Viaţa monahală în perioada sovietică : exemplul Noul-Neamţ

Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc), secretarul eparhial pentru ocîrmuirea comunităţilor moldoveneşti şi-a susţinut disertaţia la 4 decembrie a.c., şi a obţinut gradul ştiinţific de doctor în ştiinţele istorice la specialitatea “Istoria, texte şi documente”.

Publicăm în continuare prezentarea pentru susţinerea tezei de doctorat la Şcoala Practică de Studii Înalte (Ecole pratique des Hautes Etudes).

Doamnelor, domnilor, membrilor juriului,

vă mulţumesc pentru lectura acestei lucrări şi pentru că aţi acceptat să participaţi la susţinerea acestei teze. Ţin să-i mulţumesc de asemenea directorului meu de teză, D-lui Gonneau, care mi-a insuflat dorinţa de a studia şi a analiza manuscrisele, documentele, operele referitoare la istoria Rusiei, Moldovei şi a Franţei, şi pentru că m-a ajutat în procesul elaborării acestei lucrări. Mulţumesc Dnei Simone Malinin, profesoara mea de franceză. Mulţumesc familiei, tuturor invitaţilor şi tuturor celor care aţi venit astăzi la acest eveniment.

Teza mea de doctorat are tema :

Viaţa monahală în perioada sovietică : exemplul mănăstirii Noul-Neamţ

Cercetarea mea cuprinde desfăşurarea şi limitele practicii religioase şi în particular a vieţii cotidiene în cadrul unei regiuni istorice ortodoxe, situată la graniţele a trei imperii moderne : Impreiul rus, Imperiul otoman şi Imperiul austriac. După primul război mondial, această regiune a avut statute diferite şi a fost inclusă în formaţiuni politice antagoniste. A purtat numele de Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) (1924-1940), apoi Republică Socialistă Sovietică Moldovenească (RSSM) (1940-1941). În perioada anilor 1941 – 1944 ea a făcut parte din România, înainte de a redeveni RSSM în perioada anilor 1944 – 1991, una din cele cincisprezece republici, formînd Uniunea Sovietică. Din 1991, cu numele de Republica Moldova, ea este independentă.

Studiul meu s-a bazat pe ansamblul de fonduri de arhive consultabile în prezent. Scopul său a fost de a studia condiţiile exersării libertăţii cultului, în principiu garantat de toate constituţiile Uniunii Sovietice şi restricţiile practice pe care le-a cunoscut, de la împiedicări la celebrări şi procesiuni, sau la întreţinere de clădiri, pînă la lichidarea comunităţilor religioase şi a interdicţiei non oficiale făcută tinerilor de a îmbrăţişa viaţa monahicească sau sacerdotală (preoţească).

M-am interesat de asemenea de contextul economic în care s-a derulat viaţa monastică în perioada sovietică, de la taxarea exploatărilor comunităţilor religioase pînă la confiscarea terenurilor, clădirilor, bunurilor monastice, la regruparea şi închiderea, pretins spontană, a mănăstirilor. Am cercetat de asemenea reacţiile pe care aceste iniţiative le-au trezit în sînul Bisericii, represia asupra clerului şi fidelilor şi modalitatea cum unii şi alţii au putut să traverseze acestă perioadă.

Punctul principal din această lucrare este mănăstirea Noul-Neamţ. Acest an este unul jubiliar pentru ea, a împlinit 150 de ani de la fondare şi a devenit un simbol al vieţii spirituale şi culturale a lumii moldave. Mănăstirea reprezintă un pilon al ortodoxiei şi un nod al moştenirii isihastă, renovată, adoptată şi transmisă generaţiilor viitoare de către Paisie de la Neamţ (1722-1794), în secolul al XVIII-lea.

Mănăstirea Noul-Neamţ se află nu departe de Nistru, în satul Chiţcani. Situată la 70 de km de Chişinău, la 10 km de Tighina şi la 5 km de Tiraspol, ea a atras şi atrage încă mulţi pelerini, demnitari bisericeşti, oameni politici şi vizitatori străini. Din punct de vedere geopolitic, se află la graniţa lumii slave şi celei române, şi comunitatea a acumulat, de la bun început, obişnuinţa complicaţiilor diplomatice şi a hărţuirilor administrative, atât ruse, cât şi române.

