de împărtăşanie decât să ne îndepărteze. Dacă ne împărtăşim, nu o facem pentru că ne considerăm vrednici de a-L primi pe Dumnezeu şi de intra în comuniune cu El, ci pentru că suntem slabi, neputincioşi, răniţi, infirmi, bolnavi şi pentru că avem nevoie de prezenţa Lui în noi, în modul cel mai lăuntric, pentru a ne întări, pentru a ne trata rănile, a ne vindeca, pentru a ne mântui.” Jean-Claude Larchet

„Pregătirea pentru Împărtăşire este la fel cu pregătirea pentru moarte. Cum e pregătirea pentru moarte? Nu te pregăteşti anume pentru moarte, ci trăieşti o viaţă pe care să o binecuvânteze Dumnezeu, trăieşti o viaţă cu care să te poţi prezenta şi înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor, şi înaintea morţii.” Părintele Teofil Părăian

„Cel care vrea să se împărtăşească în fiecare duminică la Sfânta Liturghie trebuie să ducă o viaţă corectă, nu trebuie să se pregătească în mod special pentru asta, pentru că împărtăşirea cu Sfintele Taine nu-i o recompensă, ci e un ajutor. Şi atunci, dacă duci o viaţă corectă, te poţi împărtăşi, cu binecuvântarea duhovnicului, de câte ori vrei să te împărtăşeşti sau de câte ori îţi dă duhovnicul voie să te împărtăşeşti. Liturghia e făcută ca oamenii să se împărtăşească, nu ca să nu se împărtăşească. ” Părintele Teofil Părăian

„Cunoașteți că dacă o femeie urmează să se ducă la maternitate să nască, chiar dacă este sub canon, se poate împărtăși. Chiar dacă este oprită de la Împărtășanie, se poate împărtăși. De ce? Pentru că există perspectiva morții. O femeie care moare născând este o femeie care se trece în rândul mucenițelor și moștenește Împărăția Cerurilor.” Părintele Nicolae Tănase

„Toate să le faci cu înțelepciune și cu sfat bun. Să iubești spovedania și să te împărtășești des. Nu căuta să vezi lumea, pentru ca să te vadă pe tine Dumnezeu.” Părintele Iosif Isihastul

sursa: (citateortodoxe.ro ), cărora le mulţumim!

Cărţi, articole, despre Sfânta Împărtăşanie

1. Sfantul Nicodim Aghioritul – „Despre deasa Împărtăşire cu Preacuratele lui Hristos Taine”

 

Îndemn legat de Taina Spovedaniei şi Împărtăşaniei – câteva gânduri şi îndrumări practice

Pe o frescă din biserica bolniţei de la mânăstirea Hurezi, înfăţişând Biserica sub formă de corabie pe valurile mării (lumii), se observă cum diavolul din afara corabiei îşi îndreaptă săgeata nu spre Hristos care este la cârmă, ci spre Potirul cu Sfânta Împărtăşanie din mijlocul corabiei. Învăţăm de aici că tactica diavolului pentru a-i îndepărta pe credincioşi de Hristos începe prin a-i îndepărta de Sfânta Împărtăşanie. Credinciosul care nu se hrăneşte mereu cu Hristos euharistic mută accentul credinţei sale de pe solidaritatea cu semenii, pe sine însuşi şi pe căutarea interesului propriu, chiar dacă este vorba de mântuirea lui. Astfel credinţa lui devine o credinţă pietistă, formalistă şi de multe ori fără roade.

Este adevărat că poziţiile teologilor şi ale preoţilor cu privire la înțelegerea sensului Sfintei Spovedanii și al Sfintei Împărtășanii, precum și la modul în care acestea sunt administrate în Biserică pot fi diferite sau chiar contradictorii.Acest lucru nu trebuie să ne uimească, dacă ţinem seama de tradiţia de secole a practicii acestor Sfinte Taine în Biserica noastră şi în celelalte Biserici Ortodoxe locale, care i-a obişnuit pe credincioşi să se spovedească şi să se împărtăşească doar în cele patru posturi de peste an sau chiar numai odată pe an, în Postul Paştilor. Porunca a patra din cele nouă „Porunci bisericeşti” (luate din Catehismul catolic în secolul al XVII-lea) spune tocmai acest lucru. Însă puţini ştiu că această „Poruncă” urmărea corectarea unei stări de extremă decădere de la practica celor două Sfinte Taine, într-o vreme în care majoritatea credincioşilor nu se mai spovedea şi împărtăşea nici măcar odată pe an. În această situaţie, era firesc ca cele două Taine să se administreze împreună, adică Spovedania să preceadă împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului şi totodată să se ceară un post de şapte sau cel puţin trei zile înaintea împărtăşirii, pentru cei care nu ţineau tot Postul.

