Sfântul Serafim de la Sarov : „Dobândeşte pacea şi mii de suflete se vor salva în jurul tău.”

“Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieții creștine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile și alte fapte bune făcute din dragostea de Hristos, sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt.”

Sfantul Serafim de Sarov s-a nascut la 19 iulie 1759 în orașul Kursk din Rusia, primind la botez numele de Prohor. Părintii săi, Isidor și Agatia Mosnin, erau oameni înstăriți, însă evlavioși și foarte milostivi. Rămas orfan de tată la 3 ani, micuțul Prohor a fost crescut de mama sa. Încă din copilarie s-a bucurat de vădita ocrotire a Maicii Domnului.

La șapte ani, în timp ce vizita împreună cu mama sa o biserică în construcţie (construcţie finanţată de familia lui), a căzut de pe schela clopotniţei, de la o înălţime de şapte etaje. S-a ridicat nevătămat, spre uimirea mamei lui şi a celor care mai erau de faţă.

La varsta de 10 ani, Serafim s-a îmbolnăvit grav. Maica Domnului i s-a arătat în vis, făgăduindu-i că îl va tămădui. A fost vindecat cu ajutorul icoanei Născătoarei de Dumnezeu din Kursk, considerată ca fiind făcătoare de minuni, trecând în procesiune pe străzile oraşului. Când se apropia de casa familiei lui Prohor, s-a dezlănţuit o furtună cu ploaie torenţială. Ca să apere icoana, pelerinii au adus-o în casă. Astfel a văzut-o şi copilul, care s-a vindecat pe loc.

De copil, s-a afundat în scrierile și în slujbele bisericii. La 19 ani s-a decis să meargă la mănăstire. Cu binecuvântarea mamei sale, care i-a dăruit cu această ocazie o cruce mare de aramă pe care de atunci a purtat-o toată viaţa şi îndrumat fiind de un bătrân călugăr, Părintele Dositeu, a intrat ca novice la mănăstirea Sarov. A fost tuns călugăr când avea 27 de ani și, curând după aceea, hirotonit diacon.

În 1780, cuviosul s-a îmbolnăvit grav, zăcând la pat cu tot trupul umflat. A răbdat această suferință vreme de trei ani. El nu a acceptat să fie chemat vreun doctor, însă a cerut să fie împărtășit cu Sfintele Taine. Dupa ce s-a împărtășit, cuviosului i s-a arătat însăși Maica Domnului, însoțită de Sfinții Apostoli Petru și Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Fecioara Maria i-a spus Sfântului Ioan: „Acesta este unul de-ai noştri”, după care l-a atins cu un toiag. Îndată în partea dreaptă a trupului lui s-a facut o deschizătură, pe unde s-a scurs toată materia care-i umplea trupul. La scurt timp s-a vindecat întru totul, având doar o cicatrice, ca semn al miracolului ce s-a petrecut. Pe locul minunatei arătări a Maicii Domnului părinții au ridicat o biserică unde Sfântul Serafim s-a împărtășit mai întotdeauna cu Sfintele Taine, până la sfârșitul vieții.

Profunzimea și curăția participării Sfântului Serafim în slujbele dumnezeiești sunt vădite, deoarece i s-a îngăduit să vadă îngerii, și în timpul Sfintei Liturghii din Joia Mare l-a văzut pe Domnul Însuși.

După opt ani petrecuți ca frate, Prohor s-a învrednicit a primi chipul îngeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai târziu a fost făcut ierodiacon. La 34 de ani a fost hirotonit preot şi a fost numit duhovnic al mănăstirii de maici Diveevo, de care a avut grijă apoi timp de 12 ani, atât spiritual cât şi material, asigurându-le celor care trăiau acolo tot ce aveau nevoie fără să fi vizitat măcar mănăstirea decât o singură dată în trecere. El mărturisea despre această mănăstire: „Nici o piatră nu s-a pus în Diveevo fără voia Maicii Domnului și nu s-a primit vreo soră în mănăstire, nici nu s-a pus vreo rânduială, fără consimțământul ei”.

Împlinind 16 ani de mănăstire, cu binecuvântarea bătrânului sau, egumenul Pahomie, Sfântul Serafim s-a retras în pustie, într-o chiliuță din desișul pădurii, aflată pe malul râului Sarovka, la câțiva kilometri de mănăstire. Aici și-a făcut o grădină de zarzavat și a adus doi stupi, iar ziua și-o petrecea muncind, în rugaciune neîncetată și citind Noul Testament cu precădere Sfintele Evanghelii. Nu neglija nici cele 7 laude, metaniile și alte nevoințe. Sfântul Serafim obișnuia să meargă la mănăstire Duminicile pentru a primi Sfânta Împărtășanie, apoi se întorcea în pădure. Postea mult: mânca doar o dată pe zi foarte puţin, în afară de miercuri şi vineri când ţinea post negru.

