Urmașul cuviosului Paisie, propovăduitor și translator al „Păcii lui Hristos”, arhimandritul Andronic Popovici
S-au scris multe studii, articole și eseuri despre arhimandritul Andronic Popovici, al doilea stareț al Mănăstirii Noul-Neamț, cronicar și istoric al mănăstirii Neamț[1]. Istoricii și documentaliștii scriu despre semnificația și valoarea sa față de Biserica Moldovei, accentuiază rolul său în crearea Mănăstirii Noul-Neamț, laudă zelul său în organizarea bibliotecii mănăstirii, apreciază talentul său de scriitor, predicator și orator, care a lăsat în urmă zeci de manuscrise și cărți. Însă activitatea pastorală a părintelui Andronic este practic ignorată și neexplorată, deși inițial Andronic a fost duhovnic la Neamț, iar apoi în mănăstirea Noul-Neamț. Cu regret aproape nimic nu s-a scris despre această latură a activități lui.
S-a păstrăt oare în memoria urmașilor activitatea pastorală a părintelui Andronic? Care este rolul lui în îngrijirea duhovnicească și pastorală a contemporanilor săi? Ce loc ocupă el printre duhovnicii moldoveni și ucenicii cuviosului Paisie? La care teme atragea atenție părintele Andronic în activitarea sa pastorală?
În această perioadă particulară pentru Biserică și societate, dorim să facem o cercetare referitoare la moștenirea pastorală a părintelui Andronic. Fără îndoială, este necesar să studiem scrisorile, predicile și sfaturile sale atât în domeniul literar, cât și cel istoric, dar să nu uităm și de cel spiritual și pastoral. Sarcina noastră este să aducem la lumină această frumoasă și folositoare parte a vieții și lucrării urmașului Sfântului Paisie.
Ieromonahul Dorimedont Badărău îl numește pe Andronic un „paisianist convins” și „biograf al Sfântului Paisie”[2]. Aceasta îl caracterizează foarte frumos și just pe Andronic, dar nici la el nu-i dezvăluită activitatea sa pastorală. Trebuie să subliniem, că părintele Dorimedont argumentează perfect autenticitatea lucrărilor și cercetărilor istorice ale părintelui Andronic, așezându-l alături de cronografii Moldovei[3]. Toate acestea ne-au determinat să apelam la moștenirea sa spiritual-pastorală.
Pășind puțin mai înainte, trebuie spus că Andronic, în spiritul școlii paisiene, nemțene, propovăduiește „Pacea lui Hristos” în toate operele sale. El își bazează scrisorile, felicitările și învățăturile pe poruncile și predaniile cuviosului Paisie Velicikovski. Tema Păcii și înțelegerii reciproce în lucrările starețului mănăstirii Noul-Neamț devine mai relevantă ca niciodată în realitățile confruntărilor politice, urii și vrăjmășiei obișnuite.
Arhivele mănăstirii Noul-Neamț conțin proiecte de scrisori ale părintelui Andronic. Datorită lor, aflăm despre amplă activitate pastorală și socială a acestui om minunat.
Din păcate, bogata lui corespondență, predicile și învățăturile practic nu au fost studiate, scrisorile sale nu sunt publicate sau măcar clasificate. Pentru conferința noastră de astăzi, am pregătit și utilizat câteva dintre aceste scrisori. Am analizat și comentat în general și în special afirmațiile părintelui Andronic, unde sensul pare neclar sau complex și am găsit sinonime pentru cuvinte și expresii arhaice.
Și totuși trebuie să-i dăm respectul cuvenit părintelui Andronic: sfaturile sale pastorale, cu rare excepții, aproape că nu au nevoie de comentarii detaliate. Totul este atât de clar și accesibil, încât uiți chiar și momentul scrierii. Se pare că scrisorile au fost scrise în prezent.
