Etapele formării spirituale conform operelor cuviosului Paisie Velicikovski de la Neamț
Cuviosul Paisie, unul dintre cei mai mari asceți și renovători ai vieții spirituale din secolul al XVIII-lea, a lăsat în urmă o bogată moștenire spirituală. El a parcurs o cale dificilă de căutare și dezvoltare, urcând treptele virtuților, practicând rugăciunea minții și a inimii. Care au fost aceste trepte și cum ne pot ajuta ele în lucrarea noastră spirituală?
În mod tradițional, se obișnuiește să se ia în considerare treptele de creștere spirituală propuse de cuviosul Ioan Scărarul. Ele servesc pentru toată lumea ca un ghid către ascensiune. În cazul nostru, vom încerca să studiem experiența cuviosului Paisie, să analizăm învățăturile lăsate ucenicilor săi, grupând toate acestea în blocuri separate. În acest sens vom folosi modelul propus în „Scara dumnezeiescului urcuș” a cuviosului Ioan Scărarul.
Primul bloc sau prima etapă în ascensiunea spirituală: lupta cu deşertăciunea lumească.
Al doilea: necazurile pe drumul către adevărata fericire.
Al treilea: lupta cu viciile.
Al patrulea: depășirea obstacolelor și liniștea sufletească
A cincilea: unirea celor trei virtuți.
Cuviosul Paisie a arătat prin exemplul său de viață cum trebuie de luptat împotriva deșertăciunii lumești. El a părăsit Academia Kiev-Mohileană la o vârstă foarte fragedă pentru a lucra asupra concentrării și sârguinței spirituale. Tot în luptă și căutare și-a petrecut anii în Moldovlahia și pe Sfântul Munte Athos.
În cartea „Florile câmpului”, atribuită cuviosului Paisie, găsim următorul pasaj: „Odată pentru totdeauna, am renunțat la lucrurile pământești, la înțelepciunea lumească; să uităm toate farmecele lumii; să neglijăm tot ceea ce este atrăgător și să disprețuim tot ceea ce este trecător în această lume; și astfel să venim singuri la Domnul, zi și noapte, să-I slujim cu frică…”[1] Mai departe citim: „Oare nu considerați că tot ce este în lume este nimic, ci vă îngrijiți de nevoile trupului? Toate sunt pieritoare și au un sfârșit; prosperitatea acestei lumi sau odihna trupească este deșertăciunea deșertăciunilor”[2]. De la primul bloc, sfântul trece imediat la al doilea bloc sau la etapa lucrării duhovnicești: „Dacă cineva nu-și pune toată ființa în voia lui Dumnezeu, și în toate nevoile trupești și în toate necazurile, și nu va spune: ”cum este voia Domnului”, el nu se poate mântui. Dar cel care îndură întristări se va bucura treptat la plecarea sufletului său, iar când acesta va pleca se va bucura cu o bucurie inexprimabilă. Când suntem bolnavi, primim răni, sau ne apropiem de moarte și murim, sau suferim de lipsa nevoilor necesare și nu avem pe nimeni care să se milostivească de noi; și dacă în acest moment spunem: „cum voiește Dumnezeu, așa să ne facă nouă”, atunci numai prin aceasta diavolul, dușmanul nostru, va fi rușinat și înfrânt”[3]. Adică, vedem că în lupta împotriva deșertăciunii lumești suntem ajutați de necazuri, greutăți, boli. Fără ele nu ne putem da seama pe deplin de deșertăciunea lumii și de insignifianța tuturor valorilor și atașamentelor materiale.
În viața cuiosului Paisie vedem de multe ori cum el a fost nevoit să părăsească locuri deja stabilite și să se mute în altele noi. Acest lucru a fost deosebit de dificil pentru el la o vârstă înaintată, când a trebuit să părăsească mănăstirea Dragomirna și apoi Secu pentru a prelua conducerea mănăstirii Neamț[4].