Trebuie să amintim că Noul-Neamţ a fost şi este în continuare o comunitate multilingvă şi multiculturală. Datorită situaţiei sale particulare, mănăstirea a jucat un rol important nu numai în cadrul Bisericii locale (episcopia de la Chişinău) şi a populaţiei învecinate, dar şi în sfera relaţiilor internaţionale. În sec. XIX – sec. XX, fraţii mănăstirii Noul-Neamţ au participat activ la acţiunea pastorală a centrelor ecleziastice din Bucureşti şi Chişinău, dar şi a celor din Ivanovo şi Odesa ; ei au deservit parohiile moldoveneşti, dar şi pe cele ucrainene, înlocuind preoţii bolnavi, sau chiar slujind acolo în mod permanent.

Sursele principale a acestei lucrări sunt Arhivele publice şi ecleziastice şi fondurile persoanle care au fost păstrate.
La Arhiva Naţională a Republicii Moldova am studiat documentele păstrate în fondurile 3046 şi 2119, care conţin informaţii foarte preţioase despre viaţa monahală a acestei perioade. Fondul 3046 include toate documentele trecute prin mîinile împuterniciţilor Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe Ruse pe lîngă Consiliul de Miniştri al URSS pentu RSSM.

Găsim aici notiţele rapoartelor făcute la Consiliu, programurile şi orarurile de Stat, estimări şi conturi a evaluărilor estimărilor, documente emise de direcţia centrală şi locală, cereri şi petiţii în favoarea deschiderii bisericilor sau a mănăstirilor, plîngeri etc.

În fondul mănăstirii Noul-Neamţ, pentru perioada 1847 – 1962 (F. 2119, Inventar 1 – 6), au fost studiate : listele frăţimei Noului-Neamţ, completate cu datele anchetelor speciale, protocoalele reuniunilor consiliului mănăstiresc şi a adunărilor generale, documente financiare şi economice, corespondenţa, decretele episcopale şi raporturile stareţilor mănăstirii, la fel şi petiţii şi plîngeri.

Am studiat de asemenea unele manuscrise din biblioteca Noului-Neamţ. Cercetătoarea Valentina Pelin a notat acum 25 de ani, citez : „Manuscrisele mănăstirii Noul-Neamţ conţin o materie bogată pentru studierea istoriei Moldovei, legături culturale cu Bulgaria, Ucraina şi Rusia ; pentru studierea istoriei literelor slavone în Moldova şi istoria limbii moldoveneşti. Această materie are o mare valoare pentru slavistica mondială, cu atît mai mult că o parte semnificativă a fondurilor manuscriselor vechi, păstrate în ţările slave însăşi, au dispărut în timpul celui de-al doilea război mondial” . Fondurile mănăstirii Noul-Neamţ sunt renumite pentru aportul lor la cunoaşterea artelor caligrafiei, miniaturei sau la modalitatea de legare a cărţilor în Moldova. Aici găsim de asemenea mărturii ale producerii hîrtiei în ţară. Subliniez în acest context că această judecată flatată datează din 1989, atunci cînd Moldova făcea încă parte din Uniunea Sovietică.

În Arhiva Naţională a Federaţiei Ruse (Gosudarstvennyi Arxiv Rossijskoj Federacii – GARF) a fost studiat fondul Consiliului pentru problemele Bisericii Ortodoxe ruse şi Consiliului pentru problemele cultelor (F-R. 6991). Aceste fonduri sunt de o foarte mare importanţă pentru cercetători. Fondul conţine : protocoale ale reuniunilor Consiliului şi a Prea-Sfîntului Sinod, corespondenţa patriarhilor, notiţe ale întîlnirilor episcopilor cu lucrătorii Consiliului, rapoarte destinate Comitetului Central al PC al US, instrucţiuni, analize globale, rezumatele împuterniciţilor, dosarele personale ale clerului etc.

Informaţii suplimentare au fost furnizate la Arhiva organizaţiilor social-politice a Republicii Moldova (AOSP RM) (F. 51). Am găsit aici detalii despre planul închiderii mănăstirilor în 1949, în 1959 şi alte proiecte asemănătoare. Am cules de asemenea documente despre satul Chiţcani (F. 14; F. 3174; F. 112), pe teritoriul căruia se află mănăstirea. Aceste surse mi-au permis să precizez relaţiile dintre autorităţile locale şi călugări.

