Evanghelia după Luca 5, 1–11; Apostolul din 2 Corinteni 11, 31 – 12, 9
Iubiți credincioși,
Evanghelia de astăzi ne prezintă una dintre cele mai frumoase întâlniri dintre Domnul Iisus Hristos și omul care Îl caută, uneori fără să știe încă pe deplin cine este Cel pe Care Îl întâlnește. Pe malul lacului Ghenizaret, Domnul Se apropie de pescarii care își spălau mrejele după o noapte de muncă fără rezultat. Între ei se afla Simon Petru, un om obosit, care încercase toată noaptea să prindă pește și nu prinsese nimic.
Și tocmai în acest moment al eșecului omenesc începe lucrarea lui Dumnezeu.
Domnul îi spune lui Simon să înainteze în larg și să arunce mrejele pentru pescuire. Petru răspunde: „Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele” (Luca 5, 5).
În aceste cuvinte se află una dintre marile lecții ale vieții duhovnicești: să continuăm să ne încredem în Dumnezeu chiar și atunci când experiența noastră ne spune că nu mai există nicio speranță.
1. De la eșecul omenesc la încrederea în Dumnezeu
Petru era pescar. Cunoștea lacul, știa când și unde se putea pescui și înțelegea meseria sa. El nu era un om lipsit de experiență. Cu toate acestea, după o noapte întreagă de muncă, nu prinsese nimic.
De multe ori, și noi trăim experiența unei asemenea nopți. Ne străduim să îndreptăm o situație, să salvăm o relație, să ajutăm un om apropiat sau să găsim o soluție la o problemă care ne apasă. Facem tot ceea ce știm și putem, dar rezultatul întârzie să apară.
Atunci apare descurajarea. Ne întrebăm dacă mai are rost să încercăm, dacă rugăciunea noastră este auzită și dacă eforturile noastre mai au vreun sens.
Petru ne învață însă o atitudine diferită. El nu neagă realitatea eșecului: „Toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins”. Dar adaugă: „După cuvântul Tău, voi arunca mrejele”.
Credința nu înseamnă să ne prefacem că nu există dificultăți. Nu înseamnă nici să așteptăm pasiv ca Dumnezeu să rezolve toate problemele noastre. Credința înseamnă să ne punem experiența, puterea și limitele în lumina cuvântului lui Dumnezeu.
Petru nu știa ce urma să se întâmple. Dar a avut încredere suficientă pentru a mai face un pas.
Și uneori, tocmai acest pas făcut în credință deschide un drum pe care nu îl puteam vedea înainte.
2. Minunea începe atunci când omul ascultă
După ce aruncă mrejele, pescarii prind o mulțime atât de mare de pești, încât mrejele încep să se rupă. Ei îi cheamă în ajutor pe tovarășii lor, iar cele două corăbii se umplu aproape până la scufundare.
Această minune nu este numai o dovadă a puterii dumnezeiești a lui Hristos. Ea este și o descoperire a unei noi perspective asupra vieții omului.
Petru descoperă că rodul muncii sale nu depinde exclusiv de priceperea și puterea lui. El rămâne pescar, dar învață că viața lui poate deveni un loc al lucrării lui Dumnezeu.
Și în viața Bisericii, această lecție este esențială. Putem avea organizare, experiență, cunoștințe și multă activitate, dar nimic din toate acestea nu poate înlocui ascultarea de Dumnezeu și lucrarea harului Său.
Nu suntem chemați să renunțăm la efortul omenesc, ci să-l deschidem lucrării dumnezeiești.
De aceea, înaintea oricărei lucrări importante, ar trebui să ne întrebăm nu numai ce putem face noi, ci și dacă ceea ce facem este în acord cu voia lui Dumnezeu.
3. „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!”
Văzând minunea, Simon Petru cade la genunchii lui Iisus și spune: „Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos!” (Luca 5, 8).
Este surprinzător că, în fața unei asemenea binecuvântări, Petru nu se gândește mai întâi la bogăția peștilor, ci la propria nevrednicie.
Întâlnirea cu Dumnezeu îl ajută să se vadă pe sine în adevăr. Cu cât omul se apropie mai mult de lumina dumnezeiască, cu atât descoperă mai limpede propriile limite, slăbiciuni și păcate.
Dar această descoperire nu trebuie să ducă la disperare. Petru nu este respins de Hristos din cauza păcătoșeniei sale. Dimpotrivă, tocmai atunci începe chemarea lui.
Domnul îi spune: „Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni”.
Acesta este un adevăr fundamental al vieții creștine: Dumnezeu nu așteaptă ca omul să devină desăvârșit pentru a-l chema. Îl cheamă pentru ca, prin harul Său, să înceapă să se transforme.
Pocăința adevărată nu înseamnă să ne fixăm privirea asupra nevredniciei noastre, ci să ne recunoaștem păcatele și să ne întoarcem cu încredere către Hristos.
4. Sfântul Apostol Pavel: puterea lui Dumnezeu se desăvârșește în slăbiciune
Apostolul de astăzi ne conduce către aceeași taină, dar dintr-o altă perspectivă.
