MOARTEA ADMINISTRATĂ
Replică ortodoxă împotriva eutanasiei și a proiectului francez privind „ajutorul la moarte” (în franceză)
Eutanasia ca simptom al unei mutații antropologice
Există momente în care o civilizație nu își schimbă doar legile, ci și perspectiva asupra omului. Ea nu modifică doar dreptul său pozitiv, ci mută în tăcere granița sacrului. Nu se mulțumește doar să autorizeze un act nou; transformă chiar vocabularul prin care denumește viața, suferința, libertatea, compasiunea și moartea. Acesta este cazul proiectului contemporan de legalizare a „ajutorului la moarte”. Sub o formulă blândă, aproape maternă, se ascunde o schimbare imensă: introducerea morții provocate în categoria serviciilor medicale, înscrierea administrării unui produs letal în gramatica îngrijirii medicale, încredințarea procedurii a ceea ce până acum ținea de interdicția fundamentală.
Problema nu este, așadar, doar juridică. Este una metafizică. Ea atinge definiția omului, vocația medicinei, limita puterii politice, semnificația suferinței, speranța creștină și misterul suprem al morții. Contextul francez conferă acestei întrebări o gravitate și mai mare. Proiectul de lege privind dreptul la ajutorul pentru a muri vizează crearea unui drept accesibil, sub anumite condiții, persoanelor afectate de o afecțiune gravă și incurabilă care pune în pericol viața; Senatul precizează că textul intenționează să creeze un drept de a fi ajutat la moarte pentru persoanele care suferă de o afecțiune gravă și incurabilă care pune în pericol viața. După o a doua lectură în Adunarea Națională la 25 februarie 2026, o respingere de către Senat la 12 mai 2026, un dezacord în cadrul comisiei mixte paritare și o nouă lectură în Adunarea Națională, dosarul parlamentar oficial menționează un text adoptat la 30 iunie 2026.
Biserica Ortodoxă nu condamnă persoanele care, în momentele de suferință, cer moartea. Nici nu îi condamnă pe cei care, din confuzie, teamă sau compasiune greșit înțeleasă, cred că trebuie să susțină o astfel de legislație. Dar se opune radical ideii potrivit căreia societatea ar putea transforma actul de a da moartea în mod voluntar într-un gest de îngrijire, într-un drept subiectiv, într-un răspuns instituțional la suferință. Căci una este să-l însoțești pe cel care moare, și alta este să-l faci să moară. Una este să alini suferința; alta este să-l elimini pe cel care suferă. Una este să refuzi tratamentul agresiv; alta este să organizezi moartea ca soluție medicală.
Tradiția ortodoxă reunește trei adevăruri pe care epoca noastră tinde să le separe.
În primul rând, viața umană este un dar al lui Dumnezeu, nu o proprietate absolută a individului.
În al doilea rând, suferința nu este niciodată un bine în sine, dar poate deveni, în Hristos, un loc al comuniunii, al purificării, al smereniei și al speranței.
În al treilea rând, moartea rămâne un dușman, chiar dacă a fost învinsă de Hristos; ea nu este niciodată o vocație, niciodată un sacrament, niciodată o libertate supremă.
„Nimeni dintre noi nu trăiește pentru sine și nimeni nu moare pentru sine; căci, dacă trăim, trăim pentru Domnul; și dacă murim, murim pentru Domnul” (Romani 14,7-8). Acest cuvânt al lui Pavel este deja suficient pentru a răsturna orice filosofie a autonomiei absolute.
Proiectul „ajutorului la moarte” apare astfel ca un simptom al unei civilizații care nu mai știe să sufere pentru că nu mai știe să spere, care nu mai știe să însoțească pentru că vrea să rezolve, care nu mai știe să contemple persoana în slăbiciunea ei pentru că identifică demnitatea cu performanța, cu conștiința limpede, cu independența funcțională și cu stăpânirea de sine. Sub masca compasiunii se poate ascunde atunci o nouă formă de violență: aceea care îi spune bolnavului că viața sa nu mai merită trăită de îndată ce a devenit dependentă, dureroasă, costisitoare sau inutilă, conform criteriilor lumii. Critica ortodoxă a eutanasiei nu este, așadar, doar morală. Ea este escatologică. Ea afirmă că omul nu se înțelege pe sine pornind de la capacitatea sa de a dispune de sine însuși, ci pornind de la chemarea sa la comuniune cu Dumnezeu. Ea reamintește că medicina nu este instituită pentru a administra moartea, ci pentru a sluji viața până la ultima suflare. Ea proclamă că slăbiciunea extremă nu diminuează persoana: dimpotrivă, o face să fie încredințată într-un mod și mai misterios iubirii celorlalți.
Manifestul in intregime este disponibil la linkul de mai jos:
la_mort_administree_michel_romero_solvas_20260701