Este important să ne amintim că nici durerile și bolile nu ne ajută întotdeauna cu succes să depășim viciile și patimile. Ascetul, fiecare creștin, ar trebui să lupte cu patimile. Patimile și viciile nu dispar de la sine. Uneori se pot ascunde sau chiar se pot acoperi cu virtuți, dar la baza lor deseori se pot afla pasiunile ascunse. Cuviosul parcă se întreabă retoric pe sine și pe cititor: „Sau nu știi cu cine ai de luptă, ce regiment de dușmani invizibili te înconjoară și fiecare dintre ei duce propria sa luptă, emițând nenumărate voci, dorind să-ți mistuie sufletul – și nu îți pasă? Este posibil ca, complăcându-te în mâncare și somn, culcându-te și fiind constant mângâiat, și în același timp să primești mântuirea?”[5] Astfel de întrebări ne ajută să evaluăm situația și să avem o viziune adecvată la ceea ce se întâmplă. Ele ne încurajează să combatem pe deplin și cu seriozitate manifestarea patimilor, în special lenea, nepăsarea și neglijența. Pentru a înțelege mai bine și a stabili diagnosticul bolii spirituale, cuviosul explică nașterea, creșterea și înflorirea patimilor: „Înainte de orice cădere în păcat, demonii aduc asupra omului următoarele patimi: uitarea sumbră, mânia crudă, adică răutatea inumană și bestială și ignoranța, ca întunericul de nepătruns. Aceste trei pasiuni preced oricărui păcat. Căci omul nu va săvârși niciun păcat înainte de a nu fi predispus la tot răul sau uitarea sau mânia sau ignoranța. De la ele vine nesimțirea sufletească, adică mintea – ochiul sufletului, este uneiri întunecată și apoi captivată de toate patimile. Mai întâi de toate se naște necredința. Puțina credință generează iubirea de sine – începutul și sfârșitul, rădăcina și progenitorul tuturor relelor, este o iubire fără sens pentru trupul său, când peste tot și în toate lucrurile omul alege numai ceea ce este de folos pentru sine. Această rădăcină rea a patimilor poate fi extirpată prin iubire și milă, prin renunțarea la voința proprie. Dragostea de sine dă naștere la nemilostivire și dragostea de bani – pântecelui nesățios, precum și la rădăcina și cauza tuturor relelor. Din cauza acestor două slăbiciuni – dragostea de sine și dragostea de bani, se produce în orice loc orice nenorocire și răutate crudă. Atât la laici, cât și la călugări, iubirea de sine dă naștere mândriei, prin care demonii au căzut din slava sfântă și au fost aruncați din cer. Mândria dă naștere iubirii de slavă, prin care Adam a fost ispitit, vrând să fie Dumnezeu și nu a fost, și prin aceasta a adus suferințe și blestem asupra întregului neam omenesc. Iubirea de slavă dă naștere voluptății (iubirii de plăcere trupească), prin care Adam a căzut și a fost izgonit din rai”[6]. Am dat în mod intenționat un citat atât de lung pentru a arăta procesul de împăinginării a patimilor și distrugerea pe care acestea o aduc.
Desigur, după ce am văzut sau ne-am imaginat tot pericolul viciilor și patimilor, vom căuta o cale de ieșire din această stare sau depășirea obstacolelor și liniștea sufletească.
Cuviosul Paisie și-a dedicat aproape întreaga viață obținerii stării pașnice a sufletului său. Majoritatea lucrărilor sale: scrisori, traduceri, predici sunt dedicate criteriilor pozitive ale creșterii spirituale. El își cheamă în mod repetat ucenicii și îi învață sistematic rugăciunea minții sau rugăciunea inimii. Multe dintre scrierile sale sunt dedicate în mod special experienței rugăciunii. Iată cum își expune elocvent gândurile cuviosul Paisie: „Sfinții Părinți, după cum s-a arătat, numesc această sfântă rugăciune artă (sau creativitate), pentru că așa cum o persoană nu poate învăța arta de la sine fără un specialist iscusit: tot așa este imposibil să dobândești priceperea acestei rugăciuni a inimii fără un mentor priceput. Dar această lucrare, după Sfântul Nikifor, vine la mulți, sau chiar la toți, din învățătură; dar rari sunt cei, care fără învățătură, prin durerea lucrării și căldura credinței, au primit-o de la Dumnezeu. Pravila bisericească după regulă și cărțile sfinte ale Bisericii, pe care creștinii ortodocși, laici și monahi, trebuie zilnic, ca un omagiu, să o aducă Împăratului ceresc, poate fi citită și săvârșită oral de orice persoană știutoare de carte, fără nici o învățătură specială. Iar cu mintea în inimă, de a aduce lui Dumnezeu jertfa a rugăciunii, deoarece aceasta este o artă duhovnicească, fără învățătură, așa cum s-a spus mai sus, este imposibil”[7].
Este important de menționat, că Sfântul Paisie nu a avut un duhovnic, după cum el însuși mărturisește acest lucru. El a învățat această artă pe baza Sfintei Scripturi și a lucrărilor Sfinților Părinți. Viața în ascultare la un duhovnic, de asemenea, nu i-a reușit: „Neaflând din multe și binecuvântate motive, unde să trăiesc în ascultare, m-am hotărât, scrie Paisie prietenului său, iereului Dimitri din Poltava, să-mi trăiesc viața pe calea împărătească cu un frate asemănător și unanim: în loc de părinte, să avem ca îndrumător pe Dumnezeu și învățătura Sfinților Părinți, să ne supunem și să ne slujim unul pe altul, să avem un suflet și o singură inimă, să avem totul în comun pentru întreținerea vieții noastre, știind că această cale a monahismului este mărturisită de Sfinții Părinți pe baza Sfintei Scripturi”[8]. Astfel, vedem că studiul moștenirii patristice și al Scripturii în cooperare și conlucrare cu fratele a dat roadele sale. Datorită acestei simbioze, cuviosul Paisie s-a călăuzit pe sine spre mântuire și i-a îndrumat pe frații și surorile care veneau la el să se călăuzească pe calea mântuirii. Anume prin rugăciune, studierea Sfinților Părinți și prin o viață de ascultare față de duhovnic sau de ascultare reciprocă între frați se dobândește pacea sufletească.