Revenirea la practica dintru început a celor două Sf. Taine, nu se poate face decât cu înţelepciune şi cu răbdare, dar şi cu fermitate în străduinţa de a-L împărtăşi pe Hristos credincioşilor. O tradiţie atât de lungă nu se poate schimba uşor, mai cu seamă dacă i se dă caracterul de sfântă. Strădania de a-i apropia pe credincioşi de Sfântul Potir nu se ridică împotriva oamenilor care împiedică pe alţii să se împărtăşească sau care rămân ei înşişi departe de Hristos euharistic, ci împotriva diavolului care nu urăşte nimic mai mult ca pe Hristos din Sfânta Împărtăşanie, așa cum se vede în fresca de la Hurezi.

Sfântul Nicodim și reînnoirea vieții liturgice. Aceeaşi strădanie o găsim şi la Sf. Nicodim Aghioritul, care a iniţiat în secolul al XVIII-lea o mare mişcare de înnoire isihastă şi liturgică prin revenirea la practica Bisericii primare, atât în ce priveşte Spovedania şi Împărtăşania, cât şi în ce priveşte rugăciunea lăuntrică sau a inimii. Astfel Sf. Nicodim a adunat scrierile mai multor autori din vechime referitoare la practica rugăciunii lăuntrice sau a rugăciunii lui Iisus, dar şi la viaţa liturgică cu centrul în Euharistie şi le-a publicat în cartea intitulată de el „Filocalia” (Veneţia, 1782). Din aceste scrieri înţelegem că rugăciunea lăuntrică sau a inimii nu poate fi despărţită de rugăciunea liturgică a Bisericii, îndeosebi de Euharistie, din care ea îşi trage seva. Până şi isihaştii, care se dedicau exclusiv practicării rugăciunii lui Iisus, nu lipseau sâmbăta şi duminica de la Sf. Liturghie pentru a se împărtăşi cu Sf. Taine. Din cercetarea acestor scrieri, Sf. Nicodim şi-a dat seama că decadenţa vieţii duhovniceşti din vremea sa se datora uitării rugăciunii inimii, cu consecinţa reducerii vieţii liturgice la un ritual monoton, care mai mult oboseşte, decât înnoieşte mintea şi inima. Sfânta Liturghie însăşi devenise o slujbă printre altele, din moment ce nu se mai împărtăşea decât preotul la Altar. Astfel Biserica se reducea la preotul slujitor.

Sf. Nicodim a cercetat, de asemenea, şi scrierile marilor Părinţi, îndeosebi din secolele IV şi V, precum şi canoanele referitoare la împărtăşirea cu Sfintele Taine şi a alcătuit un tratat despre „Deasa împărtăşire cu Preacuratele lui Hristos Taine”. Primul ei capitol începe aşa:„Toţi binecredincioşii creştini sunt îndatoraţi să se împărtăşească des. Acest lucru îl poruncesc: 1) Stăpâneştile porunci ale Domnului nostru Iisus Hristos, 2) Faptele şi Canoanele Sfinţilor Apostoli şi ale Sfintelor Sinoade şi mărturiile locale ale Sfinţilor Părinţi, 3) Cuvintele, rânduiala şi sfinţita lucrarea Sfintei Liturghii şi 4) însăşi rânduiala Sfintei împărtăşiri”. În aceste patru puncte, Sf. Nicodim sintetizează Tradiţia sănătoasă a Bisericii dintotdeauna privitoare la împărtăşirea cu Sfintele lui Hristos Taine. În acelaşi timp, Sf. Nicodim a scris şi un “Îndreptar pentru Taina Spovedaniei”, un manual scurt de spovedanie cu îndrumări deosebit de preţioase care n-ar trebui să lipsească din mâna niciunui preot şi credincios. Aceste două scrieri, împreună cu „Filocalia” şi cu celelalte numeroase scrieri ale Sf. Nicodim au exercitat o mare influenţă asupra vieţii duhovniceşti din întreaga Ortodoxie. Din păcate, cartea despre „Deasa împărtăşire… “ n-a fost tradusă şi publicată, în româneşte, decât recent (1992). Explicaţia o putem găsi şi în faptul că, în tradiţia românească, părinţii noştri duhovniceşti au pus accentul mai mult pe spovedanie, decât pe împărtăşire. Practica spovedaniei dese, mai cu seamă în mânăstiri, şi a rugăciunilor de dezlegare de păcate este o caracteristică a spiritualităţii româneşti care accentuează conştiinţa păcatului şi necesitatea pocăinţei, fără de care harul Sfintelor Taine nu poate lucra în credincios. Părinţii noştri au avut îndeosebi în vedere folosul duhovnicesc pe care-l aduce spovedania deasă.

