Reflecție la Duminica a III-a din Postul Mare

„Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o Slăvim.”

În urcușul duhovnicesc spre Înviere, duminica a treia din Postul Mare, a Sfintei Cruci, vine să ne ofere întărire și sprijin, să ne ofere Crucea care cu puterea ei umbrește moartea, Crucea care ne ajută să ne înălțăm de la pământ la Cer.

Mântuitorul ne îndeamnă să ne lepădăm de sine, să ne luăm crucea și să-L urmăm, din dragoste punându-ne sufletul pentru El și pentru aproapele. În viața creștinului dragostea și suferința se întrepătrund.  „Nu putem iubi fără să suferim. Cea mai mare durere este să iubim până la sfârșit. Hristos atât de mult a iubit lumea, încât S-a dat morții pe cruce.”

Cel căruia Dumnezeu îi descoperă taina Crucii, va tinde să-și trăiscă viaţa în alt chip. Nu-și va mai dori plăcerile deşarte ale acestei lumi, nu va mai căuta să-și satisfacă ego-ul și orgoliul, ci va descoperi bucuria de a sluji oamenilor, familiei, societății.

Fragmentul evanghelic rânduit a se citi în această duminică ne propune un program de viaţă, Dumnezeu ne oferă Crucea care ne deschide Cerul,  arătându-ne că nu există o altă cale de mântuire decât urmarea lui Hristos. Urmarea faptelor dragostei Sale, a smereniei și a primirii voii Tatălui, chiar dacă aceasta a însemnat moartea pe Cruce. Moştenitori ai Împărăţiei vor fi purtătorii crucii, cei care vor trece peste Golgota încercărilor și  se vor bucura de Lumina Învierii.

„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie,” – ne spune Evanghelia de astăzi. În aparență simplu și ușor de înțeles. Și totuși, ce înseamnă această lepădare de sine?
Altfel spus, lepădarea de sine înseamnă izbăvirea de adorarea de sine, de egocentrism, această boală a existenţei noastre, care e izvor şi reazem a tot păcatul: lăcomie, desfrâu, trândăvie sau pismuire, mânie, nedreptate… şi mai ales mândrie, slavă deşartă, care mă închide în mine, în sinea mea, mă îndepărtează de semeni şi aşa mă osândeşte la izolare, opacitate spirituală, nerodire, sărăcie sufletească. „Mândria e dovada unei minţi sărace”, zice Sfântul Ioan Hrisostomul. Într-adevăr, făcând un pas şi mai adânc în înţelegerea lepădării de sine, observăm: când eu mă văd, mă preocup numai de mine, când sunt plin de mine, nu mai las loc să pătrundă în suflet, în inima mea nici o rază din lumina şi iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor mei. În schimb, când eu reuşesc să mă golesc de mine, „să mă lepăd”, cum zice Mântuitorul, golul acesta nu înseamnă vid, ci un negrăit plin; e deschidere şi plinire nesfârşită din plinătatea lui Dumnezeu şi bogăţia zidirii. Aceasta e taina şi dezlegarea, cel puţin în parte, a chemării la lepădarea de sine.

Apostolul Pavel, era fericit să spună: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.

Şi acum, în această zi sfântă, privind la Cruce, la Mântuitorul Care s-a răstignit pe ea, aşa cum El, cu o iubire cuprinzătoare se încredinţa atunci Tatălui, la fel și creştinul, chemat şi el să-şi poarte crucea lui, pentru care se şi însemnează cu ea la orice rugăciune, lucru şi drum al vieţii sale, ca şi cu o pecete, trebuie să arate acea iubire a Domnului său, în orice loc, în orice timp sau situaţie şi faţă de oricine. Şi atunci, cu credinţă şi nădejde vrednic este să se roage, să rostească: „ Crucii tale ne închinăm, Hristoase şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. Amin!

Lucia GUȚU

Comentarii

Articole similare

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *