În perioada 7 – 10 septembrie, în mănăstirea catolică din or. Bose al Italiei, a avut loc cea de-a 24-a conferinţă-simpozion dedicată spiritualităţii ortodoxe. Tema actualei conferinţe a fost consacrată noilor mucenici şi a avut drept generic „Mucenicie şi comunicare”. La această conferinţă au participat reprezentanţii tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, preoţi, teologi, profesori, oameni de ştiinţă, studenţi ai univeristăţilor ortodoxe, catolice şi protestante.
Timp de 4 zile lucrătoare au fost prezentate 20 de rapoarte, pe lîngă alte mesaje de felicitare şi de salut. Mai jos voi prezenta cîteva însemnări făcute pe parcursul prezentării unor rapoarte și discursuri.
La 7 septembrie, conferinţa a început cu discursul superiorului comunităţii Enzo Bianchi. În cuvîntul său introductiv, părintele a făcut o analiză succintă a cuvîntului Martir-Mucenic. El a arătat că doar Iisus Hristos este în forma absolută şi superioară Mucenic-Martor. Ucenicii şi urmaşii Lui sunt de asemenea martori, dar deja ca o reflectare a lui Hristos.
În continuarea reflecţiilor din raportul său, părintele Enzo se întreabă: „De ce ei (mucenicii) mărturiseau credinţa lor pînă la moarte? De ce deveneau mucenici?”
El şi a răspuns la întrebare: „Pentru că ei aveau un sens în viaţă şi sensul vieţii lor era mărturisirea”.
Mucenicii creştini nu rîvneau o moarte gloriosă, ei nu aşteptau moartea, dar mergeau spre moarte fără a purta răutate celor care-i supuneau la chinuri şi nu urau viaţa contemporană a timpuli în care au trăit. Ei primeau moartea cu bucurie, deoarece urmau lui Iisus.
Acesta nu-i un act împotriva cuiva, este un gest în numele triumfării adevărului, pentru ca pacea şi dragostea să fie mai puternice decît moartea.
În Occident astăzi nu este niciun pericol vădit sau prigoniri, condiţii pentru moarte mucenicească, dar sunt alte pericole. Ideologia urii faţă de creştinism înfloreşte şi cuprinde tot mai mult societatea. De ce se întîmplă acest lucru? Pentru că atitudinea şi comportamentul nostru nu corespunde predicii creştine. Noi trebuie să observăm şi conştientizăm acest fapt în primul rînd pentru noi înşine.
Stimaţi oaspeţi şi participanţi ai conferinţei, vrem să auzim vocea mucenicilor Bisericilor voastre. Să ne adresăm Sfîntului Duh, pentru ca El să ne lumineze, cureţe şi să ne facă demni de predecesorii noştri. „Vino în curând, Doamne Duhule Sfinte, ca să ne unim cu Hristos Dumnezeul nostru.”
Imediat după prezentarea părintelui Enzo, a fost citit cuvîntul de salut al Patriarhului Ecumenic Bartolomeu (Arhondonis) de către mitropolitul belgian Afinagor (Pexstand). În cuvîntul său patriarhul Bartolomeu menţionează că este o bucurie nemaipomenită pentru întreaga lume ortodoxă şi în special pentru Patriarhia Constantinopolului că are loc o asemenea conferinţă. „Mucenicia şi comunicarea sunt strîns legate între ele. Comunicarea este o motivaţie a mărturiei. Scopul muceniciei este de a mărturisi pînă la moarte. Iar mucenicia nu poate să existe separat, ea trebuie să corespundă însăşi esenţei vieţii creştine şi să fie în unitate (solidaritate) cu celelalte virtuţi creştine. Mucenicia este vocaţia noastră”.
Din toate felicitările şi cuvîntările de salut, am încercat să notez principalele idei şi teze ale reprezentanţilor Bisericilor Antiohiei, Ciprului, Serbiei, unde posibilitatea muceniciei – este o realitate cotidiană. Reprezentantul Bisericii Albaniei în scrisoarea sa de salut a reflectat o conştientizare teologică a muceniciei, iar reprezentantul Bisericii Apostolice a Armeniei a prezentat poziţia Bisericii Armeniei, privind canonizarea victimelor genocidului, fapt important de menţionat în acest context.
Odată cu mesajul de salut, patriarhul YOUHANNA X (Iazidji) a Antiohiei a pregătit un raport: „Sîngele martirilor – grăuntele comunicării”, citit de către Porfirios Georgios, reprezentantul Patriarhiei Antiohiei.
„Dragii mei, binecuvîntare Dumnezeiască vouă din partea Bisericii apostolice a Antiohiei.”
„Căci mi se pare că Dumnezeu, pe noi, apostolii, ne-a arătat ca pe cei din urmă oameni, ca pe nişte osândiţi la moarte, fiindcă ne-am făcut privelişte lumii şi îngerilor şi oamenilor… Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim. Şi ne ostenim, lucrând cu mâinile noastre. Ocărâţi fiind, binecuvântăm. Prigoniţi fiind, răbdăm. Huliţi fiind, ne rugăm. Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi.” 1 Cor. 4. 9, 11-13.
Aceste cuvinte descriu starea Bisericii Antiohiei. Într-adevăr, după persecuțiile păgâne din primele secole, Patriarhia noastră a suferit cele mai multe atacuri, devastǎri, prigoniri din partea cuceritorilor. Cu toate acestea, Biserica de Est a rămas deschisă tuturor, având grijă chiar și de persecutori, acoperind totul şi răsplătind cu dragostea creștină. Războaiele distrug comunicarea noastră.
Cît pot să dureze războaiele străinilor, a oamenilor cu totul indiferenţi şi străini de valorile şi istoria noastră, pe pămîntul nostru? Aceste războaie distrug pacea nu doar în Siria, dar şi în întreaga lume.
Poporul nostru iubeşte pacea şi înţelege că cu forţa este imposibil să construieşti o lume bună şi democratică.
Cultura dialogului trebuie să înlăture cultura sabiei.
De ce armele marilor puteri sunt îndreptate împotriva noastră?
În Siria se îndeplinesc cuvintele profetului „Rahila plînge copiii săi şi nu vrea să se mânghâe, pentru că ei nu sunt”. Cum pot liderii politici să aibă grijă doar de propriile interese şi beneficii? Lumea e cuprinsă de nebunie. Astăzi avem nevoie de căutarea dialogului şi a unităţii.
Globalizarea poate să unească în sfera economică şi socială, însă în ceea ce priveşte etica suntem divizaţi. Nu este timpul oare ca teologii noştri să înţeleagă că schismele noastre fac să devină nepreţuite principiile noastre. Cum putem noi să fim auziţi, dacă înţelegerea noastră a credinţei nu emană dragoste? Cum vom putea mărturisi?
Sîngele mucenicilor – e ca pîinea ce dospește. Martirul este mărturisitorul dragostei. Suferă un mădular, suferă întreg corpul. Suferă un creștin, suferă Biserica. În zilele noastre creştinismul este răstignit pe Crucea Orientrului Apropiat.
Mucenici din diferite ţări, parcă ne-ar spune că Domnul ne cheamă pe toţi să fim uniţi. Putem să ne închinăm mucenicilor copţi, etiopieni, omorîţi în numele Domnului.
Mucenicii s-au unit cu Domnul Slavei şi ei ne îndeamnă şi pe noi să ne gîndim la unitatea creştină. Sîngele mucenicilor ne îndeamnă să realizăm unitatea Bisericii. Vom putea noi realiza acest fapt sau doar ne vom lăuda cu dreptatea noastră?
Trebuie să ne îndreptăm spre unitate. Suferinţa îi apropie pe creştini şi Bisericile. Cred că astăzi este necesar să vorbim despre pocăință ecumenismului, metanoia. Pentru a împrospăta raţiunea noastră, pentru a vindeca mintea noastră, trebuie să ne schimbăm. Să ne rugăm unul pentru altul, ca Domnul să ne păzească de certuri, dispute, distrugeri şi să ne dăruie puterea apropierii, unde „Dumnezeu să fie toate în toţi” (1 Cor. 15, 28).
Discuţiile care au continuat nu o dată au pomenit raportul patriarhului YOUHANNA X şi apelul său.
Prezentarea reprezentantului Bisericii Ortodoxe Cipriote, a arhiepiscopului Hrizostom (Englistriotis) a fost citită de episcopul Grigorii a Mesioriei. Iată conţinutul pe scurt al acestui discurs.
„Timp de-a secole, noi am trăit în prigoană, dar am păstrat credința. Jumătate din insulă iată de acum 40 de ani se află sub dominaţia turcilor. Cu o bucurie deosebită salutăm cea de-a 24-a conferință și mulțumim fraternitatea din Bose pentru ospitalitate şi dragoste.
Mucenicia este principalul element al Bisericii lui Hristos. Analizînd calea istorică a creștinismului, vedem că aceasta este o realitate a Bisericii. Cu sângele martirilor, precum cu „porfiră si vison” este infrumusețată Biserica. Preoții, călugării și mirenii trăiesc şi continuă să trăiască fie mucenicia sîngelui, fie mucenicia conştiinţei.
Orientul Apropiat se află în stare de război. A-l scoate din această stare poate doar un Dialog și Bunăvoința liderilor noștri politici actuali. Conștiința și identitatea creștină ne face să acționăm în numele păcii.
Dorim succes în activitate tuturor participanților la conferință”.
Discursul de bun venit a Mitropolitului albanez Anastasie (Yannulatos) a fost citit de către episcopul de Bilissa Asti (Bakallbashi). În acest mesaj este dată o interpretare teologică a muceniciei.