La Arhiva Patriarhiei Moscovei (APM), am răsfoit dosarele personale ale membrilor înaltului cler al eparhiei de la Chişinău şi a Moldovei în perioada sovietică. Arhivele eparhiei moldoveneşti ori a Mitropoliei Moldovei (AMM) păstrează dosarele personale ale unor preoţi şi călugări ai eparhiei care au jucat un rol apreciabil în viaţa monastică din perioada sovietică.

Pe lîngă aceste surse primare, am utilizat şi culegeri de documente adunate de diverşi cercetători moldoveni şi străini, la fel şi memoriile ecleziaştilor, istoricilor şi politicienilor : Valeriu Pasat , Gerd Štrikker , Dimitri Pospelovskij , Mihail Škarovsky , arhiepiscopul Vasile (Krivoşein) şi alţii.

Documentele reproduse în presa ecleziastică rusă, română şi moldovenească din anii 1960 pînă în prezent au jucat un rol important pentru elaborarea acestei lucrări. Putem cita Jurnalul Patriarhiei Moscovei, Luminătorul, Misionarul, Biserica basarabeană, Zvonnica Moldovi, Ecclesia. Tonul acestor publicaţii se schimbă considerabil după 1989, şi ele sunt marcate de informaţiile religioase, dar ele sunt adesea singurele care menţionează anumite evenimente şi destinul unor preoţi, călugări sau fideli.

Publicaţii franceze au fost de asemenea consultate pe parcursul redactării acestei lucrări, cum este revista Vestnik, în rusă, sau Mesager ortodox, în franceza, organul Acţiunii Creştine a Studenţilor ruşi – Mişcarea Tineretului ortodox, revista Istina a centrului de studii „Istina”, Revista studiilor slave a Institutului de studii slave la Paris.

manastirea noul neamtAm divizat teza în opt capitole.

Periodizarea pe care am folosit-o corespunde aceleia pe care alţi cercetători (Mihail Škarovskij , Elena Şişcanu , Liudmila Tihonov, sau protoiereul Vladislav Cypin ) au pus-o deja în evidenţă.
Pertinenţa sa a fost verificată în cazul studiului meu :

1940-1941 – primul an al administraţiei sovietice
1944-1948 – perioada adaptării la noile realităţi sovietice
1948-1953 – răcirea relaţiilor între Stat şi Biserică
1954-1958 – perioada « Dezgheţului »
1958-1964 – persecutarea hruşciovistă

În primul capitol: „regulile mănăstirilor moldoveneşti”, prezint ideea generală a istoriei monahismului moldovenesc, insistînd în mod deosebit pe redactarea, difuzarea şi aplicarea regulilor. Dacă originile ajung pînă în Evul mediu tîrziu, cea mai influentă perioadă este cea a lui Paisie Velicikovscki (1722 – 1794). Stareţul, autor al Filocaliei în versiune slavă, acest părinte spiritual a schimbat profund spiritualitatea monastică în ţările române, în Ukraina şi în Rusia. Stabilit la mănăstirea de la Neamţ (la nord-estul României actuale), pravila sa va fi ulterior transpusă şi adoptată la Noul-Neamţ. O vom găsi tradusă în franceză în anexele lucrării mele.

În al doilea capitol „Viaţa monastică în Moldova sovietică 1944 – 1958” sunt prezentate începutul epocii sovietice, adaptarea călugărilor la noua realitate sovietică, şi perioada „Dezgheţului”. Două evenimente importante au avut loc pe parcursul acestor ani: sinodul monastic din 1955 şi vizita în Moldova a patriarhului Alexei I (Simanskii), în 1956. Cu toate acestea, acest capitol nu se limitează la cadrul juridic sau la viaţa spirituală, dar abordează de asemenea mai larg şi problemele economice. Constatăm o ameliorare, net progresivă a situaţiei materiale a mănăstirilor moldoveneşti care le permite să facă lucrări de reparaţie a bisericilor şi a clădirilor monastice, unele chiar distruse în timpul celui de-al doilea război mondial.

