Doamne, luminează întunericul din mine! (Sf. Grigorie Palama)
Iubiţi credincioşi,
Iată-ne ajunşi în această Duminică a II-a a Postului Mare, Evanghelia de astăzi ne arată, în mod deosebit, harul sau puterea vindecătoare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care vindecă un paralitic, numit slăbănog în limbajul evanghelic. Dar înainte de al vindeca pe acesta, Hristos Domnul îi spune: „Fiule, iertate iți sunt păcatele tale!”
„Şi, intrând iarăşi în Capernaum, după câteva zile, s-a auzit că este în casă. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi le grăia lor cuvântul. Şi au venit la El aducând un slăbănog, pe care-l purtau patru inşi. Şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei unde era Iisus şi prin spărtură, au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul; şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: «Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”
Şi erau acolo unii dintre cărturari, care şedeau şi cugetau în inimile lor: «Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai unul Dumnezeu?»
Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul Lui că aşa cugetau ei în sine, le-a zis lor: «De ce cugetaţi acestea în inimile voastre? Ce este mai uşor a zice slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă? Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: «Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta!»
Şi s-a sculat îndată şi luându-şi patul, a ieşit înaintea tuturor, încât erau toţi uimiţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: «Asemenea lucruri n-am mai văzut niciodată!»”
Fără îndoială că fiecare dintre noi, macar o dată în viaţă am simţit că, atunci când suntem mai nenorociţi, suntem mai singuri şi în general, singurătatea ne apare ca o mare nenorocire. Dar iată că astăzi ni se pune înaintea ochilor un exemplu minunat de încercare de a anula singurătatea şi tristeţea unui om, prin aducerea lui înaintea lui Dumnezeu. Să vedem despre ce este vorba:
Iată că Iisus, se afla în Capernaum şi după câteva zile s-a auzit că El este în casă; cu alte cuvinte, nu s-a dus acolo să se dea în spectacol, nici să participe, ştiu eu, la mese bogate, ci s-a aşternut, spun mulţi, în rugăciune. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât nu mai era loc nici înaintea uşii, şi le grăia cuvântul. Iată, mulţimea venea în jurul Mântuitorului ca albinele la un stup de miere, pentru că simţea că de acolo vine o putere deosebită. Văzuseră până atunci fie un lepros vindecat, fie boli şi demoni mulţi alungaţi; dar, iată, aveau să-L audă pe Acela Care făcuse toate acestea.
Aşteptau Cuvântul, şi ni se spune că au venit la El aducând un slăbănog patru inşi, şi neputând ei, din pricina mulţimii, să se apropie de El, au desfăcut acoperişul casei în care era Iisus şi prin spărtură au lăsat în jos patul în care zăcea slăbănogul. Acum nu trebuie să înţelegem neapărat că au spart un acoperiş din acesta cu care suntem noi obişnuiţi, dar altceva aş vrea să subliniem astăzi aici; nu dărâmarea acoperişului, ci gestul acesta de prietenie nemaipomenită, acela de a face ceva uimitor, pentru a putea să aduci un om înaintea lui Dumnezeu. Tuturor ne convine să ne lăudăm că suntem prieteni cu prietenii noştri, dar de cele mai multe ori cădem în această extremă a admiterii fiecărui păcat al prietenului nostru. Adevărata iubire, adevărata prietenie este aceasta în care sfărâmi zidurile pentru a-l aduce înaintea lui Dumnezeu. Ce minunată pildă este aceasta în care, iată, se face spărtura în acoperiş; în acoperişul acesta al indiferenţei noastre de fiecare zi, în acoperişul acesta al nonşalanţei noastre de fiecare zi. Trebuie să găsim spărturi prin care să ne ducem prietenul bolnav înaintea lui Dumnezeu; şi prietenul bolnav nu o dată ne poate fi şi sufletul nostru. Dacă nu reuşim ca, în ciuda mulţimii care ne copleşeşte, să spargem zidurile pentru a ajunge la Iisus Hristos, drumul ne va fi mult mai îngreunat de tot ceea ce poate fi interpus între noi şi Hristos. Pentru că, iată, plată pentru acest minunat act de prietenie: „Văzând Iisus credinţa lor, i-a zis slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!”.
Poate vă întrebaţi de ce accentuez atât de mult pe adevărata prietenie şi pe aducerea înaintea lui Dumnezeu, pentru că astăzi ne este rânduit în calendarul Bisericii a doua Duminica din Post care este inchinata Sfântului Grigorie Palama; Sfântul Grigorie Palama căruia, ca oricărui sfânt, îi putem spune prietenul nostru înaintea lui Dumnezeu. Sunt mulţi care se smintesc de noi că ne rugăm sfinţilor. Iată, dacă vreţi, o dovadă minunată a ceea ce pot face sfinţii pentru noi: să spargă acoperişul lumii pentru a ne purta înaintea lui Dumnezeu pe braţele lor şi a ne aşeza înaintea lui Dumnezeu, coborându-ne pe funiile rugăciunii, ale smereniei, ale dragostei şi ale împreună-comuniunii cu ei. Atunci suntem tari cu adevărat, când avem prieteni tari cu adevărat, care nu ne lasă să fim depărtaţi de Mântuitorul Iisus Hristos, din cauza mulţimii care-L înconjoară, cu treabă sau fără treabă. Şi, iată, ne poartă pe braţele lor, spărgând zidurile, pentru a ne apleca înaintea lui Dumnezeu.
Pomenirea Sfântului Grigorie Palama – în a doua Duminică a Postului Mare – este legată de cinstirea icoanelor, fiind, de altfel, o prelungire a triumfului icoanei, ca poartă harică spre Dumnezeu.
Cu toate că Sfântul Grigorie a trăit în secolul al XIV-lea, el are încă multe de spus vremurilor noastre, întrucât, aşa cum ştim, aceleaşi curente filosofice, teologice şi chiar sociale care prevalau pe vremea sa, predomină şi acum.
Nu mai intrăm în alte detalii biografice şi bibliografice, spre a nu vă obosi peste măsură, dar vă invităm să citiţi singuri măcar anumite bucăţi din scrierile cuprinse a Sfintului Grigorie Palama, încercând, totodată, să cugetaţi asupra acestui fapt esenţial: ştiind că pentru mântuire este nevoie de har, credinţă şi fapte bune, trebuie să mărturisim credinţa dreaptă că harul este necreat, pentru că ceva creat n-ar putea mântui creatura, adică pe noi, adevăr mărturisit cu tărie de Sfântul Grigorie.
Lucia GUȚU
