Chiar de-ai fi, cum sunt și eu, risipitor,
Vino, căci ușa milostivirii dumnezeiști
Deschisu-s-a tuturor !
„Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Atunci el le-a împărțit averea. Dar nu după multe zile, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o țară depărtată și acolo și-a risipit averea trăind în desfrânări. Și, după ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în țara aceea și el a început să ducă lipsă. Și, ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Dar, venindu-și în sine, a zis: Câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, ridicându-se, a venit la tatăl său. Dar, încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă și, alergând, a căzut pe grumazul lui și l-a sărutat.
Atunci i-a zis fiul: Tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slugile sale: Aduceți degrabă haina lui cea dintâi și-l îmbrăcați și dați inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi, aducând vițelul cel îngrășat, junghiați-l ca, mâncând, să ne veselim, căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar fiul cel mare era la țarină. Când a venit și s-a apropiat de casă, a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând la sine pe una dintre slugi, a întrebat ce înseamnă acestea. Iar sluga i-a spus: Fratele tău a venit și tatăl tău a junghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și el s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei.
Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Tatăl însă i-a zis: Fiule, tu totdeauna ești cu mine și toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat”. (Lc. 15 : 11-32)
Iubiţi credincioşi,
Cu multă înțelepciune și pedagogie duhovnicească, Biserica a rânduit ca în Duminica a doua din perioada Triodului să fie citită o pericopă evanghelică deosebit de ziditoare, care ne ajută să înțelegem cât de folositoare este pocăința pentru urcușul nostru sufletesc spre Înviere, ca ridicare din păcat și ca bucurie a întâlnirii noastre cu Hristos-Domnul, Cel care ne-a descoperit iubirea milostivă a Tatălui ceresc.
Treptele ridicării duhovnicești din păcat, pe care le-a urmat tânărul risipitor, sunt treptele esențiale ale pocăinței sau ale spovedaniei. Evanghelia Duminicii a doua din perioada Triodului ne învață cum să ne pocăim și, mai ales, cât de mari sunt darul și bucuria iertării, cât de minunată este regăsirea celui pierdut sau învierea celui mort sufletește și cât de frumoasă este starea sufletului omului după primirea iertării păcatelor.
Mai ales pilda fiului risipitor ne arată atât de mult bunătatea Părintelui nostru ceresc, pildă pe care o vom dezvolta în continuare.
Fără îndoială se poate vorbi mult despre această minunată pildă. „Nicicând graiul omenesc n-a putut cuprinde în mai puţine cuvinte o lume întreagă de iubire şi înţelepciune” o experienţă care poate fi a oricăruia dintre oameni şi în acelaşi timp să descopere nemărginita dragoste şi bunătate a lui Dumnezeu.
În aceasta pildă este vorba de trei persoane: un tată şi doi copii. Eroul principal este fiul cel mai tânăr care, la un moment dat, încrezător în puterile sale şi nemulţumit de casa părintească, atras de ispita plăcerilor din tinereţe, cere tatălui său partea de avere şi pleacă în lume. De aici o seamă întreagă de întâmplări în viaţa tânărului plecat din casa părintească. Păcatele în care a trăit l-au sărăcit, l-au desfigurat şi a rămas singur şi gol. Singura îndeletnicire era să păzească porcii şi nu avea nici măcar roşcovele cu care se hrăneau ei.
Dacă ne ducem cu gândul pe firul vieţii noastre din trecut am observa că viaţa fiului risipitor are multe puncte asemănătoare cu a noastră. Care dintre noi, fie că ne gândim la legătura noastră cu părinţii trupeşti, fie că ne gândim la legătura sufletească cu Părintele ceresc, nu am avut momente de neascultare, de nesupunere, de împotrivire la sfatul sau voia lor cea bună şi folositoare? De câte ori nu ne-am socotit mai înţelepţi decât părinţii sau mai puternici ca Părintele ceresc? De câte ori le-am călcat în picioare sfaturile şi voia lor, şi am abuzat de bunătatea lor, căutând să ne făurim singuri fericirea?
Rezultatul ieşirii din „casa părintească” îl poate mărturisi fiecare pentru sine. Sigur că mulţumirea şi fericirea pe care o căutăm, pe care ne-a dat-o ca zestre Părintele ceresc, n-am aflat-o şi nu o vom afla decât în comuniune şi ascultare de El.
E fericit acel creştin care, făcându-şi examenul vieţii, poate lua hotărârea şi poate spune la un moment dat: „Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu”.
Prilej pentru această întoarcere este mereu bunătatea lui Dumnezeu, care ne atrage ca un magnet spre El. Priviţi la tatăl celor doi copii din pildă. El închipuie aici pe Părintele nostru ceresc. Copilul îi cere partea de avere, iar El din bunătate nu refuză să i-o dea. Putea să-i spună că nu este vrednic de ea, dar bunătatea Lui îi respectă libertatea copilului şi îi dă zestrea. Copilul pleacă în lume, dar ochiul Tatălui este mereu cu el şi inima lui rănită de fărădelegile fiului, nu încetează să-1 urmărească, să-1 cheme tainic şi să-1 aştepte cu dragoste.