O altă componentă importantă a corespondenței părintelui Andronic este mediul către care ele s-au scris. Din scrisorile lui putem studia nu numai activitățile duhovnicești și păstorale ale părintelui Andronic, ci și viața Bisericii moldovenești în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, soarta clerului și a personalităților sale marcante și soarta numeroșilor săi fii și fiice duhovnicești. Multe scrisori de la părintele Andronic au fost păstrate într-un proiect. Ele nu sunt complete și nu este întotdeauna clar cui sunt adresate, deoarece autorul de multe ori nu indică numele destinatarului. Aceasta ar putea deveni un obiect de studiu și cercetare. Ceea ce unește aceste scrisori este o amintire constantă și fermă a Păcii lui Hristos.
Pentru a înțelege mai bine locul „Păcii” în opera părintelui Andronic, este necesar să ne amintim de viața lui însăși și de vicisitudinile la care a trebuit să facă față. Era foarte sensibil la certuri și dezbinări atât în mănăstire, cât și în societate. El a instruit și a îndemnat constant pe frații și fiii săi duhovncești să-și trăiască viața în pace. Ca istoriograf al mănăstirilor Neamț și Noul-Neamț, era familiarizat cu perioadele dificile și dureroase de dezordine și ceartă[4]. El descrie toate acestea în manuscrisele sale cu un sentiment de regret și tristețe profundă[5].
Poziția clară a părintelui Andronic este exprimată în scrisoarea sa anonimă din decembrie 1879: „Prea iubitule, Te heretesesc cu preaplinul de bucurie praznic al Nașterii Preadulcelui și Preaveșnicului Prunc, Celui ce S-a născut în peșteră și în iesle S-a culcat pentru a noastră mântuire, a Domnului Dumnezeu și Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Numai nașterea a acestui Preaveșnic Prunc, nouă celor de pre pământ ne-a dăruit pace. Ba încă El și în cea mai de pre urmă a Sa petrecere cu oamenii pre pământ, ca o lege a lăsat ucenicilor pacea și printr-înșii și nouă ne-a dăruit pace. Și foarte mult doresc ca în pace și în liniște temeinică săvârșind zilele acestui an, să întâmpinați cu bucurie și Anul Nou și în curgerea zilelor lui să vă întrarmați prin nevoințe a ajunge la acea vreme unde și o zi este ca o mie de ani și o mie de ani ca o zi (II Petru 3:8). Iar mai lămurit a zice către nesfârșita zi unde strălucește lumina cea neapusă”[6]. În aceasta, ca și în alte scrisori, părintele Andronic indică învățătura fundamentală a lui Hristos: Porunca Păcii.
Sigur, nu numai în scrisorile de felicitare dedicate Nașterii Domnului, Anului Nou, Paștelui, ci și în corespondența obișnuită, părintele Andronic revine în mod repetat la tema „Păcii lui Hristos”. Pentru el, aceasta este și rămâne o stare naturală. De aceea, el folosește atât de des expresiile: „Și pacea cea dată de El cu venirea Sa pre pământ să petreacă cu acel sfânt sobor nedespărțită”[7], „Pace vouă”, „Petreceți zilele anului care vine în Pace”, „Și mă rog bunătății Lui ca pacea Lui să odihnească în veci asupra-vă cu toate darurile duhovnicești” și altele[8].
Părintele Andronic povestește în autobiografia sa cu ce teamă a avut să poarte pecețile pentru părintele stareț Gherasim, întemnițat de guvernul lui Cuză, abia peste 30 de ani, în 1892. Iată sfârșitul acestui curajos fapt: „Şi în Sfânta şi Marea zi Luni m-am înapoiat cu pace în sfânta mânăstire»[9].
În descrierea sa a Templului din Ierusalim, Andronic subliniază componenta sa sotiriologică și semnificația Păcii lui Hristos: „Către aceasta zice: „și în biserica aceasta voi da pace”. Pentru că în vremea răstignirii s-a făcut pace între Dumnezeu și între oameni, precum zice apostolul, în scrisoarea cea către romani: „vrăjmași fiind lui Dumnezeu ne-am împăcat prin moartea fiului său”. Această biserică, dar s-a umplut de mărirea Domnului și se adaugă măriri lui Dumnezeu, însă și prin duhovniceștile lucrări ce se fac într-însa și pentru că întru dânsa s-a făcut slobozenie neamului omenesc din jugul păcatului și s-a împrietenit cu Dumnezeu. Iată dar că am arătat cum că se închipuia biserica sfintei Învieri și de către lege și de către proroci”[10].
În alt loc, descriind viața patriarhilor Ierusalimului, el admiră curajul și determinarea Patriarhului Narchis (secolul al II-lea d.Hr.) – al 30-lea și al 34-lea Patriarh al Ierusalimului, mort în 211 sau 216 la vârsta de 116 ani. „Apoi după acesta s-a pus preasfințitul Narchis în anul 194, carele era foarte vestit întru cuvioșie și de minuni făcătoriu. Dar văzând el că se stârnise pizmă asupra lui și voind pace, a fugit pe taină și s-a pustnicit prin locuri neștiute” [11].
Această ispravă arată că sfântul mucenic Narchis era gata să se jertfească pe sine, să se dezică de cariera sa, de dragul păcii în Biserică. Este simbolic faptul că, în descrierea pelerinajului său la Kiev, părintele Andronic indică doar de două ori că „a ajuns/s-a întors” în pace. Prima dată când a menționat acest lucru a fost atunici când a ajuns la Odesa, iar a doua oară, atunci când a revenit acasă la mănăstire. Citez: „Iar la 17 septembrie pornind și trecând stanțiile Kobleva, Saciavka și Dofinka, am ajuns cu pace la orașul Odesa și aici mai odihnindu-mă am mers la mănăstirea care se numește Bolșoi Fontan, ce este pentru monahi al doilea clas, în depărtare de la Odessa de 12 verste, chiar la malul Mării Negre. Care mănăstire este întemeiată în anul 1824 întru cinstea Adormirii Preacuratei Maicii lui Dumnezeu. Și aici am aflat pe un duhovnic foarte bătrân, anume Varlaam, carele mi-a spus cum ca a viețuit și în monastirea Neamțului la noi, în anii 1816”[12].
Pentru a doua oară îi mulțumește lui Dumnezeu: „am venit cu pace acasă cu ajutorul lui Dumnezeu la sfânta nouă mănăstire Neamțu în Basarabia și am mulțumit Preacuratei Maicii lui Dumnezeu”[13]. Astfel, vedem că pentru el a fost binecuvântarea lui Dumnezeu să viziteze locurile sfinte din Kiev, să-și întâlnească frații și să se întoarcă acasă în pace.
Dorim să ne oprim mai în detaliu asupra exemplului pozitiv dat de părintele Andronic. În descrierea vieții cuviosului Paisie Velicikovski, ca exemplu de predică, Andorinic citează întreaga omilie a Cuviosului, rostită la praznicul Nașterii Domnului Hristos, cu traducere în limba română. Această predică este dedicată „Păcii lui Hristos”. Ea a servit în multe feluri drept inspirație însuși pentru părintele Andronic. Vom citi cele mai grăitoare pasaje din această predică: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pre pământ pace întru oameni bună voire. (Lc. 2:14) Vrednică de mirare cu adevărat! și plină de înțălepciune este această îngerească cântare și tainică. Ca orișcarele mijlocitoriu pacea este pusă între slava lui Dumnezeu cea trimisă și între bunăvoință cea către oameni. Și încă și ceea ce este și mai mare! Că nu oamenilor ci pământului pre pace o au rânduit și nu fără de pricină cu adevărat nici așa prost unele ca acestea se glăsuiesc. Pentru că prin greșeală sa depărtat omul de dumnezeiescul daru și sa fost făcut lui Dumnezeu, arătat vrăjmaș. Deci, vine Stăpânul făpturii ca să facă pace între Dumnezeu și între oameni. Drept aceea, pace este acel lucru pentru care sfârșitul a fost Dumnzeiască întrupare. Iară întrupare pentru care sfârșitul i-au fost mântuirea și izbăvirea oamenilor. Că pentru aceasta și între dumenzeiască slavă și între bunăvoire se pune. Iar pentru