„Mucenicia este legată cu apariţia Duhului Sfînt „ Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului.” (Fapte 1. 8). Creştinul este chemat să dea mărturie despre puterea lui Dumnezeu, chiar cu preţul propriului sînge. În acest context, cuvîntul „martor-martir” poate fi utilizat cu ambele sensuri: 1. Mărturie şi 2. Mucenicie. Fondatorul muceniciei este Hristos. Atunci cînd mărturisim credinţa în „Biserica apostolică”, trebuie să înţelegem în cuvîntul „apostolică” încă o parte a slujirii apostolice, şi anume „mucenicească”. Este imposibil să aparţii Bisericii mucenicilor şi să nu fii prigonit, respins. Mucenicia este comunicarea deplină cu Hristos. Creştinul primeşte toate greutăţile şi ispitele vieţei acesteia. Învierea se află în însăşi Crucea. Nu trebuie să existe nicio mînie asupra prigonitorilor. „Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.” (1 Cоr. 13.3). Iubirea şi fără mucenicie formează ucenicii lui Hristos, dar mucenicia fără dragoste îşi pierde sensul.
„Ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi; de către unii El se huleşte, iar de voi se preaslăveşte.” (1 Petru 4. 13-14).
Doresc ca materialele conferinţei să fie utile pentru dialogul contemporan despre mucenicie”.
În a doua jumătate a zilei a fost citit de către profesorul Universităţii din Tesalonic Petros Vasiliadiss, raportul profesorului Universităţii Worcester MA (Marea Britanie), PANTELEIMON MANOUSSAKIS, „Duhul este izvorul şi unicul suport al mărturiei creştine”.
În acest raport profesorul a făcut o analiză detaliată a termenului „Martir”. „Sensul tehnic al cuvîntului „martirios” – este în dinamică. Aceasta este cînd cineva vrea să sufere şi să moară pentru credinţa sa. Sunt două semnificaţii a acestui cuvînt înainte de utilizarea sa în creştinism. 1. Mărturia în jurisprudenţă 2. Arătarea în faţa altora a convingerilor sale. În creştinism termenul „martirios” capătă şi a treia semnificaţie: 3. Acţiunea Duhului Sfînt.
În aşa mod, din Sfînta Scriptură găsim că „Martirios” în sensul cel mai înalt al său este – însuşi Dumnezeu. Anume Dumnezeu mărturiseşte lui Izrael şi întregii lumi că El este Dumnezeu, care se implică în lumea noastră. Poporul său ales este păstrat în perspectivă istorică. (Ieșirea 16).
Este important să subliniem că în limba latină „Martyr” este cuvînt înrudit cu cuvîntul „Memorie”.
– Îmi veţi fi popor ales dintre toate neamurile, că al Meu este tot pământul, iar voi Îmi veţi fi preoţie împărătească şi neam sfânt. Spune cuvintele acestea fiilor lui Israel. (Ieşirea 23. 22.)
Comunicarea pe care Dumnezeu o porunceşte prin martori.
Hristos este Altarul, Martorul, Adevărul, la care ne indică apostolii, dar aceasta nu este o tautologie. „Dacă mărturisesc Eu despre mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Altul mărturiseşte despre Mine; şi ştiu că adevărată este mărturia pe care o mărturiseşte despre Mine.” (Ioan 5:31,32)
Părinte, arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. (Ioan 17, 6.). Tatăl mărturiseşte despre Fiu. Cei care cred în Fiul lui Dumnezeu au mărturisirea în ei-înşişi.
Duhul Sfînt tot mărturiseşte despre Hristos „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine.” (Ioan 15:26). Mărturie despre Dumnezeu adevărat.
Mucenicia se înscrie în comunitatea treimică. Mucenicia mărturiseşte adevărul, realităţile acestei lumi. Ea ne aminteşte despre Celălalt.
Mucenicia şi Duhul Sfînt.
Crearea şi istoria lumii este pentru noi mărturia iniţială a lui Dumnezeu.
Izrael ne îndeamnă să fim dovada prezenţei lui Dumnezeu în istorie.
Apostolii au devenit martiri ai lui Hristos. Primul martir Ștefan nu a fost pe Cruce, dar a devenit primul mucenic.
Care este criteriul muceniciei? Cine este martir?
Mucenicia – este forma mărturisirii. Ea mărturiseşte credinţa, ea reflectă dedicarea vieţii sale lui Dumnezeu. Nimeni nu poate mărturisi că Hristos este Mîntuitorul fără Duhul Sfînt. Numai în Duhul Sfînt este posibilă mărturisirea. Mărturisirea nu este posibilă pentru sine însuşi. Mişcarea extazului nu poate fi generată de la sine – ea este rezultatul unei transformări interne. „La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine, spre mărturie lor şi păgânilor.” (Matei 10.18). Numai în Dumnezeu putem mărturisi. „şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal. 2.20). „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scapa.” (Marc 8:35) – aceasta este mărturia adevărată. Mucenicii nu mărturiseau despre sine, ei chiar dacă şi au suferit sau au „pierdut sufletul” pentru Evanghelie, îl dau în mîinile Domnului, înainte de a-l da în mîinile asupritorilor. Mărturisirea – înseamnă comunicarea şi cu Dumnezeu, şi cu oamenii.”
