Cuvânt al Preacuviosului arhimandrit Ambrosie (Munteanu) la ipopsefierea sa ca episcop de Neftekamsk şi Belebei Sanctitatea Voastră, Preafericite Părinte Patriarh şi Mare Domn! Înaltpreasfinţiţi şi Preasfinţiţi Arhipăstori! Prin harul lui Dumnezeu, alegerea Sanctităţii Voastre şi a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, eu, nevrednicul, sunt chemat la slujirea arhierească, spre cinstea „chemării de sus, întru Hristos Iisus” (Filip. 3:14). Conform tradiţiei vechi a Bisericii, se cuvine să spun acum un cuvânt. „Chiar dacă sunt neiscusit în cuvânt” (2 Cor. 11:6), cele spuse de mine acum vin din adâncul simţirilor şi sentimentelor mele. Conştient de slăbiciunea mea, împreună cu Psalmistul, strig cu emoţie: „Încă nu este cuvânt pe limba mea şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate” (Ps. 138: 4-5). Cu anevoie este a vorbi în faţa dumneavoastră, care sunteţi stâlpii Bisericii noastre, despre importanţa şi măreţia slujirii arhiereşti, deoarece “este înaltă şi n-o pot ajunge” (Ps. 138:6). Să vorbesc despre mine mi-e ruşine „fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică în trupul meu, ce este bun” (Rom. 7:18), iar „dacă trebuie să mă laud, mă voi lăuda cu cele ale slăbiciunii mele!” (2 Cor. 11:30). Singurul lucru pe care vreau să-l mărturisesc tuturor – este că acum inima mea este plină de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru fiecare clipă trăită şi de bucuria încrederii mari acordate mie de către Preafericitul Părinte Patriarh. Amintindu-mi de trecutul vieţii mele, nu pot să nu observ că providenţa lui Dumnezeu m-a condus prin încercări şi suferinţe, prin diferite funcţii şi ascultări bisericeşti, pregătindu-mă pentru o slujire mai înaltă şi mai responsabilă. Copilăria şi adolescenţa mea au trecut în afara Bisericii, iar venirea la credinţă a coincis cu căderea regimului ateu. Bunul Dumnezeu, care “îndelung rabdă, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pentru 3:9) m-a chemat la Viaţă. Când la vârsta de douăzeci de ani, am depus voturile monahale, nu am avut nici cea mai mică ezitare sau îndoială în corectitudinea alegerii făcute, şi până în prezent sunt convins că monahismul este singura cale pe care a trebuit să păşesc. Educaţia spirituală am primit-o de la episcopul de Tighina Vichentie (în prezent Mitropolit al Asiei Centrale) şi de la adormitul în Domnul episcopul de Edineţ Dorimedont, cărora le-am fost mulţi ani în ascultare. De la dânşii, călugări ai lavrei Sfântului Serghie, am deprins dragostea pentru Biserică. Ei m-au învăţat evlavia rusă şi mi-au altoit spiritul monahal. Anii trăiţi în preajma lor au fost pentru mine o perioadă de creştere şi de formare duhovnicească. În cei douăzeci de ani de slujire în Biserica Moldovei, am fost şi simplu călugăr, şi secretar eparhial, şi director de seminar, şi duhovnic la maici, şi stareţ de mănăstire. De dragul ascultării, m-am ostenit atât în slujbele mănăstireşti, în birourile eparhiale, în sălile de clasă, cât şi la zidirea de biserici şi mănăstiri. În toţi aceşti ani, am avut a experimenta şi bune şi rele. Am trecut urgia războiului de pe Nistru. Îmi sunt cunoscute şi invidia, şi trădarea, şi calomnia din partea celor apropiaţi. Sunt sigur că toate aceste încercări au fost îngăduite de Dumnezeu spre folosul meu. Multe greşeli au fost comise de mine însumi din cauza vârstei şi din insuficienţa experienţei de viaţă. Amintindu-mi acestea, vreau să-i mulţumesc Înaltpreasfinţitului Vladimir, mitropolit al Chişinăului şi al întregii Moldove, pentru că a crezut în puterile mele şi m-a