Problema legăturii dintre spovedanie şi împărtăşirea cu Sf. Taine. Spovedania este Taina prin care Dumnezeu ne iartă păcatele atunci când le mărturisim cu pocăinţă sinceră şi cu hotărârea de a nu le mai repeta. În practica veche a Bisericii, spovedania era publică, adică se făcea în faţa episcopului şi clerului slujitor ca şi a întregii comunităţi. Se mărturiseau numai păcatele mari, opritoare de la Sf. Împărtăşanie. Acestea erau: apostazia sau lepădarea de Hristos (în vremea persecuţiilor, unii creştini se lepădau de Hristos, dar se şi întorceau la Biserică prin mărturisirea păcatului lor), crima (inclusiv avortul sau împiedicarea prin diferite mijloace a naşterii de prunci), desfrâul şi adulterul, asuprirea sau nedreptăţirea semenilor şi ura sau refuzul de a ierta pe semeni. Pentru aceste păcate, penitentul era oprit de la împărtăşire pentru un anumit timp, în funcţie şi de pocăinţa pe care o avea. Cei opriţi de la împărtăşire nu mai puteau participa la „Liturghia credincioşilor”, ci stăteau împreună cu catehumenii la intrarea în biserică şi ascultau doar „Liturghia catehumenilor”, după care părăseau biserica. La „Liturghia credincioşilor” participau numai credincioşii care se împărtăşeau, fără nici o excepţie.

Păcatele mari îl aduc pe credincios în starea de a-şi pierde harul Botezului şi implicit calitatea de membru al Bisericii. Or, condiţia principală pentru a ne împărtăşii cu Sf. Taine este aceea de a fi membrii deplini ai Bisericii, de a nu fi despărţiţi de Biserică prin păcate grave. Tocmai de aceea, în rugăciunea după mărturisire, duhovnicul cere lui Dumnezeu, zicând: „…împacă-l şi-l uneşte pe dânsul cu Sfânta Ta Biserică, în Iisus Hristos, Domnul nostru”. Păcatele mici nu se socoteau ca opritoare de la împărtăşire, pentru că ele nu ne despart de Hristos şi de Biserica Sa. Acestea nici nu se spovedeau, considerându-se că se iartă prin părerea de rău (căinţa) pentru săvârşirea lor şi prin împărtăşire. Oricum, iertarea păcatelor vine din Jertfa lui Hristos de care ne împărtăşim, primind Trupul şi Sângele Său. De aceea, Împărtăşania se dă “spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Vorbind de spovedania publică din vechime, ne putem da seama de forţa lăuntrică şi smerenia pe care o aveau credincioşii în a-şi dezvălui păcatele în faţa întregii comunităţi, dar şi de harul pe care-l primeau pentru pocăinţa lor publică şi care le vindeca mai uşor şi mai repede sufletul de neputinţa păcatului.

Începând cu secolul al IV-lea, odată cu libertatea dată creştinilor de Sf. Împărat Constantin cel Mare şi cu dezvoltarea monahismului, spovedania a devenit particulară, iar preotul a fost oprit să dezvăluie secretul mărturisirii. De spovedanie s-a legat acum şi îndrumarea duhovnicească sau povăţuirea în lupta cu patimile. Se mărturiseau de acum şi păcatele mici, care pot deveni mari dacă ne robesc. Totuşi îndrumarea duhovnicească nu aparţinea exclusiv episcopilor şi preoţilor, ci şi monahilor îmbunătăţiţi. Aceştia primeau dezvăluirea cugetului (adică a păcatelor) celor care li se încredinţau spre povăţuire, cu tot ceea ce ţinea de starea sufletească, dar nu puteau dezlega păcatele, nefiind hirotoniţi, ci pentru dezlegare erau trimişi la un preot duhovnic.