Raportul arhiepiscopului Iov (Ghecea) a fost dedicat rolului şi locului Patriarhiei Constantinopolului în familia creştină: „Mărturisire şi slujirea Patriarhiei Ecumenice”. Prezentînd imaginea detaliată a pregătirii şi desfăşurării sinodului panortodox, arhiepiscopul Iov a încheiat prezentarea sa cu o reflectare despre ecumenismul pocăinţei.
„Ecumenismul pocăinţei, suntem gata pentru el? Cît de departe vom putea noi să mergem pe această cale? Trebuie să avem în consideraţie că fără pocăinţă nu poate exista dialogul. Nu există sinodalitate (sobornicie) fără primat, primatul îşi pierde sensul în afara soborniciei. Adunarea fără preşedinte este o gloată.
Pocăința este relația noastră cu Dumnezeu. Dumnezeu cere de la noi aceasta. Pocăința este o cale de ieșire din păcat, din starea iniţială de stabilitate pasivă. Noi toți, şi în Orient, şi în Occident avem nevoie de o astfel de ieşire. Să-l întîlneşti pe celălalt, să te uiţi în faţa altuia. Desigur, noi trebuie să ne amintim de rezultatele Sinodului pan-ortodox (Sobor), care a avut loc în această vară în Creta. În acest context, trebuie de subliniat faptul că noi condamnăm mândria și superioritatea. Chiar și cei slabi și infirmi suferă de mândrie și noi ar trebui să ne pocăim de ea.”
Raportul doctorului în ştiinţe a Universităţii din Tesalonic, Ecaterina Ţalampuni, a fost pe tema: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră”. (Matei 5. 11). Învăţătura lui Hristos despre prigoniri şi mucenicie”.
În raportul său un loc important a fost acordat muceniciei sfîntului Policarp din Smirna. Stareţul este caracterizat ca un mucenic căruia toţi doresc să i se asemene. „Policarp aştepta (suferinţa), asemenea Domnului, pînă atunci, cînd nu a fost predat, ca şi noi să-l imităm”. (Mucenicia sfîntului Policarp 1.3).
„Focul, luând forma unei cupole, asemenea pînzei umflate de vânt de pe navă, a îngrădit corpul mucenicului, care, aflîndu-se în mijloc, nu era ca un corp ars, dar ca o pîine coaptă sau cum ar fi aurul și argintul, ars în cuptor. Am simțit un miros foarte plăcut, parcă era miros de tămâie sau de un alt parfum prețios”. (Mucenicia sfîntului Policarp 15.2). Imaginea pîinii coapte se aseamănă vădit cu învăţătura lui Ignatie Teoforul despre pîinea – Hristos. Ignatie se considera grîul Domnului, pe care trebuie să-l roadă dinţii animalelor, ca, în cele din urmă, să devină pîine curată. Astfel, mucenicia, la Policarp şi la Ignatie, contribuie la transformarea, devenirea vieţii omeneşti în material Euharistic.
Termenii tehnici obişnuiţi în teologie devin destul de actuali. Putem aduce multe exemple ale muceniciei contemporane. „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni… Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.” (Matei 5, 11-12). Este aceasta o afirmaţie separată sau ocupă un loc central în Evanghelie?
Fericirea este o enumerare a ceea cum trebuie să fie un creştin.
Tema Împărăţiei şi prigoanei pentru Adevăr are un sens teologic foarte profund. Legătura dintre prigoană şi patima lui Hristos este foarte strînsă. Conştientizarea teologică a muceniciei în Biserica timpurie.
Este interesant să remarcăm că tema Împărăţiei lui Dumnezeu este prezentă şi la începutul, şi la sfîrşitul Fericirilor. Legătura proorocilor cu apostolii şi mucenicii indică o continuitate, mai ales în suferinţe. Prigoanele şi necazurile au servit drept catehizarea comunităţii creştine timpurii.
De aici rezultă că prigoanele şi identitatea creştină sunt interreciproce”.
Raportul profesorului Gheorghii Zaharov a Universităţii Ortodoxe a Sf. Tihon, a fost dedicat temei «Omnes in Christo unum sumus». Mucenicia şi unitatea Bisericii la sf. Ambrosie şi la părinţii latini din secolul IV”.
În raportul său, Zaharov a vorbit despre problema succesiunii în Biserică. “Ce este Biserica, dacă nu o adunare a tuturor sfinților? – s-a întrebat profesorul. “Mucenicia ca faptă superioară a sfințeniei este venerată la fel ca slujirea apostolilor şi a proorocilor.
În sec. IV, lupta pentru crezul Niceean poate fi considerată ca o succesiune a muceniciei. O noua prigoană, mult mai aprigă ca cea a primilor creştini, au avut de suferit sfinţii şi mărturisitorii credinţei de la chiar fraţii lor. În sec. IV episcopii prigoniţi erau deportaţi, izolaţi, urmăriţi. Ideea muceniciei – este ideea mărturisirii. Amintirea despre mucenicie, ca o legătură cu ei.