sprijinit pe deplin în eforturile depuse de mine. Multumesc, de asemenea, chiriarhului meu, episcopului de Ungheni şi Nisporeni Petru, pentru sprijin şi sfaturi. Dumnezeu a rânduit să-mi fac studiile nu numai în Moldova, ci şi peste hotare. Deosebit de importanţi pentru mine au fost anii de studii post-universitare la Studiile general-busericești de aspirantură si doctorat în cinstea sfinţilor Chiril şi Metodiu, unde am studiat la Departamentul pentru relaţii externe bisericești al Bisericii Ruse. Vreau să cred că am preluat o experienţă bună, ce îmi va ajuta mult în viitoarea mea slujire arhierească în Republica Bashkortostan, o regiune străină pentru mine. Mai cu seamă că una din sarcinile mele principale va fi să mărturisesc adevărul Ortodoxiei şi în acelaşi timp să stabilesc relaţii condescendente cu reprezentanţii religiei islamice. În acest moment crucial pentru mine doresc să exprim adânca şi fiasca mea recunoştinţă mitropolitului de Volokolamsk Ilarion pentru căldura şi sinceritatea cu care Înaltpreasfinţia Sa m-a tratat în timpul aflării la studii, pentru încrederea pe care mi-a arătat-o, recomandându-mă la treapta de episcop, pentru grija părintească pe care cu drag mi-o poartă. Nu în ultimul rând, sincer şi din toată inima mulţumesc Sanctităţii Voastre, Preafericite Părinte Patriarh, pentru faptul că V-aţi oprit privirea asupra mea, un păcătos şi nevrednic. Acum un an, la mănăstirea Solovki, Sanctitatea Voastră, vorbind despre atitudinea monahilor faţă de slujirea arhierească, aţi calificat carierismul monahal ca fiind cel mai dezgustător lucru în Biserică. Deaceea, am marea nădejde că chemarea mea la treapta slujirii arhiereşti este o manifestare a voinţei lui Dumnezeu, pentru că sunt încrezut că în Biserică deciziile Ierarhilor exprimă voinţa lui Dumnezeu. Permiteţi-mi să Vă asigur, Preafericite Părinte Patriarh, că voi face tot posibilul pentru a îndreptăţi această mare încredere. Sanctitatea Voastră aţi fost întotdeauna pentru mine un exemplu de slujire jertfelnică şi devotament faţă de Biserica lui Hristos – un exemplu căruia mă angajez şi de acum încolo să-i urmez. Vă rog, Preafericite Părinte, să mă pomeniţi în rugăciunile Sanctităţii Voastre, să-mi împartăşiţi din bogata experienţă pastorală pe care o aveţi şi să mă sprijiniţi cu sfaturi de ajutor, fără de care cu greu voi face faţă ascultării încredinţate mie. Sanctitatea Voastră! Înţelepţi ierarhi ai lui Dumnezeu! Acum, când mă apropii de hotarul semnificativ al Cincizecimii mele, gândul că “oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere” (Luca 12:48), mă face să tresar. După mine, viaţa episcopului este asemenea unui aisberg a cărui parte vizibilă, ce relevă fastul, slava şi cinstea slujirii arhiereşti, este incomparabil de mică în raport cu partea invizibilă a vieţii de arhiereu, încărcată de probleme, greutăţi şi necazuri. Prin urmare, Vă implor, atunci când veţi pune mâinile pe capul meu nevrednic să Vă rugaţi ca odată cu pogorârea Duhului Sfânt să primesc şi puterea „pe care ne-a dat-o Domnul spre zidirea” Bisericii (2 Corinteni 10:8), ca „să propovăduiesc Evanghelia şi în ţinuturile de dincolo…, dar fără să mă laud cu măsură străină, în cele de-a gata” (2 Corinteni 10:16), şi să mi se dea mie tăria de a purta neobosit jugul cel bun al arhieriei până la sfârşitul zilelor mele, în care să mă ajute Însuşi Marele Arhiereu, Domnul şi Dumnezeul nostru, Iisus Hristos. Serviciul de presă al Patriarhului Moscovei și al întregii Rusii
Ipopsefierea arhimandritului Ambrosie Munteanu in episcop de Neftekamsk si Belebei