Practica îndrumării duhovniceşti de către călugări (sau călugăriţe) cu viaţă curată şi cu experienţă în lupta cu păcatul este prezentă şi astăzi în mânăstiri din Grecia, din Rusia şi chiar din România. Ea trebuie încurajată, mai cu seamă în vremea noastră când avem puţini preoţi cu experienţa duhovnicească necesară îndrumării în situaţii din ce în ce mai complexe şi mai dificile. Povăţuirea duhovnicească constantă, fie din partea preotului duhovnic, fie din partea unui monah îmbunătăţit este absolut necesară progresului duhovnicesc. Nu există progres duhovnicesc fără un povăţuitor care să ne urmărească constant evoluţia vieţii duhovniceşti.

Părintele Paisie (Olaru) de la Sihăstria (+1990) spunea că Taina Spovedaniei regulate cu îndrumările primite din partea duhovnicului ne poate aduce mai mult folos duhovnicesc decât chiar Taina Împărtăşaniei, dacă aceasta este primită fără pregătirea cuvenită. Într’adevăr prin mărturisirea deasă, sufletul se smereşte, îşi recunoaşte starea permanentă de cădere, îşi plânge păcatul şi se pocăieşte. Împărtăşania pecetluieşte această stare de pocăinţă şi ne dă puterea şi curajul să luptăm „până la sânge” (Evrei 12, 4) cu păcatul şi cu toată răutatea care ne înconjoară, de aceea, numai în stare de pocăinţă ne putem împărtăşi cu folos. Iar pocăinţa se naşte mai uşor atunci când ne cercetăm cugetul, ne smerim şi ne spovedim. Mântuitorul a dat puterea iertării păcatelor numai apostolilor şi prin ei episcopilor, succesorii lor, iar prin aceştia şi preoţilor tocmai pentru ca să ne smerim unii în faţa celorlalţi şi să ne supunem unei rânduieli care nu este de la oameni, ci de la Dumnezeu. Aceeaşi smerenie şi aceeaşi supunere se cere şi de la episcopi şi de la preoţi, care se spovedesc la fel ca şi mirenii.

Dezlegarea de păcate prin Taina Spovedaniei nu trebuie privită juridic sau ca o lucrare magică. Dumnezeu iartă păcatele dacă le spovedim cu sinceritate şi cu părere de rău, dar nu şterge totodată şi urmele păcatului sau rănile pricinuite de păcat cu care trebuie să luptăm în continuare. Ne-ar trebui o pocăinţă extrem de profundă pentru a ne vindeca şi de consecinţele păcatelor o dată cu mărturisirea lor. Lucrarea păcatului rămâne aşadar în noi multă vreme. Tocmai de aceea, putem cădea din nou. În fond, toată viaţa este o luptă permanentă de curăţire şi de sfinţire a firii noastre pentru ca harul care se ascunde în inimă de la Botez să poată lucra în noi cu tot mai multă libertate, adică să fie tot mai puţin îngrădit de lucrarea păcatului. Dumnezeu îngăduie pentru smerenia noastră să fim munciţi de anumite păcate sau patimi lăuntrice până la sfârşitul vieţii. Dar dacă suntem mereu în luptă, sub povăţuirea unui duhovnic experimentat, harul Spovedaniei şi al Împărtăşaniei va birui în cele din urmă cu totul lucrarea păcatului. Nu putem amâna deci Spovedania, nici Împărtăşania, pe motivul că suntem nevrednici, decât cu preţul de a ne lipsi de cel mai mare dar în lupta cu păcatul şi implicit cu greutăţile vieţii care sunt consecinţele păcatelor noastre, ale neamului şi ale umanităţii întregi, în virtutea unităţii ontologice a tuturor oamenilor şi a creaţiei întregi.