Mucenicii s-au învredinicit cu semne ale biruitorilor: ramura de palmier, coroana. Capitala imperiului era asociată simbolic cu mucenicii. Roma – oraşul mucenicilor. Locuitorii acestui oraş erau şi locuitori ai Împărăţiri Cereşti.
Sfîntul Ambrosie de Milano este ca o figură aparte. El prezintă tema muceniciei ca o comunicare între creştini. Legătura cu mucenicii trece prin venerarea lor aici şi acum. Mucenicii erau apărătorii poporului. Cei care păstrau neprihănirea pentru Dumnezeu, tot erau mucenici, ca şi cei care puneau în practică îndemnul la sfinţenie. Tradiţia, credinţa faţă de mărturisirea apostolilor, sfinţirea vieţii erau criterii specifice mucenicului. Gervasius şi Protasius de Milano: amintirea despre mucenici oferă posibilitatea Bisericii să fie totdeauna Biserica mucenicilor. Găsirea moaştelor lor de către Ambrosie în 386 a însemnat biruinţa definitivă a Ortodoxiei asupra arianismului în Milano”.
A doua zi, 8 septembrie, profesorul Universităţii Durham, părintele Andrew Luth, a continuat tema mărturisirii, cu raportul: „Căutarea comunicării şi mărturisirea Adevărului. Maxim Mărturisitorul şi papa Martin V”.
Principalele teze expuse: prigoanele creştinilor suferite de la însuşi creştinii. Maxim şi Martin. Comunicarea în Adevăr.
Problemele a două voinţe şi două acţiuni întru Hristos. Ripostarea lui Maxim a fost nu numai teologică, dar şi politică. El era împotriva politicii imperiale dusă de Constant al II-lea. Suferinţa lui – era suferinţa pentru adevăr.
Maxim era învinuit de rebeliune, i s-a arătat o scrisoare în care era un apel la lovitură de stat. Era învinuit în vise. La toate acuzaţiile el răspundea cu demnitate. „Nu pot să-mi controlez visele”, răspundea Maxim. În apărarea sa el arăta că împăratul nu putea fi privit ca preot. Împăratul nu este predestinat altarului, nu săvîrşteşte Taine. Cu toate acestea arugmentul de bază a fost că împăratul la ectenie este pomenit după episcop. Este interesant să menţionăm observaţia lui A.V. Kartaşiov, că în Biserica Rusă împăratul era pomenit înaintea arhiereilor, de aceea aceste argument nu ar fi avut putere, dar din contra ar fi dovedit poziţia acuzatorilor.
Mărturiile lui Maxim menţionate de raportor: „Are loc sciziunea Bisericii, susţinînd monotelismul. Nu am o învăţătură personală. Eu mă conduc după învăţătura Bisericească.” Maxim condamna cu înverşunare Tiposul şi pe toţi cei care îl susţineau: „Dacă întreg universul se va împărtăşi cu Patriarhul, eu nu mă voi împărtăşi. Duhul Sfînt i-a anatematizat prin apostoli chiar şi pe îngeri, dacă vor introduce ceva nou şi străin predicii (evanghelicești şi apostolicești). Cărei Biserici aparţine comunitatea din Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Roma? Seminţele de evlavie ar trebui să se păstreze în Roma. Nu trebuie să refuzăm şi să ne lepădăm de adevăr pentru confort. Comunicarea poate fi numai în Adevăr.
Adevărul – este darul lui Dumnezeu pentru pace în toată lumea.”
Salutul patriarhului Irineu (Gavrilovici) al Serbiei a fost citit de episcopul Austro-Elveţian, Andrei (Chilerdzhich). În acest cuvînt de salut patriarhul a atins tema actuală despre atitudinea faţă de refugiaţi. „Poate să se întîmple oare şi cu noi acelaşi lucru? Persecutarea creştinilor s-a agravat. Noi suntem convinţi că trăim în siguranţă, că mucenicii contemporani trăiesc separat. Dar, proslăvinud-i pe mucenici, creştinii văd în aceasta o sursă de inspiraţie şi noi parcă singuri trecem pe linia întîi.”
Raportul lui ATHANASIOS PAPATHANASSIOU, profesorul Universităţii din Atena, „Eu sunt grîul lui Dumnezeu” (Sfîntul Ignatii din Antiohia). Spaţiu euharistic şi comunicarea mucenicului” l-am înregistrat integral, cu el vom putea face cunoştinţă în alt articol. Principala problemă din raport a fost „Care este diferenţa dintre mucenic şi erou?”
În pauze erau purtate discuţii aprinse pe subiectele abordate în rapoarte. Mai jos voi aduce cîteva exemple de întrebări legate de tematicile generale şi prezentări.