Trecând la ultima etapă, etapa a cincea, este necesar să subliniem faptul că unirea celor trei virtuți: credința, nădejdea și dragostea are ca bază afirmația Apostolului Pavel: „ Acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Dar cea mai mare dintre ele e dragostea.” (I Corinteni 13, 13). Cuviosul Paisie, la fel ca mulți predicatori, își învăța ucenicii să practice virtuțile, în special credința și dragostea: „Prima virtute este credința, căci prin credință pot fi mutați munții și se poate de primit tot ce dorești, după cum a spus Domnul. Fiecare în toate faptele glorioase și minunate se întărește prin credința sa”[9]. În alt loc scrie: „Dragostea cuprinde și leagă laolaltă toate virtuțile. Numai prin iubire se împlinește întreaga lege și se realizează viața plăcută lui Dumnezeu. Iubirea constă în a-ți da sufletul pentru prietenul tău și ceea ce nu vrei pentru tine, să nu faci pentru altul. De dragul iubirii, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om. Cel care rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu; acolo unde este iubirea, acolo este Dumnezeu”[10].
În concluzie, este important de subliniat, că o persoană poate trece prin toate etapele de creștere sau dezvoltare spirituală doar cu smerenie și încredere în ajutorul lui Dumnezeu. Cuviosul Paisie ne îndeamnă să ne dedicăm lecturii și astfel să ne zidim sufletul: ” Astfel dar, preaiubiților, după cum totdeauna ați fost ascultători, duceți până la capăt mântuirea voastră, cu frică și cutremur, nu numai când sunt eu de față, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea (Filip. 2, 12), împodobiți-vă mintea cu gânduri despre Dumnezeu, pentru că aceasta este o muncă cu adevărat cinstită și este specifică adevăraților călugări. Nu iubiți dormitarea și somnul și visele, ci rugăciune sârguincioasă să nu contenească în gurile voastre. Nu le căutați pe cele putrede (nestprtornice) ale acestui veac trecător, ci pe cele veșnice ale veacului viitor. Dacă pe aceste le vei face, atunci vei fi adevărat rob al lui Dumnezeu. Iar Domnul tău zice: „Unde voi fi Eu, acolo va fi și slujitorul Meu. Dacă-Mi slujește cineva, Tatăl îl va onora” (vezi Ioan 12, 26). și de aceasta să ne invredniceasca pe noi toți Hristos Dumnezeul nostru, ca acolo să Te slăvim împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”[11].
Domnul nu ne poate mântui decât dacă noi înșine începem să facem ceva, iar această lucrare se face prin rugăciune, lectură și meditație. Domnul să ne ajute în aceasta, prin rugăciunile Maicii Domnului, ale tuturor sfinților și ale Cuviosului nostru părinte Paisie.
Ieromonahul Iosif Pavlinciuc
[1] https://azbyka.ru/otechnik/Paisij_Velichkovskij/kriny-selnye/
[2] Ibidem.
[3] Ibidem.
[4] Viața cuviosului Paisie, scrisă de Mitrofan / Житие преподобного Паисия, написанное Митрофаном. https://azbyka.ru/otechnik/Paisij_Velichkovskij/zhitie-moldavskogo-startsa-paisija-velichkovskogo/#note27
[5] https://azbyka.ru/otechnik/Paisij_Velichkovskij/kriny-selnye/
[6] Ibidem.
[7] https://azbyka.ru/otechnik/Paisij_Velichkovskij/molitva/3
[8] Scrisoarea întâi către preotul Dmitrie / Письмо первое к иерею Димитрию 1766 год. http://azbyka.ru/otechnik/Paisij_Velichkovskij/pisma-iereju-dimitriju
[9] https://religions.unian.net/afon/1648366-prepodobnyiy-paisiy-velichkovskiy-o-vere-lyubvi-i-molitve.html
[10] Ibidem.
[11] Sfântul Paisie de la Neamț. Cuvinte și scrisori duhovnicești Vol. 2. Ed. Doxologia, 2010. P. 284. https://azbyka.ru/otechnik/Paisij_Velichkovskij/pouchenie-na-postrizhenie-v-monasheskij-chin/