De asemenea, nu trebuie să legăm în mod absolut Împărtăşania de Spovedanie. Nici un canon nu prevede lucrul acesta. Ele sunt două Taine diferite, deşi legate intim, în sensul că Euharistia este izvorul tuturor Tainelor și al Bisericii însăşi, întrucât ea transformă adunarea liturgică în Biserică, adică în „trupul lui Hristos”. Fără Euharistie, Biserica nu se poate manifesta ca „trup al lui Hristos, ci rămâne o simplă adunare a credincioşilor, cum sunt adunările sectare, dar nu o Taină (mister), Taina trupului Domnului care-i transformă pe credincioşi în Hristos, îi face mădulare ale trupului Său şi mădulare unii altora. Este adevărat că harul Sf. Taine nu lucrează în noi fără participarea noastră prin rugăciune şi asceză la această transformare ontologică. Harul este exigent. El aşteaptă împreuna noastră lucrare pe măsura lui. Şi cum în Euharistie primim plinătatea harului, trebuie să ne ostenim să lucrăm împreună cu el, făcând tot efortul de care suntem capabili pentru a ne sfinţi viaţa, luptându-ne „până la sânge” (Evrei 12, 4) cu păcatul şi împlinind întru toate Poruncile lui Dumnezeu.

Spovedania este o pregătire permanentă pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, dar nu spovedania formală, privită ca obligaţie pentru a ne împărtăşi, ci spovedania făcută din inimă şi cu lacrimi de pocăinţă. Adeseori, din motive independente de noi, nu ne putem spovedi de fiecare dată când participăm la Sf. Liturghie, adică duminică de duminică. Totuşi dacă nu avem pe conştiinţă păcatele mari, enumerate mai sus, ne putem apropia, cu binecuvântarea preotului, de împărtăşirea cu Sfintele Taine. Important este să dorim Împărtăşania, să fim conştienţi că Hristos euharistic este totul pentru noi, că El este viaţa noastră şi Pâinea cea adevărată, care ne hrăneşte nu numai sufletul, ci şi trupul. Important este, de asemenea, să ne apropiem de fiecare dată de împărtăşirea cu Sfintele Taine cu pocăinţă, dacă se poate cu lacrimi, cum spune Sf. Simeon Noul Teolog, cu conştiinţa profundă că nu suntem vrednici de ele. În faţa Sf. Potir trebuie să zicem: „Doamne, ştiu că sunt nevrednic să mă împărtăşesc, dar fără de Tine nu pot trăi”. Dacă gândim astfel, cu siguranţă, Hristos nu ne va osândi, oricât de nevrednici am fi. El nu ne osândeşte pentru că ştie că sentimentul şi conştiinţa nevredniciei ne ajută să nu rămânem nepăsători faţă de un aşa de mare dar, ci ne angajează într-o luptă permanentă cu păcatul şi pentru împlinirea Poruncilor lui Dumnezeu. Astfel harul Sfintelor Taine îşi împreună lucrarea sa cu efortul propriu de îmbunătăţire.

Rugăciunea și Sf. Împărtășanie. Acest efort constă, în primul rând, din nevoinţa în rugăciune. Nimic nu este mai important în viaţa omului ca rugăciunea minţii unită cu inima. Există o rugăciune a buzelor şi o rugăciune a minţii separată de inimă, dar ele nu sunt decât trepte spre rugăciunea deplină a minţii unită cu inima. Spre aceasta din urmă trebuie să tindem toată viaţa, căci numai ea ne uneşte cu Dumnezeu şi ne dă echilibrul sufletesc şi pacea inimii. Îndemnul Sfântului Apostol Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tes 5, 17) este măsura rugăciunii.

Din Tradiţia isihastă, înnoită la noi de Sf. Paisie de la Neamţ (+1794) şi învăţată de marii noştri duhovnici până azi, ştim că „rugăciunea de toată vremea” sau „rugăciunea neîncetată” a monahului şi a creştinului este „rugăciunea lui Iisus”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Această rugăciune scurtă sau altele şi mai scurte ca: „Doamne miluieşte-mă”, „Doamne ajută-mă”, „Doamne iartă-mă”, „Doamne ai milă de robul /robii Tăi…”, fără să uităm rugăciunea adresată Maicii Domnului: „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă”… trebuie repetate mereu în cursul zilei, în orice împrejurare ne-am afla, pentru ca mintea să fie tot timpul ocupată cu rugăciunea. Astfel, încetul cu încetul, mintea, care este o energie a inimii, coboară în inimă şi se odihneşte în ea, dăruindu-ne pacea inimii şi mulţumirea sufletească după care tinde tot omul.