ca să fie cu Dumnezeu unită prin pace, omenirea cea lepădată: Tatăl bineavoit, Fiul s-a sălășluit și Duhul Sfânt împreună a lucrat. Și iarăși prin acest feliu de nebiruită pace: pre cea negrăită iubire de oameni a lui Dumnezeu către noi și nedășertatul noianul, noi cei mântuiți înțălegând-o, am proslăvit și nu vom înceta a proslăvi pre Dătătorul de acest feliu de bunătate și daru. Că pentru aceasta și ferecitul Pavel, pace l-a numit pre El, adică pricinuitoriul al păcii, zicând: „Hristos este pacea noastră, Carele a făcut pre amândouă una.” (Ef. 2:14) (În următoarele rânduri predicătorul desfășoară tema hristologică. El explică unirea naturii divine și umană în Hristos. Pentru a menține lucrurile simple pentru ascultători, vom omite acest pasaj. Apoi predicătorul își continuă discuția despre pacea lui Hristos) Și care dar sunt acestea amândouă? Dumnezeu cu adevărat și omul. Pre care le-au împreunat El, fiind Pacea noastră. Mijlocitoriu, zic, între Dumnezeu și între om. Iisus, Iubitorul de oameni, prin omenire, și știu dealecticii pre acestea ce le grăiesc, căci întru toate arătările asilogizmelor, ce împreună pre marginea cea mică către cea mare, mijlocitoriui hotar se zice. Așa și la dumnezeiască începătorie se vede și se face arătare pentru că marginea cea mare este firea cea Dumnezeiască, iar cea mică – omenirea. Iar mijolcitoare către cea dumnezeiască – Ipostasul Cuvântului lui Dumnezeu! Între care Prea slavit aceste două firi: cea Dumnezeiască zic și cea omenească sau unit. Drept aceea, noi mărturisim, cinstind pre Unul Hristos, îndoit în fire dar nu în ipostas. Cu dreptul dar este această cântare îngerească. Că în mijlocul slavei lui Dumnezeu celui Prea înălțat și bună voire cea între oameni pace este pusă. Nu numai oamenilor ci și pământului pace. Și nu-i cu necuviință, căci acestuia i s-au și hotărât. Că pământul este al totului centru, neclătit și nemișcat. Și împrejurul lui toate celelate se învârtesc și se întorc. Și de dânsul, ca niște unele de altele sunt legate: și întru o unire atârnate. Precum și de centru crugului cele împrejurul lui. Cu toate liniile ce stau împrejur, atârnă de el. Deci cum dar, pământului nu i s-ar cuveni pace, pământul este centru la toată alcătuirea și pacea este centrul, ca o cunună împletită a faptelor bune. Pământul este ca o țăsătură și temeiu acelorlalte și Pacea est cap a tuturor faptelor celor bune. Neclătit este pământul și pacea este fără turburare și neclătită.
Și ce zic? Pacea este însuși Hristos, dupre Apostolul. Căci Hristos este cu adevărat Dumnezeu și om și ca un Dimnezeu este neclătit. Că unde cel fără de sfârșit nu se clătește deci și pacea este neclătită.
Ai acestei păci a fost pricinuitoare nouă întruparea lui Dumnezeu-Cuvântului. Care celor ce l-au iubit prin faptele cele bune și mai înăinte de întruparea Domnului nu prost le o arvone.
Pre Ruvim, (a. Fac 35:28; 48:5-8; 49:9; Num. 32:21 II Leg. 33:6; Fac. 37:21; 22:24) subt negblagoslovenie a pus Iaсob tatăl său, ca pre cela ce a spurcat părintescul pat, iar proorocul Moise nu numai că l-au blagoslovit mai înainte de sfârșitul său, ci încă și mai înainte decât pre altele neamuri, pre seminția lui Ruvim cu moștenirea soartei o au blagoslovit[14].
