În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.
Iubiți părinți, frați și surori,
În Evanghelia de astăzi am auzit despre pescuirea minunată de la lacul Ghenizaret a Apostolilor Petru, Iacov și Ioan, iar Apostolul zilei a fost consacrat descoperirilor duhovnicești și slăbăciunii firii omenești.
În temele care ne sunt propuse pentru reflectare și meditare se atrage atenția la locul lui Hristos în viața omului. Istorioara cu pescuirea minunată este simplă, clară și foarte expresivă. Fiecare, de la mic la mare, poate să-și imagineze așa o situație banală, o osteneală fără rost, un lucru fără rezultat. La oamenii obosiți, și cred că disperați de nereușita lor, se apropie Hristos. El nu este singur, El este înconjurat de „mulțimea care îl îmbulzea, ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 5: 2). Hristos i-a văzut pe pescarii aceștia ocupați cu spălarea mrejelor şi totuși îi roagă să Îi facă o favoare, un serviciu pentru El. Să dăm citirii acest pasaj. „Şi urcându-Se într-una din corăbii care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat. Şi şezând în corabie, învăţa, din ea, mulţimile” (Lc. 5: 3). Ce s-a întâmplat mai apoi știm cu toții. Au prins o mulțime de pești care scufundau barca. Apostolul Petru cuprins de spaimă, căzând în genunchi la Iisus a strigat: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos” (Lc. 5: 8). Să atragem atenția la acestea cuvinte, a căror explicație o dăm mai jos.
Apostolul Pavel ne povestește despre descoperirile duhovnicești care le-a avut, însă prin smerenie, nu destăinuie că el este acel om răpit în rai, și că a văzut frumusețile lui. El, de trei ori repetă că nu-i este de folos să se laude:
1. „Dacă trebuie să mă laud, nu-mi este de folos” (II Cor. 12:1),
2. „Iar pentru mine însumi nu mă voi lăuda decât numai în slăbiciunile mele” (II Cor. 12:5),
3. „Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (II Cor. 12:9). Cu aceste cuvinte se încheie Apostolul de astăzi.
Chiar dacă apostolul Pavel ducea slujirea apostolică, avea o încercare, o ispitire permanentă, „un ghimpe în trup, un înger al satanei” (II Cor. 12:7). El l-a rugat pe Domnul de trei „ca să-l îndepărteze” (II Cor. 12:8), însă n-a fost eliberat. Răspunsul lui Dumnezeu e misterios: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (II Cor. 12: 9). Primind acest răspuns, apostolul, cu bucurie a mărturisit: „mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos”.
Toate acestea sunt scrise Corintenilor, ca ei să cunoască puterea slujirii apostolice, să cunoască că prin apostoli și ei au primit harul Duhului Sfânt, au primit puterea lui Hristos.
Ce îi unește pe apostolii Petru și Pavel? Recunoașterea slăbăciunii lor și dorința ca puterea lui Hristos să locuiască în ei.
Anume această recunoaștere și această dorință i-a făcut din pescari Apostoli. E foarte important să conștientizăm acest lucru. „Doamne, sunt un om păcătos”, a strigăt apostolul Petru, iar omul de astăzi chiar fiind plin de păcate, încearcă să le justifice, să se îndreptățească. „Ieși de la mine, Doamne” strigă și omul de astăzi, însă nu în sensul în care apostolul Petru a strigat, ci ca urmare patimilor sale. Strașnic este atunci când omul nu înțelege și nu dorește să trăiască cu Dumnezeu. Noi vorbim în prezent despre descreștinarea lumii, despre descreștinarea societății. Această descreștinare este un pericol pentru omenirea întreagă. Poate sună paradoxal, însă descreștinarea societăți începe din familie.
Unul din scriitorii și predicatorii contemporani, mitropolitul Tihon (Sevcunov) scrie: „Foarte evident criza credinței se observă la adolescenți. La vârsta de 8-9 ani, copiii umblă la biserică, cântă la stană sau ajută în altar, îi uimesc pe toți prin râvna lor, iar la 14-16 ani, foarte mulți nu mai vin la biserică. Aceasta se întâmplă, fiindcă copii nu au făcut cunoștință cu Dumnezeu. Ei au fost familiarizați cu tradițiile, cu limba cultului, cu regulile bisericești, cu viețile sfinților, cu istoria biblică, însă nu cu Dumnezeu. Întâlnirea nu s-a întâmplat. Și, foarte dureros de constatat este că și părinții, și școala duminicală, și preoții, zideau templul credinței copilului pe nisip, iar nu pe piatra – Hristos”. Aceasta este una din cauzele descreștinării, însă sunt și altele: formalismul ritualurilor, indiferența față de cele sfinte, păcatele strigătoare la cer, etc. Lumea încearcă să trăiască așa, de parcă n-ar exista Dumnezeu, parcă ar fi ei singuri stăpâni ai vieții. Un val de necredință acoperă societatea, fără ca ea să fie impusă din exterior, de o ideologie sau un curent cultural. Descreștinarea vine pe calea pierderii valorilor duhovnicești și virtuților creștinești. Ieri și astăzi în România este un referendum prin care se încearcă susținerea familiei tradiționale. Dacă omul va ignora sfințenia familiei tradiționale compusă din bărbat și femeie, atunci nu cineva din afară va distruge omenirea, ci însuși în nucleul său ea însăși se va distruge și această distrugere va fi „sfârșitul lumii”. Aceasta este unul din pericolele și încercările care ne vine în calea vieții.
Să ne punem întrebarea: cum noi îl căutăm pe Dumenzeu? Căutarea lui Dumnezeu trebuie să fie făcută cu toți împreună: mici, mari, bărbați, femei. Se întâmplă uneori în familii, persoanele mai religioase încearcă să ia rolul de povățuitor și gândindu-se că ei vor putea să schimbe sau să convingă pe cei ce sunt alături. Dar, vedem că această râvnă nu are rădăcini, nu este întărită, și de multe ori nu aduce roade. Să ne întoarcem la cuvintele Mântuitorului Hristos: „Vă voi face pescari de oameni” (Mt. 4:19). Nu voi cu inteligența, cu știința, cu experiența, chiar cu credința voastră, ci „Eu vă voi face”, arătând prin aceasta că în centrul vieții noastre trebuie să fie El. Doar Hristos poate să schimbe, să transforme, pe cel sărac în bogat, pe cel slab în tare, pe cel mâhnit în fericit, dăruindu-ne tuturor bucuria cea veșnică. Amin.
Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc)
