În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.
„iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Rom. 5:5).
Aceste cuvinte, iubiți părinți, frați și surori, le-am auzit astăzi la citirea din Epistola Apostolului Pavel către Romani. Ele ne arătă calea cunoașterii lui Dumnezeu prin descoperirea venită de Sus, precum și motivul ei: dragostea, iubirea Lui. Totodată, aceste cuvinte ne reamintesc evenimentele petrecute la Cincizecime, pe care le-am sărbătorit recent. Ele ne arată că toată viața noastră are un raport cu această lucrare a Duhului, care ne dă bucurie, pace, liniște, iubire, ne întărește în viața cea de toate zilele și ne dă și alte daruri, chiar neștiute de noi.
Astăzi suntem invitați să medităm asupra acestui adevăr. Apostol Pavel scrie, că mântuirea ne este dată ca un dar de la Dumnezeu. „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi” (Rom. 5:8). Ca omul să primească acest dar este nevoie de o colaborare cu Dumnezeu, de acceptarea voii Lui. Nu poate omul veni la Hristos ca mai înainte să nu-și vadă păcatele, să nu-și vadă starea sa de boală, de suferință. De aceea Apostolul Pavel scrie, că „Căci știm că toată făptura împreună suspină și împreună are dureri până acum. Și nu numai atât, ci și noi, care avem pârga Duhului, și noi înșine suspinăm în noi” (Rom. 8:22-23). Dar „ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde, iar nădejdea nu rușinează” (Rom. 5:2-5) Aceste cuvinte sunt ca un imn al răbdării și al speranței. Ne minunăm câtă adâncime, înțelepciune și realitate conțin cuvintele acestea. Omul până nu vede starea sa de păcate, de greutate, nu vine la Dumnezeu. Putem face o comparație cu sănătatea trupului. Oare putem imagina pe cineva, considerându-se sănătos, să meargă la spital? Numai atunci când este într-o suferință sau boală omul se îndreaptă spre spital, spre medic, căutând vindecare. În viața duhovnicească tot așa este. Când omul nu-și vede greșalele, când nu suferă, când nu vede că este fără Dumnezeu, nici nu-L caută. Lui îi pare că totul e bine, că viața îl satisface pe deplin și ce e mai grozav, el nici nu se gândește să schimbe nimic. Numai atunci când suferă din cauza lipsei Duhul Sfânt, când înțelege păcatul ca o rană, ca o durere, el începe să-L caute pe Dumnezeu, să-și schimbe raportarea față de sine și față de viață. Păcatul este boala care duce la moarte și numai atunci când omul conștientizează aceasta, el se pornește în căutarea vindecării.
Un raport deosebit este între Epistola auzită astăzi, adevărul ei și pericopa evanghelică. Hristos spune: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Mt. 6:22-23) Prin aceasta ni se arată că dacă noi ne vedem pe noi înșine, ca și cum ar fi să ne privim din exterior, dacă ne privim cu ochiul limpede, atunci vedem toate clare și pe fața. Dacă ochiul, mintea noastră, e curată de păcate, atunci vedem unde suntem, ce ne lipsește, care e starea noastră, în primul rând, starea duhovnicească.
Evanghelia se termină cu îndemnul lui Hristos: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6:33). Aceste cuvinte să ne fie pentru noi un îndemn și o întărire în viața noastră, în căutarea Duhului Sfânt. Căci numai atunci când omul se vede în lipsa Duhului, atunci începe căutarea, „așteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru” (Rom. 8:23). Să ne ajute Dumnezeu ca căutând Împărăția lui Dumnezeu s-o câștigăm prin răbdare, prin încercare, „prin nădejde care nu rușinează” (Rom. 5:5). Amin.
Ieromonahul Iosif Pavlinciuc
Corectare: Corina Bobea