Și oare ce este aceasta că tatăl lui nu l-a blagoslovit, iar acest prooroc l-a blagoslovit așa cu adevărat? Că acesta este carele pe frații săi i-a împăcat. Cei ce se turbase asupra lui Iosif și pre fratele său carele ere închipuirea a Stăpânului Hristos din ucidere l-au izbăvit. Încă și aceasta a fost cercetată de bogoslovi. Pentru care pricină Dumnezeiască Scriptură de făcătorul a toate spune: că când făcea, pre fișticare făptură deosebi, era fără de acest cuviințel adaos: „foarte” și le numea pre cele făcute numai bune, zicând: „și a văzut Dumnezeu că este bun.” Iar la toate cele făcute pune: „foarte bune”. Cu adăujire zicând: „Și a văzut Dumnezeu, toate câte au făcut și iată bine foarte” (a. Fac. 1:8, 10,12, 18, 25, 31). Și iarăși aceea grăiesc că după ce zidea părțile vedea pe fișticarele despărțite între ele. Iar când s-a odihnit de toate lucrurile sale, le-au văzut pre toate întru una și unite între sine. Și pentru acest feliu de unire, căruia îi este pacea începutul. Pre adaosul acesta lau adaos al zice: „iată toate sunt foarte bune”, că atâta de fierbinte este Dumnezeu, ibitoriu de pace. Întru cât și Domn al păcii și Dumnezeul păcii se numește (b. Is. 9:6), drept aceea și de la Tatăl pentru ucenicii săi și pentru toți hristonomiții cere unire pașnică și duhovnicească către Dumnezeu și unul către altul, zicând Iisus: „Părinte, dă le lor ca să fie una, precum și noi una suntem”[15] (c. In. 17:22).
Încă și în vremea aceea când s-a născut Domnul cu adâncă pace se ținea lumea. Că dacă nu ar fi avut pace August Chesariu, apoi nu ar fi putut scrie pre tot cei de supt stăpânirea lui. Pre această pace, ca pre o deosebită comoară o au dat apostolilor săi Domnul zicând: „Pacea mea o dau vouă”. (a. In. 14:27). Și ca în scurt să zic, de la pace s-au început și întru pace s-a săvârșit taina iconomiei celei trupești a lui Dumnezeu. Pre această pace și noi cerșând-o, de la începătorul Păcii Stăpân să strigăm: „O Stăpâne, Hristoase Împărate, cela ce ai împăcat toate împreună, cu întruparea Ta cea mai presus de fire și până la chip de rob te-ai pogorât. Împacă și acum pre sufletele tuturor celor ce cu credință și cu inimă înfrântă și[16] smerită aleargă către tine. Și prin înfocată osârdie cu lacrimi te cauă pe tine. Trimitele de sus darul tău întru inimele lor. Ca să stingă și să liniștească războiul cel ce se ridică asupra lor de la diavolul cel cumplit vrăjmaș, găndirtorul și simțitorul al patimelor și furtuna poftelor și să pice în gândurile lor a avea cea dea pururea pace și dragoste către Tine Mântuitorule al nostru și către aproapele, dăruindu-ne nouă împreună și ușurință asupra amărăciunilor sufletești și trupești, celor ce ne stau asuprănea. Amin” [17].
Această rugăciune frumoasă este mai relevantă ca niciodată. Ea este actuală prin simplitatea și profunzimea sa, prin mesajul său spiritual și prin universalitatea sa. Ea se potriviște citirea atât în biserică, cât și acasă, în timp de pace și în timp de război, pentru tineri și vârstinici.
Concluzie
În concluzie, trebuie menționat că activitatea pastorală a părintelui Andronic nu și-a pierdut semnificația. Ea deschide noi perspective contemporanilor. Moștenirea pastorală a părintelui Andronic ne ajută să înțelegem mai bine testamentul cuviosului Paisie și să înțelegem provocările timpului nostru. Ea ne ajută să înțelegem rolul și locul fiecăruia dintre noi în slujirea Păcii. Evident, există multă muncă în acest domeniu, atât în dimensiunea personală, comunitară, cât și socială. Andronic ne arată direcția, dar calea pe care să mergem și să ne dezvoltăm trebuie să fie aleasă de fiecare din noi în parte.