„Întrebare: Cum să înţelegi (primeşti) pe mucenicii necreştini?
Răspunsul: Aceasta este spaţiul dragostei tainice a lui Dumnezeu. Dragostea e ca o faptă în acţiune. Tematica este destul de largă pentru discuţii şi poate servi drept generic pentru o conferinţă întreagă. În tradiţia Bisericii Timpurii această întrebare a fost deasemenea invocată, răspunsul fiind dat în lucrările lui Iustin Filosoful.
Doctrina „seminţei Logos-ului” a lui Iustin exprimă ideea fundamentală atît a apologeticii, cît şi a întergii viziuni a scriitorului creştin timpuriu. Legătura directă a lui Iisus Hristos ca a Logosului veşnic cu lumea şi fiecare om, este inclusă în formarea istorică spaţial-timpurie. Despre acest fapt noi citim în următorul pasaj a lui Iustin: „Am fost învățați că Hristos este întâiul născut al lui Dumnezeu, și că El este Cuvântul, căruia este parte întreaga omenire. Acei care trăiau conform Cuvântului, sunt creștini, chiar dacă erau consideraţi atei: aceştia erau printre greci – Socrate și Heraclit și alții asemenea lor, iar dintre barbari – Abraham, Anania, Azaria și Misael, Ilie și mulți alții…”. A apărut aşa o teologie în primele secole, în grelele condiţii ale orașelor. Creștinismul se răspândea în orașe și nu imediat a ajuns şi în sate. A trecut prin faza regândirii însuși a acceptării creștinismului. Afirmația potrivit căreia un creștin se poate naște în familia creștină este falsă. Însăşi dinamica este falsă. Creștin adevărat poți numai să devii.
Înterbare: Putem să-i pomenim la slujbe pe mucenicii necreştini?
Răspuns: Avem exemplul includerea în caldenarul sfinţilor a celor 14 mii de mucenici din Beteleem. Acesta a fost un pas curajos. Mai sunt oare alte exemple? Este greu de răspuns.
Întebare: Ce ne pregăteşte către mucenicie?
Răspuns: Biserica este întotdeauna gata către mucenicie. Nu există nici un fel de precursori sau prevestitori ai muceniciei. Mucenicia poate să se întîmple atît în condiţii bune, cît şi condiţii mai rele. Mucenicia este un act al iubirii jertfelnice.
Înterbare: Cum să fim cu mucenicii care încă nu au fost canonizaţi?
Răspuns: Este o mare întebarea, apărută foarte devreme în Biserica creştină. În Occident şi în Orient erau diferite atitudini faţă de această problemă. În Occident imediat toţi îi onorează şi recunosc pe mucenicii vădiţi. În Orient, problema canonizării a trecut şi trece o procedură lungă de pregătire şi proclamarea în treapta de sfinţi. La început canonizarea era săvîrşită în Bisericile locale, ca recunoscuţi şi veneraţi local, apoi treptat numele de mucenic intra în calendarul Bisericilor surori.
La 9 septembrie, a fost adresat participanţilor la conferinţă mesajul de salut a catolicosului Bisericii Apostolice Armene Gareghin II (Ktrici). El a fost prezentat de către arhiepiscopul Nafan Hovhanisian. În discursul său el a menţionat că mucenicia creştinilor armeni este o realitate care continuă pînă în zilele noastre. În sec. XX Armenia a fost scăldată în sînge. În primul rînd, e vorba de teribilul genocid din 1915, apoi a urmat teroarea comunistă.
„La o sută de ani dela genocid, în 2015, au fost canonizate victimele acestei catastrofe umanitare. Aceasta este încă o biruinţă a credinţei asupra morţii. Mucenicii erau sfinţi pentru toţi, indiferent de confesie. Bisericile Contemporane trebuie să facă totul ca asemenea evenimente, ca cele din sec. XX, să nu se mai repete”, a încheiat raportorul.
Raportul lui Bogdan Tătaru-Cazaban, ambasadorul român în Vatican, „Persecuţia pentru Hristos, ca motiv pentru comunicare. Călugărul Nicolae Steinhardt şi „Jurnalul său al fericirii””, a fost citit de către Michel van Parys, locuitor al mănăstirii din Chevetogne, care l-a cunoscut personal pe părintele Nicolae.
Pentru început vom spune cîteva cuvinte despre părintele Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912 – 30 martie 1989). Este un scriitor creştin de origine româno-evreiască, care a primit creştinismul, iar apoi călugăria (în 1980), la mănăstirea Sfintei Anna, Rohia (Transilvania, România). El a primit o educație excelentă, a susținut teza de doctorat în drept la Universitatea din București. Perfect stăpânea limbile engleza şi franceza. A făcut o mulțime de traduceri și publicații de autor. În anii 1960-1964 s-a aflat în închisoare, unde şi s-a convertit la Ortodoxie. După cum își va aminti chiar el mai târziu: “acest eveniment (adică arestarea și detenția) au înlăturat orice îndoială, ezitare, frică, lene, dezorientare și au accelerat adoptarea deciziei vital importante – pregătirea pentreu primirea botezului.” La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul Mina Dobzei l-a botezat pe Nicu-Aurelian (așa l-au numit părinții). Naș la botezul i-a fost Emanuel Vidrașcu (coleg de partid, fost șef al biroului mareșalului Antonescu), iar în calitate de martori au fost doi părinţi romano-catolici, doi uniaţi şi un preot protestant. „În acest fel, taina botezului a căpătat un caracter ecumenic”, ne aminteşte în jurnalul său părintele Nikolae.