Rostind mereu astfel de rugăciuni scurte, vom constata că atunci când ne rugăm la biserică, în duminici şi sărbători precum și acasă, dimineaţa şi seara, mintea se concentrează mai uşor la cele ce citim sau auzim, pătrunde mai bine sensul rugăciunii şi simte lucrarea harului în adâncul inimii. Mai cu seamă la Sfânta Liturghie trebuie să avem atenţia întreagă concentrată la ritualul Sfintei Jertfe, care constă din rugăciuni rostite de preot şi din răspunsurile date de credincioşi. Dacă suntem atenţi şi cu luare aminte, atmosfera din biserică, încărcată de harul rugăciunii şi al cântării, intră în inimă şi ne dă o bucurie şi o pace de negrăit. Cu această bucurie şi pace ne şi împărtăşim cu Sfintele Taine. Dacă nu suntem obişnuiţi în „rugăciunea de toată vremea”, dacă ne rugăm doar sporadic, pentru că nu avem dragoste de rugăciune şi implicit dragoste de Dumnezeu din care se naşte dragostea de rugăciune, slujbele Bisericii nu ne vor odihni, le vom trăi ca pe o povară adăugată la poverile vieţii de toate zilele. Astfel vom renunţa uşor la ele şi ne vom număra cu cei credincioşi doar cu numele.

Rugăciunea este susţinută de post şi de alte practici ascetice. Ortodoxia este prin excelenţă o Biserică ascetică. Fără asceză cuprinzătoare, trupească şi sufletească, este cu neputinţă să simţim harul şi să participăm la lucrarea lui din inima noastră. Postul subţiază trupul şi întăreşte duhul, Postul potoleşte aprinderea simţurilor şi ajută minţii să coboare în inimă. Este imposibil să ne rugăm cu stomacul plin, căci mâncarea şi băutura atrag mintea în simţuri şi o împiedică să coboare în inimă. Tot astfel şi neînfrânarea de la plăcerile trupeşti şi grijile exagerate pentru lucrurile materiale împrăştie mintea în cele din afară. Harul Sfintelor Taine conjugat cu rugăciunea şi asceza personală fac din credincios un om echilibrat şi cumpătat în toate. Un om sensibil, de asemenea, la durerile şi nevoile semenilor. Un astfel de om trăieşte în modul cel mai real bucuriile şi suferinţele semenilor săi, ale umanităţii şi ale creaţiei întregi pentru că harul Sfintelor Taine i-a vindecat inima de boala păcatului. Inima lui, transfigurată de lucrarea harul, şi-a regăsit unitatea ontologică cu întreaga creaţie care se recapitulează în ea ca într-un focar.

Gândindu-mă cu durere la starea de decădere a vieţii duhovniceşti de astăzi, până şi în rândul credincioşilor practicanţi, datorată neglijării Spovedaniei şi Împărtăşaniei şi având ca arhiereu datoria de a propovădui nu numai dreapta învăţătură, ci şi dreapta trăire şi practicare a credinţei, nu încetez să îndemn pe credincioşi să se apropie mai des, chiar regulat, atât de Taina Spovedaniei, cât şi de Taina Împărtăşaniei. Nu trebuie să ne ruşinăm să ne mărturisim păcatele, ci să ne ruşinăm când le săvârşim şi nu trebuie să ne temem de împărtăşirea cu Sfintele Taine care ne dau viaţă, ci să ne temem de moartea spirituală în care petrecem stând departe de ele. Spovedania nu este judecată, nici condamnare, ci uşurare de povara păcatului, iar Împărtăşania este darul exclusiv al milostivirii lui Dumnezeu pentru ca să avem viaţă întru noi şi nu răsplată pentru vreo nevoinţă sau virtute.