Sfântul Apostol Pavel vorbește despre experiențele sale duhovnicești extraordinare, despre suferințe, încercări și despre o neputință pe care o numește „ghimpe în trup”. De trei ori s-a rugat Domnului să-l îndepărteze, însă răspunsul primit a fost: „Îți este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (2 Corinteni 12, 9).
Pavel, asemenea lui Petru, învață să nu-și întemeieze viața exclusiv pe propriile puteri.
Petru descoperă aceasta după o noapte de pescuire fără rod. Pavel o descoperă în mijlocul unei încercări care nu dispare, în pofida rugăciunii sale stăruitoare.
Într-un caz, Dumnezeu schimbă situația în chip minunat. În celălalt, Dumnezeu nu îndepărtează încercarea, ci îi dă Apostolului harul de a o purta.
Amândouă sunt forme ale purtării de grijă dumnezeiești.
Uneori, Dumnezeu ne scoate dintr-o dificultate. Alteori, ne dă puterea să trecem prin ea fără să ne pierdem credința, iubirea și nădejdea.
Noi Îi cerem adesea lui Dumnezeu să schimbe împrejurările vieții noastre. Dar Dumnezeu lucrează și prin transformarea inimii noastre în mijlocul acestor împrejurări.
Apostolul Pavel nu spune că slăbiciunea este un bine în sine și nici că suferința trebuie căutată. El ne arată că slăbiciunea omenească nu reprezintă un obstacol de netrecut pentru Dumnezeu. Atunci când ne recunoaștem limitele și ne încredințăm Lui, harul Său poate lucra în noi într-un mod pe care nu l-am fi putut realiza prin propriile puteri.
5. Două corăbii, o singură lucrare
Există un detaliu frumos în Evanghelie: Petru nu rămâne singur cu peștii prinși. El îi cheamă pe tovarășii săi din cealaltă corabie să vină în ajutor.
Binecuvântarea primită devine o lucrare împărtășită.
Și aceasta este o imagine a Bisericii. Hristos îl cheamă pe fiecare om în mod personal, dar nu pentru a-l izola de ceilalți. El ne adună într-o comuniune în care ne sprijinim reciproc, purtăm împreună poverile și participăm la aceeași lucrare.
În viața comunității, nu toți avem aceleași daruri și nici aceeași putere. Unii pot lucra mai mult, alții trec prin perioade de slăbiciune; unii îi sprijină pe ceilalți prin experiență, iar alții prin rugăciune și răbdare.
Important este să nu transformăm darurile primite în motive de mândrie și nici slăbiciunile noastre în motive de izolare.
Așa cum Petru a avut nevoie de tovarășii săi pentru a aduce mrejele la mal, și noi avem nevoie unii de alții pentru a crește în credință.
6. Chemarea de a deveni pescari de oameni
La sfârșitul Evangheliei, Petru și ceilalți pescari lasă toate și Îl urmează pe Hristos.
Nu este vorba despre disprețuirea muncii, a familiei sau a responsabilităților vieții. Este vorba despre descoperirea unui sens mai profund al existenței: a trăi nu numai pentru propriile nevoi, ci și pentru mântuirea și binele celorlalți.
A deveni „pescari de oameni” înseamnă a-i ajuta pe oameni să descopere iubirea lui Dumnezeu, fără constrângere și fără manipulare. Înseamnă a mărturisi Evanghelia prin cuvânt, dar mai ales prin viață.
Uneori, cea mai puternică mărturie creștină este răbdarea cuiva care nu răspunde răului cu rău, iertarea celui care a fost rănit sau grija față de omul pe care ceilalți îl evită.
Iar pentru a putea face aceasta, avem nevoie de aceeași smerenie pe care o vedem la Petru și de aceeași încredere în harul lui Dumnezeu pe care o mărturisește Sfântul Apostol Pavel.
Încheiere
Iubiți credincioși,
Evanghelia și Apostolul de astăzi ne învață că viața duhovnicească începe prin recunoașterea adevărului despre noi înșine și prin încrederea în Dumnezeu.
Petru ne spune: „După cuvântul Tău, voi arunca mrejele”.
Pavel ne transmite cuvintele Domnului: „Îți este de ajuns harul Meu”.
Între aceste două mărturisiri se desfășoară întreaga noastră viață creștină. Suntem chemați să lucrăm, chiar și atunci când suntem obosiți; să ne rugăm, chiar și atunci când nu vedem rezultate; să ne recunoaștem slăbiciunile, fără să cădem în deznădejde; și să ne punem nădejdea nu în autosuficiența noastră, ci în harul lui Dumnezeu.
Poate că fiecare dintre noi poartă în suflet o mreajă goală, o rugăciune încă neîmplinită sau o încercare care pare că nu se mai sfârșește. Să nu ne pierdem nădejdea. Să ascultăm cuvântul lui Hristos și să mergem înainte cu credință.
Iar atunci când vom descoperi că puterile noastre sunt limitate, să ne amintim că slăbiciunea nu are ultimul cuvânt. Ultimul cuvânt Îi aparține lui Dumnezeu, Care ne întărește prin harul Său și ne cheamă să devenim lucrători ai iubirii Sale în lume.
Amin.
Ieromonahul Iosif Pavlinciuc