În acelaşi timp, numărul fidelilor, a pelerinilor şi a ascultătorilor s-a mărit considerabil, la fel şi veniturile din donaţii. Această situaţie nu putea să satisfacă autorităţile sovietice a căror politică a unei toleranţe relative era una pur şi simplu tactică. Prin intermediul Bisericii (mănăstirilor), ei doreau să pună în funcţiune agricultura, dar şi să evite o ciocnire cu sentimentul religios încă puternic într-o ţară care s-a alăturat Uniuniii Sovietice. Putem considera această perioadă ca una de „linişte înaintea furtunii”.

Al treilea capitol este consacrat persecuţiei hruşcioviste din anii 1958 – 1964. Am încercat să analizez etapele dezvoltării campaniei antireligioase, la fel şi formele rezistenţei la persecuţie. Am dat detalii referitoare la închiderea mai multor mănăstiri, în special cea din Răciula, Hîrbovăţ, Saharna, etc. În acest punct particular, am adunat mărturie orală a unuia din actorii evenimentelor din Răciula, care a fost printre cei care s-au baricadat timp de zece zile în biserica mănăstirii pentru a protesta împotriva închiderii sale (23 iunie – 2 iulie 1959).

Un mic sub-capitol este consacrat reutilizării edificiilor mănăstireşi pentru administraţia sovietică.

Următoarele patru capitole sunt dedicate în special mănăstirii Noul-Neamţ. Capitolul 4 evocă istoria mănăstirii, de la fondarea sa pînă în 1918. Am analizat motivele înfiinţării acestei noi mănăstiri, între anii 1856 – 1864, în contextul relaţiilor între Imperiul rus şi Imperiul otoman, apoi între Rusia şi România nou apărută. O atenţie deosebită este acordată activităţii primelor trei stareţi (Théophane (Cristea) (1864-1884), Andronic (Popovici) (1884-1893) şi Germain (Eremcioi) (1893-1921)) care au pus bazele funcţionării comunităţii şi au suportat inconvenienţele create de situaţia un pic excepţională a acestei mănăstiri, la intersecţia a două lumi.

Noul-Neamţ depinde de Sfîntul Sinod, organul de conducere a Bisericii Ortodoxe Ruse, dar păstrează de asemena legăturile instituţionale cu „casa-mamă”, mănăstirea Neamţ, care este situată în România. Participarea fraţilor Noului-Neamţ la primul război mondial este de asemenea evocată ; aproape 70 dintre ei au fost mobilizaţi de Armata imperială rusă şi puşi în grija bolnavilor din spitalele militare.

Capitolul 5 se referă la viaţa mănăstirii în perioada celor două războaie mondiale, teritoriul vechii provincii ruse a Basarabiei devine parte componentă a României. Din punct de vedere ecleziastic, este constituită mitropolia în cadrul Bisericii române, şi primul titular a acestei catedre, Gurie Grossu, este un fost frate de la Noul-Neamţ. Relaţiile lui cu comunitatea sunt tensionate, deoarece dacă mitropolitul acordă o atenţie deosebită nevoilor mănăstirii, el intervine şi în alegerea superiorului, încercînd să-şi impună candidatul său în 1930.

O altă criză se produce în anii 1938 – 1930, cînd o parte a comunităţii propune de a reboteza mănăstirea în numele patriarhului Miron Cristea, care era atunci regent şi prim-ministru. Ei au încercat să găsească o legătură între acesta şi primul stareţ al mănăstirii, părintele Teofan (Cristea). În acea perioadă, mănăstirea poseda bunuri importante şi diversificate (terenuri agricole, livezi, viţă-de-vie, tehnică agricolă modernizată) şi frăţimea oscilează între 109 şi 140 de călugări.

Capitolul 6 tratează prima perioadă sovietică (1940 – 1941) şi a celui de-al doilea război mondial (1941 – 1944). Situaţia politică, economică şi financiară a mănăstirii cunoaşte profunde schimbări. După un val de arestări datorat instaurării perioadei sovietice, o atenţie particulară a fost acordată fraţilor care au participat la Misiunea Ortodoxă a Transnistriei, în perioada anilor 1941 – 1944. Începînd cu această perioadă şi pînă în prezent, ieromonahii mănăstirii au început să exerciteze misiunea lor într-o nouă modalitate, să servească parohiile din afara pereţilor mănăstirii. Această practică devine curentă în perioada celei de-a doua perioade sovietice, cînd aproape toţi preoţii mănăstirii (între 12 şi 14 conform anilor) au fost trimişi de către episcop în parohiile eparhiei.

