Hristos a Înviat!
Iubiți frați și surori, am auzit la Apostol despre predica Sfinților Apostoli în Antiohia și în Asia Mică. Anume în Antiohia urmașii lui Hristos s-au numit prima dată creștini și acolo s-a fondat o comunitate activă care făcea lucruri frumoase de caritate și de binefacere. În Faptele Apostolilor acest moment este descris astfel: „În acele zile s-au coborât, de la Ierusalim în Antiohia, prooroci. Şi sculându-se unul dintre ei, cu numele Agav, a arătat prin Duhul, că va fi în toată lumea foamete mare, care a şi fost în zilele lui Claudiu. Iar ucenicii au hotărât ca fiecare dintre ei, după putere, să trimită spre ajutorare fraţilor care locuiau în Iudeea; Ceea ce au şi făcut, trimiţând preoţilor prin mâna lui Barnaba şi a lui Saul” (Fap. 11; 27-30). Prin acest gest de binefacere vedem manifestarea dragostei lucrătoare care îi unea pe creștinii din diferite locuri și de diferite națiuni. Ei erau gata să potolească foamea care se declanșase în Iudea, prin bunăvoința lor și prin fapte de milostenie.
Evanghelia de astăzi ne vorbește, la fel, despre însetarea și despre dragostea lucrătoare a lui Hristos. În Evanghelie Hristos, începând discuția de la setea firească se înalță la setea duhovnicească. „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea”, se adresează Hristos iudeilor care veniseră la Templu, în ziua praznicului celui mare (In. 7:37). La fel, El îi spune și femeii samaritence: „Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie” (In. 4:10). Hristos arată ascultătorilor săi că El este izvorul din care curge „apă vie” și cei însetați își pot potoli setea în El. În afirmația: „Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (In. 4:14) se conține o revelație adâncă, descoperită oamenilor.
O minune se întâmplă în Samaria, poate mai mare decât si cea povestită duminica trecută, despre paraliticul vindecat după 38 de ani de boală. Femeia, „întunecată de multe păcate” (stihara la Doamne strigat-am de la slujba de seară) a recunoscut în Iudeul, așezat lângă fântâna lui Iacob, pe Mesia, Hristos. Scânteia credinței pe care o avea ea s-a aprins într-o flacără arzătoare și roditoare.
Înțelepciunea pedagogică arătată de Hristos față de femeia samarineancă ne uimește prin simplitatea și măiestria sa. Hristos dezvăluie dialogul începând cu lucruri simple, firești și ridicând-se la cele duhovnicești, de la apă de izvor, vizibilă, spre băutură duhovnicească, dătătoare de viață veșnică. Din punct de vedere omenesc s-ar părea că nici n-ar fi posibilă discuția între El și femeia samarineancă, între învățătorul prețuit de mulțimea ucenicilor și o păcătoasă, dar nu așa vedea lucrurile Dumnezeu. El privea nu la față, ci la inimă. Si a văzut că inimile samarinenilor erau gata pentru seceriș.
Prin dialogul cu samarineanca, Hristos schimbă, transformă raportul omului față de Dumnezeu, El prezintă alte dimensiuni care nici n-au putut fi imaginate de om: „Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui…. Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr” (In. 4:21-24).
Această descoperire a schimbat raportul pe care îl avea omul față de simbolismul lucrurilor materiale, de tradiții și obiceiuri, de o atârnare exterioară față de lucrurile duhovnicești, și această revelație a fost dată nu cărturarilor și învățătorilor Legii, ci unei femei, unei păcătoase din Samaria. Dialogul acesta ne cutremură și ne arată cât de milostiv este Dumnezeu și cum El poate să se arăte chiar și celor care, din punct de vedere omenesc, nu sunt vrednici, dar, din perspectiva lui Dumnezeu, sunt pregătiți și demni pentru Împărăția Cerurilor.
Evanghelia de astăzi ne învață ca și noi să putem vedea în aparențele poate chiar și cele mai simple lucrurile duhovnicești care ne duc la profunzimea cunoașterii lui Dumnezeu.
Suntem chemați să nu privim la exterior ci la interior, și la interiorul oamenilor și faptelor petrecute în jurul nostru.
Nedumerirea apostolilor că Hristos vorbea cu samarineanca a fost explicată foarte frumos de însuși Mântuitorul: „Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş” (In. 4:35). Prin acest imperativ Hristos a arătat ucenicilor săi că poporul din Samaria era gata pentru seceriș, chiar dacă ei nu respectau toată Legea și nu știau toate prorociile despre Hristos și se aflau în rătăcire.
Să dea Dumnezeu ca și noi să fim gată pentru a primim învățăturile cele dătătoare de viață și să le păstrăm în inimile noastre, mărturisind despre această celor ce sunt alături de noi. Fie ca cuvintele adresate femeii samarinence de concetățenii săi: „Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii” (In. 4:42) să ni se spună și nouă. Dar pentru aceasta trebuie să putem mărturisi pe Hristos nu numai cu cuvintele dar și cu faptele, cu toată viața noastră, așa cum o făceau creștinii din Antiohia, ca să fie toate întru slavă lui Dumnezeu. Amin.
Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc)