„Jurnalul fericirii” este o idee compoziţională complexă, prin care autorul prezintă experienţa sa spirituală, combinînd-o cu amintirile din închisoare şi cu amintirile tinereţii. Jurnalele i-au fost confiscate de cîteva ori de către Securitatea română. Cu toate acestea, părintele Nicolae a reuşit să ascundă o copie a versiunii a treia şi acest text a fost publicat de editura Dacia Cluj (1991, 1992). Începînd cu anul 2005, Jurnalele lui au început să fie editate la editura mănăstirii Rohia. „Jurnal” este o mare realizare a literaturii contemporane mondiale. În această carte sunt prezentate persecuțiile pentru Hristos, și acea legătură care uneşte creștinii de diferite confesiuni și biserici.
În jurnalul lui sunt prezentate trei tipuri de deţinuţi politici:
1. Morţi pentru lume
2. Cei care au acceptat marginalizarea şi s-au smerit cu această poziţie
3. Cei care au găsit în ei puterea să lupte împotriva sistemei.
Steinhardt este chipul ortodoxiei române a sec. XX.
Cel care a cunoscut experienţa nedreptăţii are dorinţa să împărtăşească cu alţii bucuria vieţii.
„El a refuzat să colaboreze cu Securitatea avînd în inimă sentimentul viu al dreptăţii, înrădăcinată în conştiinţa sa evreiască”, a încheiat prezentarea sa raportorul.
Raportul Lidiei Golovkova: „Viaţa Elisabetei Feodorovna: Dragoste şi Milostenie” a fost primit cu un interes deosebit.
Ea a remarcat câteva repere importante din viața cuvioasei mucenițe: 1874 – anul de naştere, 1888 – vizita la Ierusalim. Ducesa împărtășea impresiile sale: “Cât de frumos e să fii înmormîntat aici,” și această dorința a ei s-a împlinit, dar în circumstanțe foarte tragice.
Tatăl nu i-a dat voie să primească ortodoxia. Ea totuşi a insistat asupra acestui lucru, primind orotodoxia prin mirungere. Soţului său îi spunea: „poporul tău – e poporul meu, Dumnezeul tău e Dumnezeul meu”.
Moartea lui Serghei Alexandrovici Romanov (1905) i-a schimbat cardinal viaţa. Din acest moment i-a şi-a dedicat întreaga viaţă dragostei şi jertfirii de sine.
Elisabeta Feodorovna a vizitat ucigaşul soţului său la închisoare şi i-a cerut împăratului iertare pentru el, dar ea a fost refuzată.
La Bari, cu grija ei a fost construită o biserică ortodoxă rusă. Dar cele mai mari construcţii de caritate au fost făcute la Moscova. Ea încerca din toate puterile să susţină surorile milosârdiei şi pe medicii, care plecau pe front în timpul primului Război Mondial.
Unele relatări ale ei: „Pentru a deveni fericită trebuie la început să-i faci fericiţi pe cei care sunt alături de tine. În viaţa mea este atît de multă bucurie. Eu vreau să lucrez pentru Dumnezeu şi cu Dumnezeu pentru suferinţii omenirii”.
Ea visa la construirea unui locaş de caritate, unei mănăstiri specifice. Aşa ceva nu a mai existat în Rusia. Ocrotitorii acestei mănăstiri au fost alese surorile Întocmai cu Apostolii Marta şi Maria.
Surorile mănăstirii trăiau în oraş. Primul, al doilea sau trei ani ele treceau perioada de încercare şi doar apoi erau primite la mănăstire. Diaconia surorilor nu a fost aprobată de Sfîntul Sinod şi de Împărat.
Designul bisericilor şi a veşmintelor mănăstirii Marta şi Maria aparţine marelui pictor şi artist rus M. V. Nesterov.
La mănăstirea veneau cîte 12 mii de cereri pe an şi aproape toate primeau un răspuns pozitiv.
O atitudine interesantă avea Elisabeta Feodorovna faţă de moartea lui Rasputin. „Uciderea lui Rasputin poate fi apreciată ca un act patriotic”, scria Ducesa.
Peste două ore de la vizita patriarhului Tihon, ducesa Elisabeta şi ascultătoarea sa Varvara, au fost arestate şi duse în Alapaevsk. Acolo ele au fost aruncate în mină şi explodate.