Capitolul 7 este consacrat ultimei faze a istoriei mănăstirii Noul-Neamţ înaintea închiderii sale, perioada anilor 1944 – 1962. Descriu în special situaţia complexă a regiunii la momentul cînd trupele sovietice s-au instalat. Întrebarea restituirii bunurilor importate în România şi reîntoarcerea eventuală a fraţilor care s-au refugiat acolo este crucială în mod special în anii 1945 – 1946. Se instaurează apoi un anumit echilibru între colectivizare, stabilirea unui mod de viaţă socialistă, şi păstrarea unei vieţi religioase în centrul căreia un loc aparte este dedicat Noului-Neamţ.

Mănăstirea rămîne un loc de pelerinaj frecvent, atrăgînd pînă la trei mii de fideli cu ocazia hramului. Activitatea sa economică este încă profitabilă şi acorduri sunt adesea găsite cu administraţia Kolhozului local. La fel ea găzduieşte un anumit număr de arhierei la pensie. Lucrurile se schimbă sub impulsul venit de sus. Autorităţile sovietice constrîng fraţii să accepte o serie întreagă de restricţii inedite activităţii lor economice, trimit ieromonahii din parohii în cadrul comunităţii (lovind veniturilie mănăstirii), obţin o susţinire din partea eparhiei care refuză confruntărilor, etc. După o serie de restricţii, mănăstirea a fost închisă în 1962.

Ultimul capitol al tezei ne prezintă o imagine a „vieţii monastice după anul 1962”. În acest context, atenţia principală este acordată vieţii clandestine a călugărilor şi a călugăriţelor, la fel şi a mănăstirii Japca (unica mănăstire moldovenească activă în perioada anilor 1962 – 1989), istoriei sale şi particularităţilor perioadei sovietice tardive.

În cele din urmă, sunt în jur de 24 de mănăstiri şi mai mult de 700 de biserici care au fost închise de puterea sovietică în Moldova. Aceste locuri de cult au fost transformate în depozite, în grajduri, în săli de sport, în spitale şi în muzee (clopotniţa mănăstirii Noul-Neamţ a fost transformată în muzeul gloriei Armatei Sovietice) etc., şi numărul călugărilor a fost redus la cîteva zeci de persoane.
Această lucrare, bazată în esenţă pe consultarea surselor inedite, este o contribuţie la istoria vieţii monahale în Moldova în sec. XX. Este de asemenea un aport la cunoaşterea politicii religioase în Uniunea Sovietică.

Călugării ocupă un loc de onoare şi prosopografia clerului ortodox este unul din cîmpurile mele de studiu, dar am căutat de asemenea, în măsura posibilului, să ating şi carierele responsabililor publici, că este vorba de agenţii locali executivi sau de împuteniciţi responsabili de afacerile Bisericii ortodoxe din Moldova. Acest personal specializat al administraţiei sovietice are particularităţile sale, care nu au fost încă studiate cu destulă atenţie ca altele, precum învăţătorii sau cercetătorii, militarii sau membrii organelor securităţii interioare.

În sfîrşit, am ţinut să prezint, de fiecare dată cînd apare în documente, populaţia. Fie că este vorba de „fidelii”-creştinii care-şi apără biserica parohială, mănăstirea lor, prin convingere religioasă, fie că este vorba de simpli locuitori, mai mult mobilizaţi în lupta pentru ateism, pentru transformarea şi închiderea edificiilor religioase. Populaţia este ţesătura umană de bază în care mănăstirea este stabilită. Ea este contextul luptei care se duce pentru a impune „omul nou”, socialismul sau pentru a păstra moştenirea seculară. Copiii lor trebuie sa aleagă între două destine de vocaţie : a deveni novice sau comsomolişti…

Sper că cercetarea mea va putea fi utilă tuturor celor care se interesează de istoria Moldovei, de istoria perioadei sovietice şi de istoria mentalităţilor în Europa de Est şi în Balcani.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Comentarii

Articole similare