Pastorația individuală dă viață parohiei. Preacucernicii Preoţi au datoria de a practica o pastoraţie individuală, care priveşte pe fiecare credincios în parte. Nu-i suficient să-i chemăm pe credincioşi de la Amvon sau din faţa Sf. Altar la mărturisirea păcatelor şi la împărtăşirea cu Sfintele Taine, explicându-le importanţa lor. Mulţi nu înţeleg chemarea sau nu au îndrăzneala de a-i da urmare pentru că nu sunt obişnuiţi să se spovedească şi să se împărtăşească. Bolile nu se tratează în grup, ci personal. De aceea, când constatăm că un credincios care vine la biserică, nu se spovedeşte şi nu se împărtăşeşte niciodată sau o face foarte rar, trebuie să ne apropiem de el cu dragoste şi să-l ajutăm să înţeleagă de cât dar se lipseşte stând departe de Sfintele Taine.

Ca păstori de suflete, noi slujitorii nu putem fi indiferenţi faţă de starea fiecărui fiu duhovnicesc. Când o oaie nu mănâncă, Păstorul înţelege imediat că este bolnavă şi face tot ce-i stă în putinţă ca s-o vindece. Este adevărat că mulţi credincioşi, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, slujesc şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Obişnuiţi cu o viaţă duhovnicească superficială, trăind uneori în păcate mari, le este foarte greu să se lase de ele pentru a intra în rânduiala sănătoasă a Bisericii cu privire la Sfintele Taine.

Dacă în vechime, toţi cei prezenţi la Sfânta Liturghie se împărtăşeau fără excepţie, împărtăşirea cu Sfintele Taine fiind în primul rând un act comunitar şi apoi individual, astăzi ea are doar un caracter individual, fiecare credincios împărtăşindu-se când crede de cuviinţă. Altădată, oprirea de la împărtăşire exercita o influenţă pozitivă, atât psihologică, cât şi duhovnicească, asupra penitentului care stătea la uşa bisericii şi cerea iertare de la semenii săi, ca şi rugăciunea lor. Astăzi nimeni nu mai ştie cine este oprit şi cine nu este oprit de la Sfintele Taine. Cei mai mulţi se opresc ei singuri pentru că se simt nevrednici. Totuşi din zecile sau chiar sutele de credincioşi care participă la Sfânta Liturghie în fiecare parohie, cu siguranţă că cei mai mulţi nu au păcatele mari enumerate mai sus şi se pot împărtăşi de fiecare dată, dacă preotul se interesează de mântuirea lor şi-i îndeamnă pe fiecare în parte, până când se creează o tradiţie sănătoasă. Copiii şi cei în vârstă trebuie să fie primii la împărtăşit la fiecare Liturghie. Cei cu păcate mari pot fi ajutaţi, prin spovedanie, să depăşească păcatul pentru ca să intre şi ei în rânduiala normală a împărtăşirii regulate.

O parohie în care la Sfânta Liturghie nu se împărtăşeşte nimeni sau se împărtăşesc doar câţiva din cei prezenţi este o parohie moartă. Ea poate învia numai prin împărtăşirea regulată a credincioşilor care le aduce mereu pe Hristos în suflet şi în trup, fiindcă Hristos îi uneşte pe credincioşi şi le dă viaţă din belşug. „Eu am venit ca lumea să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug”.

Numai în Hristos suntem vii. Este de ajus să privim la o parohie în care credincioşii se împărtăşesc în majoritate, regulat, așa cum se întâmplă mai cu seamă în Diaspora) şi la una în care nu se împărtăşeşte nimeni. Diferenţa este într’adevăr ca dintre viaţă şi moarte. Ţine numai de noi episcopii şi preoţii să avem parohii vii sau moarte! Dacă discuțiile privind importanța Sfintei Spovedanii și a Sfintei Împărtășanii vor produce doar studii, predici şi cuvântări frumoase, osteneala noastră rămâne zadarnică. Pentru înnoirea vieții spirituale a credicionșilor, atât ierarhii cât şi preoţii trebuie să-şi pună sufletul, aceasta fiind cea dintâi şi cea mai importantă datorie a lor. Iar dacă avem parohii vii, preoţii şi credincioşii se vor angaja de la sine şi în viaţa cetăţii.

Sursa: Mitropolitul Serafim – Conferință ținută în cadrul Congresului Internaţional de Teologie „Sensurile şi importanţa Sfintei Taine a Spovedaniei şi ale Sfintei Taine a Împărtăşaniei în teologia, spiritualitatea şi misiunea ortodoxă contemporană”, Bucureşti, Centrul Național pentru Formare Continuă „Dumitru Stăniloae”, 5-8 octombrie 2014

Comentarii

Articole similare

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *