„Doi oameni s-au suit la Templu ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori,nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 10-14).
Să reţinem mai întâi că Mântuitorul a spus această parabolă „unora care se credeau că sunt drepţi şi dispreţuiau pe alţii”. El şi-a terminat povestirea cu un foarte scurt comentariu, adresat tuturor celor care o ascultaseră. Comentariul lui Iisus este oarecum surprinzător, pentru că nu-l îndreptăţeşte pe cel care, după chiar spusa parabolei, făcea numai fapte bune. Nu era un păcătos, ci dimpotrivă.
Şi totuşi Iisus spune: „Vă spun însă că vameşul s-a întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul”.
Cum se explică aceasta? Mântuitorul nu întârzie s-o dea chiar El, printr-o sentinţă din acelea menite să rămână memorabile, ridicată la rangul de principiu. El spune: „Căci tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14).
Aceasta este deci parabola. Simplă şi uşor de înţeles. O parabolă care nu are prea multă nevoie de comentarii din partea noastră, ca să putem trage din ea toată învăţătura.
Dar mai întâi să ne lămurim cine erau fariseii şi cine erau vameşii. Şi despre unii şi despre ceilalţi avem suficiente informaţii atât în Sfânta Scriptură, cât şi în literatura vremii. Despre vameşi am mai vorbit şi altă dată şi ştim că erau un fel de perceptori financiari care strângeau impozitele de la populaţie şi care, din pricină că pe vremea aceea nu erau evidenţe ca pe vremea noastră, se dedau la multe abuzuri. Ne-am mai întâlnit cu ei. Pe unul îl ştim şi după nume: Zaheu.
Cine erau fariseii? Aceştia alcătuiau o grupare respectabilă de cetăţeni şi de credincioşi. Fariseii erau iudei evlavioşi, aproape bigoţi, care pretindeau că respectă toate preceptele Scripturii. La orele prescrise se opreau oriunde ar fi fost, în stradă sau acasă şi-şi făceau rugăciunile. Şi chiar ţineau să şi le facă în public, cu cartea deschisă, să-i vadă toată lumea cum că ei îşi fac rugăciunile la timpurile potrivite.
De ce zice Mântuitorul că mai îndreptat s-a întors vameşul la casa sa decât fariseul?
Dacă ne recapitulăm felul rugăciunilor celor doi din parabolă, vedem că fariseul venise în faţa lui Dumnezeu să se laude: „Doamne, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi…, nu sunt ca vameşul acesta”. Se laudă că toate le face după cum scrie Legea. Se prezintă în faţa lui Dumnezeu cu mândrie. Cumva şi-L obliga pe Dumnezeu, de la care nu mai avea nimic de cerut.
Greşeala cea dintâi a fariseului a fost aceea că se compara cu ceilalţi. „Nu sunt ca ceilalţi oameni; nu sunt ca vameşul acesta”. În loc să se ocupe de el însuşi, de problemele sufletului lui, el se compara chiar în faţa lui Dumnezeu cu ceilalţi şi se socotea pe el deasupra. Nu venea cu inima smerită. Comparându-se, mai făcea încă o greşeală: îi judeca pe ceilalţi, începând chiar cu cel care se ruga în acelaşi timp cu dânsul, pe vameş. Apreciindu-se pe sine şi făcându-se judecătorul celorlalţi, pe care îi dispreţuia, se lua pe el drept unitate de măsură, ca şi cum el ar fi fost Judecătorul, ştiind să aprecieze ce e bine şi ce e rău în viaţa celorlalţi oameni. Dar, noi ştim că aceasta o poate face numai Dumnezeu care le ştie şi pe cele nevăzute, care cunoaşte şi intenţiile şi circumstanţele faptelor omeneşti.
Mândria nu-i place lui Dumnezeu. Dimpotrivă, îi place smerenia, chiar dacă vine din partea unui păcătos care se pocăieşte. Un păcătos care se pocăieşte este mai sus în ochii lui Dumnezeu decât un drept care se mândreşte. Căci fariseul era cu adevărat drept, iar vameşul era cu adevărat păcătos! Ca să ne tâlcuim bine parabola, nu trebuie să uităm nici o clipă acest lucru.
Aceasta este concluzia pe care trebuie să o tragem: în faţa lui Dumnezeu nu trebuie să ne prezentăm numai cu faptele noastre, se înţelege că şi cu faptele noastre bune, mai ales, dar trebuie să ne prezentăm îndeosebi cu roadele pe care le lasă în sufletul nostru faptele noastre bune. Dacă fapta noastră bună ne strică sufletul, degeaba e bună. Şi dacă ne mândrim cu ea şi atunci degeaba e bună.
Căci trebuie să ştim că Dumnezeu nu are nevoie de fapta noastră bună, de fapte în sine. Importantă e inima cu care facem faptele. De fapte bune avem nevoie noi şi aproapele nostru. Important e cum se reflectă faptele bune în relaţiile noastre cu aproapele.
Ori, atunci când te duci în faţa lui Dumnezeu şi-i spui: „Mi-am făcut rugăciunile, mi-am îndeplinit toate datoriile religioase…”, dar în acelaşi timp te uiţi cu dispreţ la celălalt şi spui: „Nu sunt ca el…” şi spui: „Să rămână înapoia mea, acolo unde se află, la uşă…”, înseamnă că n-ai realizat nimic. Faptele tale au fost osteneli în zadar. N-ai câştigat nimic. Dacă faptele n-au creat în sufletul tău o dispoziţie deosebită de dragoste şi smerenie, de compasiune şi de iertare, starea de suflet care să te apropie de vecinul, de prietenul, de duşmanul, de străinul, de oricine e aproapele tău, dacă nu ţi-au schimbat inima, făcând-o mai bună, dacă nu te-au dus în situaţia de a nu te face judecătorul aproapelui şi dacă nu te-au îndemnat să te oferi să-l mai ajuţi, atunci n-ai realizat mare lucru.
Nu ştiu ce cuvinte să găsesc ca să fiu cât mai convingător şi ca să înţelegeţi toţi că Dumnezeu vrea de la noi inimă bună. Să venim la biserică, să ne închinăm, să aducem jertfe, dar să ne schimbăm şi inima. Să fim buni. Numai aşa sunt toate bine primite de Dumnezeu.
Unii creştini buni, făcători de fapte bune, trebuie să ia aminte deci la păcatele mândriei şi evlaviei deşarte. Cu cât urcă mai sus pe scara faptelor bune, unii ca aceştia, dacă nu păstrează măsura smereniei, măsura discreţiei, măsura modestiei, de fapt cad. Aceasta e „căderea în sus”. Căderea prin virtutea roasă de mândrie.
Mulţi dintre noi atunci când facem câte o faptă bună, începem să ne pierdem smerenia, ni se naşte gândul mai întâi imperceptibil, apoi din ce în ce mai perceptibil, că noi suntem altfel decât ceilalţi. Credem că avem dreptul la alt loc în biserică, mai în faţă, că preotul trebuie să ne vorbească altfel, că ceilalţi creştini din parohie trebuie să ne cinstească în chip deosebit.
De-a lungul istoriei cugetării biblice, în Vechiul Testament, smerenia a fost sfatul de căpetenie şi calea de ieşire din orice încurcătură, din cearta cu oamenii şi din greşeala faţă de Dumnezeu. „Pentru că Roboam s-a smerit, Domnul şi-a abătut mânia de la el” (II Cronici 12, 12). Domnul „îi învaţă pe cei smeriţi” (Ps. 25, 9) „şi-i înalţă” (Iov 5, 11) şi „le dă har” (I Petru5,5).
Din smerenie nu poate cădea nimeni.
În lumina acestor învăţături vom înţelege şi acel cuvânt al Mântuitorului care zice: „Că cel ce se va înălţa pe sine, acela se va smeri, iar cel ce se va smeri pe sine, acela se va înălţa” (Matei 23, 12).
Idei adunate de Lucia GUȚU