De multe ori tatăl şi-a aşteptat copilul în cap de seară sau miez de noapte. De multe ori va fi privit în zare să vadă dacă nu cumva vine. Iar acum, când îl zăreşte de departe, în loc să-l mustre pentru fărădelegile lui, în loc să nu-1 recunoască pentru urâţenia trupească şi sufletească în care se întoarce acasă, în loc să-1 alunge cu destulă bună dreptate, după câte a făcut, în loc de toate acestea, aleargă înaintea lui, nu se uită la starea în care se află fiul, se înduioşează atât de mult şi îl îmbrăţişează şi căzând pe grumajii lui, îl sărută.
Dar bunătatea lui Dumnezeu nu se opreşte aici. Ea nu este numai o uitare a trecutului păcătos, nici numai o iertare îngăduitoare. Bunătatea Părintelui ceresc 1-a învăluit atât de mult pe fiul cel întors, încât a poruncit să-1 îmbrace în haine noi, să-i pună inel în deget şi să taie viţelul cel mai gras.
Dacă fapta tatălui din Evanghelie este atât de mărinimoasă şi plină de bunătate, toate acele semne ale bunătăţii lui sunt mărturii şi simboluri ale nemărginitei bunătăţi a lui Dumnezeu care înnoieşte şi renaşte firea noastră când ne întoarcem în casa bunătăţii Lui.
Bunătatea părinţilor trupeşti reuşeşte uneori să înnoiască şi să schimbe cele din afară ale copiilor lor. Bunătatea Părintelui ceresc înnoieşte întreaga fâptură a celor ce se întorc la El şi strigă din adâncul sufletului: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta”. El schimbă sufletul şi întreaga viaţă a celor ce vin la El prin pocăinţă. Face din cei ce au fost păcătoşi, sfinţi, şi pe toţi îi învredniceşte de bucuria de a sta la masa în care se dă ca hrană Mielul lui Dumnezeu,
Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Iată cât de necuprinsă şi binefăcătoare este bunătatea lui Dumnezeu. El primeşte pe cei ce l-au batjocorit, pe cei ce l-au urât, pe cei ce au uitat vreme îndelungată de El, pe cei ce au cheltuit în viaţă zestrea spirituală pe care ne-a dat-o şi ne-a ajutat să o păstrăm şi sporim cu darurile revărsate asupra noastră prin Sfintele Taine. Ne primeşte pe toţi, care venim la el cu părere de rău pentru cele ce am greşit şi ne face părtaşi la masa darurilor sale bogate şi mântuitoare.
Cu adevărat, nimeni nu este aşa de bun ca Tine, Doamne, şi bunătatea Ta este fară margini. Numai ea poate topi noianul greşelilor noastre. Numai ea ne poate trezi de pe calea păcatului. Numai chemarea ei atrăgătoare ne poate aduce acasă la Tine, Doamne!
Bunătatea lui Dumnezeu este asemenea unui izvor din care se pot sătura toţi creştinii, indiferent de starea lor sufletească sau materială. Pentru cei răi, ea se arată ca răbdare îndelungată, pentru cei slabi şi bolnavi ca mângâiere şi întărire. Aşa se explică de ce unii oameni deşi bolnavi şi în suferinţă sunt mai senini şi mai optimişti decât ceilalţi. Pentru cei naufragiaţi bunătatea lui Dumnezeu este liman de scăpare, pentru cei păcătoşi se manifestă ca iertare, pentru cei buni ajutor şi lumină ca să fie mai buni.
Bunătatea lui Dumnezeu ne cheamă şi ne îndeamnă să fim şi mai buni, milostivi, iertători şi îngăduitori cu semenii noştri. Ea ne cere să dăruim prisosul minţii, al inimii şi al muncii noastre celorlalţi oameni cu care trăim împreună.
Iată o pildă care ne arată cum să trăim în societate şi să împărţim din roadele muncii noastre şi altora: Viaţa noastră este asemenea unei grădini, cu multe şi felurite daruri şi bunătăţi. Dar toate acestea nu au nici o valoare dacă nu devin folositoare şi semenilor noştri. N-are valoare nici inteligenţa, nici bogăţia, nici puterea, nici frumuseţea, dacă ele nu sunt puse în slujba binelui comun, dacă nu devin izvoare de bunătate pentru semenii noştri.
Ele se usucă, devin reci şi fară putere de a ne da fericirea şi mulţumirea pe care o căutăm, dacă nu dărâmăm zidul egoismului, al lăcomiei şi dacă nu lăsăm să răzbată în ele miezul bunătăţii, al dragostei de Dumnezeu şi de oameni.
Aflându-ne aproape de Sfântul şi Marele Post al Paştilor, bunătatea lui Dumnezeu ne cheamă prin Iisus Hristos: „Veniţi şi învățați de la Mine…, căci sunt blând şi smerit cu inima” (Mt. 11, 28-29)
Întorcându-ne ca fiul risipitor pe calea care duce la Impărăţia lui Dumnezeu, pe calea împlinirii voii lui Dumnezeu, ne vom învrednici de toate darurile cereşti şi vom putea spune cu psalmis-tul: „Cât este de mare mulţimea bunătăţii Tale, Doamne” (Ps. 30 ; 19).
Idei adunate de Lucia GUȚU