Opera părintelui Andronic este centrată pe Hristos și, prin urmare se axează pe pace. Este foarte trist că poruncile marilor noștri stareți de la Neamț și de la Noul-Neamț nu sunt îndeplinite și nu sunt solicitate. Să sperăm că eforturile modeste ale fiecăruia dintre noi citind sau auzind aceste rânduri vor servi la întărirea păcii în inimile noastre, în familii, în țări și în societatea noastră. Domnul să ne ajute, prin rugăciunile Maicii Domnului, Sfântul Paisie de la Neamț și a tuturor urmașilor săi.
[1] GUMENÂI Ion. Andronic Popovici și opera sa istorico-religioasăi. În Conferința „Istorie, etnografie şi spiritualitate în viziunea personalităţilor basarabene din a doua jumătate a sec. al XIX-lea – prima jumătate a secolului al XX-lea” 4, Chişinău, Moldova, 23 septembrie 2023 OVCINICOVA-PELIN (V.), Catalogul general al manuscriselor moldovenești păstrate în U.R.S.S., Colecția bibliotecii mănăstirii Noul-Neamț (sec. XIV-XIX). (Catalogue général des manuscrits moldaves conservés en URSS. Fonds de la bibliothèque de Noul-Neamț (XIVème-XIXème siècles)). Chișinău, Știința, 1989. Беспалко Виталий, священник. Архимандрит Андроник (Попович) как историограф монастырей Нямец, Секул и Ново-Нямецкий. Сергиев Посад, 2002. Dormidont (Băbărău), ieromonah. Ion Gumenâi. Andronic Popovici, arhimandrit. Istoria sfintelor mănăstiri Neamț și Secu. Vol. I. Chisinau, 2016. PELIN Valentina. Paisianismul în contextul cultural și spiritual Sud-Est și Est European (secolele XVIII-XIX), Ed. Doxologia. Iași, 2017.
[2] Доримедонт Бадэрэу, иеромонах. Studiu introductiv. Istoria Sfintelor mănăstiri Neamț și Secu. Vol. III-IV. Chișinău. 2020. P. 9-10.
[3] « Здесь, (в Ново-Нямецком монастыре Андроник) останется до смерти, продолжая и совершенствуя свою деятельность в исторических исследованиях ». Там же. Стр. 34.
[4] НАРМ Ф. 2119. Оп. 3. Д. 30. В Ворове отец Андроник описывается жизнь и деятельность Нямецких старцев.
[5] Когда в 1887 году, на него был сделан донос некоего богомольца (паломника) Василия Григоровича Правдивого, Андроник отвечал объяснительным письмом в 12 листов. Там же. Оп. 1. Д. 107. Л. 4 – 9 (обр).
[6] Там же. Д. 22. Л. 36 (обр) – 37.
[7] Там же. 35 (обр).
[8] Там же. Л. 36.
[9] https://www.catacombeleortodoxiei.ro/aduceri-aminte-1820-1892/#p25 Автобиография отца Андроника Поповича НАРМ. Ф. 2119, Оп. 3, Д. 95.
[10] Андроник (Попович), архимандрит. Путешествие в Иерусалим. НАРМ. Ф. 2119. Оп. 3. Д. 43. Л. 29.
[11] Там же. Л. 36.
[12] Там же. Д. 106. Л. 15 (обр).
[13] Там же. Д. 106. Л. 16 (обр).
[14] Ibidem. F. 207 (v).
[16] Ibidem. F. 209.
[17] Там же. Д. 70. Л. 205-210. Andronic Popovici, arhimandrit. Viața și opera lui Paisie Velicikovscki. Chișinău. 2022. P. 233-236.
