În numele Tatălui, și Fiului și Sfântului Duh.
Citirea Evangheliei dedicată duminicii învierii fiului văduvei din Nain – este o relatare extraordinară în sensul său spiritual, moral și pedagogic. Este imposibil pentru om să accepte moartea în oricare dintre manifestările sale. Este nefiresc. Deși nu, este natural și orice persoană, probabil fiecare dintre noi, cu excepția celor mai mici, înțelege acest lucru și știe din experiență, că moartea are loc și face parte din viața noastră. Și totuși, acest lucru este nefiresc. Omul este creat pentru veșnicie și orice contact cu moartea provoacă protest.
Părintele Nicolai Steinhart descrie în cartea sa „Jurnalul ferecirii” așa o întâmplare: „Am cunoscut un copil care plângea, deoarece murise fiul portăresei blocului; părinţii copilului s-au săturat: «La urma urmei băieţelul ăsta nu ţi-e frate.» Băieţelul ăsta nu mi-e frate. Dar dacă-l plîng nu mai îmi este străin”.
Ce să spui despre aceasta? Un răspuns sigur nu este probabil de găsit. Iată un alt exemplu: ieri, sâmbătă, am slujit la Ugine și se apropie de mine regentul și mă întreabă „poate să nu cântăm condacul pentru cei adormiți?” Mă uit în nedumerire la ea: „De ce?” „De fiecare dată când îl cânt, nu mă pot reține, este foarte trist”, explică ea. Da, noi știm că și Mântuitorul a lăcrimat văzând-o pe Maria că plânge pentru fratele său Lazăr. Cine ar putea să-și rețină lacrimile văzând cum mama își înmormântează unicul fiu sau fiică. Nu, cu așa ceva este imposibil de se smerit. Și Hristos nu s-a smerit. El s-a apropiat, a oprit procesiunea, s-a atins de corpul neînsuflețit și a spus: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!” Și minunea s-a întâmplat. A înviat mortul!
De ce nu toate văduvele își primesc fiii și fiicele lor înapoi? De ce acest lucru s-a întâmplat atunci, iar acum așa ceva nu mai vedem? Probabil sunt multe motive de ce acest lucru nu se întâmplă și acum, aș dori să subliniez doar câteva. Hristos intră în istorie ca unul dintre noi, în zilele lui Irod împăratul, lui Pilat din Pont, vine în contact cu oameni concreți, suferinzi, necăjiți, descurajați și încearcă să-i ajute pe fiecare individual și, uneori, pe întreaga comunitate, dar el nu încalcă limitele timpului și a spațiului. El ne prezintă imaginea, chipul exemplu, dar nu schimbă cursul istoriei, el învie morții, dar nu distruge moartea.
Da, odată cu învierea Sa, El o învinge pe ea (moartea) în sine însuși, dar noi toți rămânem sub puterea ei. El i-a clătinat forțele, ea nu mai domnește ca înainte. Ca și zorii de zi cum prevestesc răsăritul soarelui, așa și predicarea Evangheliei pregătește răsăritul Soarelui Dreptății. Moartea este prinsă de gât, asemeni unei victime în ghearele unui prădător și împărăția ei ia sfârșit. Dar de ce încă nu a venit sfârșitul? În apocalipsă, Apostolul Ioan Teologul răspunde perfect la această întrebare: „Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă.” (Apoc. 22:11).
Vreau să închei această predică cu cuvintele pe care le-a spus părintele Rafael Noica, ucenicul lui Sofronie Saharov, joi la întâlnirea călugărilor: „Fraților, noi avem timp, avem timp să facem tot ce dorim, să continuăm lucrul început de Mântuitorul, să propovăduim tuturor celor apropiați și îndepărtați că Dumnezeu este bun și milostiv, că moartea nu mai are puterea de altă dată, că bazele ei au fost zdruncinate și că noi toți așteptăm o nouă patrie și o nouă viață”, viața veacului ce va să fie. Amin.
Ieromonahul Iosif Pavlinciuc
Predică rostită la Biserica Sfinților Trei Ierarhi din Paris