„Viaţa şi moartea Ducesei dezvăluie foarte clar bunătatea umană şi nerecunoştinţa umană. Viaţa ei, în special după omorîrea soţului său, a fost dedicată în întregime slujirii aproapelui,” şi-a înceiat prezentarea doamna Golovkov.
Raportul istoricului, filosofului, activistului public, directorului Centrului de cercetări umanitare europene a Universităţii Naţionale „Academiei Kiev-Moghileansc”, Constantin Sigov, a fost dedicat părintelui Alexandru Glagolev. „Viaţa unei comunităţi în perioada persecuţiilor. Sfîntul mucenic Alexandr Glagolev (1872-1937)”.
În raportul său autorul a acordat o atenţie deosebită activităţii părintelui Alexandru în Kiev-ul sovietic. „Cu numele lui este legată activitatea „Şcolii teologice din Kiev ”, societăţii educaţionale religioase şi cu diferite comunităţi, care au unit aşa oameni diferiţi, ca profesorii Academiei Teologice din Kiev V. I. Exemplearskii şi P. P. Kudreavţev, V. V. Zenikovskii, protoiereul Mihail Edlinskii, arhimadritul Spiridon (Kisleacov), Anatolii Jurakovskii – predicator fierbine şi fondatorul comunităţii populare, care a devenit în anii 30 centrul „biesericii catacombe” în Kiev, şi conducătorul bisericii subterane arhiepiscopul Antonii (Abashidze). Protoiereul Alexandru Glagolev a fost parohul bisericii lui Nicolae cel Bun pe panta Andreevsk din Kiev, îmbinînd activitatea pastorală, pedagogică şi ştiinţifică. La 25 noiembrie 1937, părintele Alexandru a fost împuşcat. ”
Tamara Grdzelidze, ambasadorul Georgiei la Vatican, a prezentat raportul cu tema: „Martirologia sec. XX. Biserica Georgiei.” În raportul său autoarea a dezvăluit toate caracteristicile prigoanei în Biserica Georgiei, ca şi suferinţele noilor mucenici şi mărturisitori georgieni. În raportul ei a fost pusă problema echilibrului între slujirea naţională şi super naţională. Crima în epoca sovietică nu era doar un act de luptă cu duşmanii poporului, aceasta nu era doar o problemă cu caracter naţional, chiar dacă adesea era poziţionată astfel, aceasta era şi un act de moarte pentru credinţă, pentru valorile creştine.
Ea a fost întrebată: Cum priveşte ea la faptul că în Gori mai este păstrat monumentul lui Stalin? Răspunsul: Acest fapt trebuie primit ca o manifestare locală a conducătorilor politizaţi, dar nu ca o tendinţă generală a poporului georgian, care ar vrea să-l memorializeze pe Djugaşvili.
În ultima zi de simpozion au fost prezentate două rapoarte a cardinalului Kurt Koh „Mărturia comună, speranţa unităţii” şi a profesorului Universităţii din New-York Aristotel Panicolau „Mucenicii creştini este un dar omenirii întregi”. „Dumnezeu se manifestă în lumea aceasta prin creştini, care dau Evangheliei un chip omenesc”, a subliniat cardinalul. „Mucenicul – este acel care prin viaţa sa mărturiseşte despre „Cuvîntul Crucii”, despre Hristos. Această mărturisire constă în ceva foarte puţin „să spui adevărul”, care distruge toate măştile minciunii şi pune baza tuturor relaţiilor umane”, îi repeta profesorul. Acest adevăr a lui Dumnezeu, pe care mucenicul îl dezvoltă în sine şi îl pronunţă, este Adevărul comunicării, Adevărul Domnului Treimic şi răspîndit în Trupul – Biserica lui Hristos şi în toată lumea în întregime.
În încheiere au fost citite concluziile făcute de un locuitor al mănăstsirii din Bose, membru al comitetului ştiinţific, Luigi D’Ayala Valiva. El a menţionat că «rapoartele prezentate şi cuvintele de salut ale conducătorilor şi reprezentanţilor diferitor biserici, deschide şi prezintă chipul mucenicului ca a celui care invită « să ieşim din noi-înşine » şi să învingem « egoismul – mama oricărei erezii », din cuvintele arhiepiscopului Anastasii de Tirana. Din acest motiv, memoria mucenicilor oricărei confesii – este un îndemn la comunicare, la pocăinţa ecumenică, pe care o «primim din viitor, de la Dumnezeu », ca o promisiune şi responsabilitate ».
Asemenea conferinţe dau posibilitatea să ne adunăm şi discutăm împreună multe probleme teologice, sociale, etice contemporane. Ele ajută să găsim şi fundamentalizăm răspunsuri nu doar pentru un cerc îngust de specialişti, istorici, clerici, dar pentru toţi oamenii de bună credinţă, care reflectă asupra provocărilor acute ale timpului. Rapoartele prezentate sunt un izvor de inspiraţie şi speranţă, care actualizează apelul din Evanghelie a „mărturisirii”, „Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Faptele Apostolilor 1,8).