În anul 1804, într-o noapte, trei tâlhari, crezând că Sfântul primește bani de la oameni, au gândit să-l prade. Deși era în putere (46 de ani) și ar fi putut opune rezistență, Sfântul Serafim și-a încrucișat mâinile pe piept și le-a zis: “Faceți ce vreți”, iar tâlharii l-au bătut, lăsându-l abia viu. Nu au găsit decât o iconiță și niște cartofi. Dimineaţa următoare a pornit cu mare greutate spre mănăstire unde a zăcut timp de opt zile uimindu-i pe toţi prin faptul că mai era în viaţă. Rănile provocate de acest atac l-au făcut să umble de acum înainte aplecat de spate, având trebuință de un toiag pentru a merge. A mai rămas cinci luni la mănăstire până s-a refăcut, apoi s-a întors în pădure. I-a iertat pe răufăcători şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi. Aceştia au ajuns singuri să se căiască de faptele lor şi au venit după un timp, plini de umilinţă, să-şi ceară iertare.

După această întâmplare, Sfântul a început să se roage continuu, mult mai fierbinte, timp de o mie de zile și o mie de nopți, petrecând cea mai bună parte a timpului său în genunchi pe o piatră de lângă chilia sa și strigând „Doamne, miluiește-mă pe mine, păcătosul”.

Apoi a petrecut trei ani în zăvorâre, în tăcere desăvârșită. Supunându-se cererii Stareților (Bătrânilor) mănăstirii, s-a întors în mănăstire în 1810, continuându-și însă viața în rugăciune și zăvorâre tăcută pentru încă zece ani. Ascultând de o vedenie dumnezeiască, Serafim și-a încetat tăcerea și a început să vorbească, spre folosul celorlalți.

Sfântul întâmpina pe oricine venea la el cu o închinăciune, un sărut duhovnicesc și cuvintele : „Bucuria mea, Hristos a Înviat !”. Cei care veneau la Sfântul Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. Iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: „Părintele Serafim arată ca un bătrân, dar de fapt este un copil ca şi noi!”

A vindecat mulţi oameni în mod miraculos, ungându-i cu uleiul din candela sa ori dându-le să bea din izvorul numit mai apoi „puţul lui Serafim”, aflat în apropierea mănăstirii, în „pustia cea apropiată”, unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezile. Şi acest izvor îi fusese dăruit de către Fecioara Maria, care, în timpul unei viziuni, l-a făcut să apară acolo în mod miraculos.

Despre puritatea şi profunzimea credinţei sale ne putem da seama şi din faptul că, adesea, în timpul slujbelor, vedea îngerii cântând în biserică, iar uneori avea viziuni cu Fecioara Maria sau cu Iisus Hristos.

În 1825 s-a întors la chilia sa din pădure, unde primea mii de pelerini din întreaga Rusie. Fiindu-i dat darul înainte-vederii, Sfântul Serafim de Sarov, făcătorul de minuni, oferea tuturor mângâiere și povață.

Serafim de Sarov spunea: „Dobândeşte harul Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui Hristos. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postul iţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia iţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi în acest fel fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos.”

„Deşi greutăţile, nenorocirile şi nevoile de tot felul sunt nedespărţite de viaţa noastră pe pământ, totuşi Domnul Dumnezeu n-a vrut şi nu vrea ca noi să trăim numai în greutăţi şi năpaste, de aceea ne şi porunceşte prin apostoli să ne purtăm sarcinile unii altora, prin aceasta împlinind legea lui Hristos. Însuşi Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul şi consolându-ne între noi cu această dragoste frăţească, să ne uşurăm calea cea dureroasă şi îngustă a călătoriei noastre către patria cerească.”

Părintele Serafim a cerut să i se pună pe piatra de mormânt următoarea inscripţie: „După ce nu voi mai fi printre cei vii, veniţi la mormântul meu: cu cât mai des, cu atât mai bine. Orice aţi avea pe suflet, orice vi s-ar întâmpla, veniţi la mine ca şi când aş fi viu şi, îngenunchind pe pământ, vărsaţi-vă tot amarul pe mormântul meu. Spuneţi-mi totul şi vă voi asculta. Aşa cum îmi vorbeaţi în viaţă, la fel să o faceţi şi acum. Pentru că eu trăiesc şi pururea voi fi.”

Îşi construise singur sicriul cu mult timp înainte de a muri şi îl avea tot timpul în chilia lui, folosindu-l ca pe un obiect de mobilier. Depozita în el diverse obiecte şi de multe ori vizitatorii îl găseau aşezat înăuntru şi citind scrieri sfinte, cu o puritate de copil.

În dimineaţa zilei de 2 ianuarie 1833 părintele Pavel, ajutorul Sfântului Serafim, în drum spre slujba de dimineaţă, a simţit miros de fum venind din chilia acestuia. Părintele obişnuia să lase lumânări să ardă în chilie şi părintelui Pavel i-a fost teamă să nu ia foc ceva. „În timpul vieţii mele nu va fi niciun foc”, spusese el cândva, „dar când voi muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde.” Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar Sfântul Serafim era în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept. Murise în timpul rugăciunii.

A fost sanctificat la 19 iulie 1903, în prezenţa familiei imperiale, a numeroşi ierarhi şi a unei mulţimi de sute de mii de persoane, venite din toate părţile Rusiei. Moaştele sale, purtate atunci în procesiune, au făcut multe minuni. În 1926, bolşevicii le-au confiscat, vrând să le expună într-un muzeu al ateismului. Dar ele n-au ajuns niciodată în acel loc şi se presupune că ar fi fost păstrate de un credincios pios, în aşteptarea unor zile mai bune. Moaştele Sfântului Serafim se află în prezent la Diveevo.

Mănăstirea de la Sarov (Diveevo)