Libertate sau permisivitate totală. Responsabilitatea creatorului față de spectator.

Planul:

1. Introducere

2. Reflecție și înțelegere teologică a libertății

3. Reflecție și înțelegere morală a libertății

4. Problema responsabilității

5. Încheiere.

Tema propusă spre discuție este una din cele mai complicate din lumea creației, deoarece atinge unele din cele mai profunde întrebări ale vieții spirituale. Înainte de a trece la o reflecție asupra acestei teme, să încercăm să înțelegem problematica și terminologia, adică intriga care constă din compararea a doi termeni filosofici foarte bogați: libertatea și permisivitatea totală. Subiectul discuției poate avea interpretări cu totul diferite.

În acest context, apar întrebări justificate, care au și fost formulate de organizatorii festivalului de film: Câtă responsabilitate au regizorii, scenariștii, artiștii nu doar față de spectatori, dar și față de însăși cinematografie? Unde este acea limită, când vinderea biletelor devine mai importantă decât un dialog cu spectatorii, unde este acea limită, când venitul devine mai important decât creația, unde este acea limită, când onorariile devin mai importante decât principiile? Unde se termină libertatea și se începe permisivitatea totală?

Întrebările formulate sunt binevenite, justificate și demne de un răspuns profund gândit, atât din partea realizatorilor de film, cât și a întregii societăți, inclusiv a reprezentanților puterii, științei și religiei.

Voi încerca să prezint această temă din perspectivă teologică, de aceea pentru început aș vrea să dau o interpretare teologică a termenului “libertate”.

Într-o lucrare minunată “O viziune ortodoxă a teologiei morale”, filozoful, doctorul în teologie, Pavel Evdokimov, vorbind despre libertate subliniază:  “Trebuie de deosebit libertatea formală “de”, adică de tot ce ar putea să o limiteze, și libertatea pozitivă “pentru”, – având legătura cu scopul, în cazul acesta cu Binele”[1]. Dând o determinare “libertății”, el formulează teza: “Libertatea este mediul în care sau prin intermediul căruia se realizează personalitatea umană”[2].

Cum dar libertatea este înțeleasă în știința teologică? Ce se ascunde sub acest termen? Cum era el înțeles de autorii sfintei Scripturi, sfinții părinți și teologii contemporani?

Răspunzând la aceste întrebări va trebui să găsim și să descoperim pentru noi înșine învățătura Bisericii despre Dumnezeu, despre om, despre mântuire, adica teologia, antropologia,  soteriologia și alte aspecte ale dogmaticii creștine.

Aruncând o privire înainte, trebuie de spus că anume teologia analizează libertatea ca unul din criteriile componente a înțelegerii chipului lui Dumnezeu în om. În acest context merită să aducem ca exemplu mărturia teologului contemporan Victor Aksiuciț: “Lumea este creată de Dumnezeu în Persoană (Liber), și personalitatatea în om – e chipul și asemănarea Creatorului. Caracterul comunicării personale libere determină constituirea existenții” [3]. Adică pe această bază și se formează toată istoria umanității, mișcarea și scopul ei.

Domnul Întrupat Iisus Hristos nu o dată subliniază acest lucru în cuvintele sale, adresate ucenicilor săi: “ Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8,32); “Deci, dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr.” (Ioan 8,36); “ Aşadar, fiii sunt liberi. ” (Matei 17, 26).

Apostolul Pavel adresându-se la primii creștini Galateni scrie: “Căci voi, fraţilor, aţi fost chemaţi la libertate; numai să nu folosiţi libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci slujiţi unul altuia prin iubire. ” (Gal 5, 13). Despre aceasta scrie și apostolul Petru în epistola sa sobornicească “Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu.” (1 Petru 2, 16). Prin aceasta apostolii arată că libertatea este și dar, și scop. Libertatea – putere creatoare, capacitatea de a face bine, de a te dezvolta, a crește, a te asemăna lui Dumnezeu. În citatele de mai sus foarte clar este reflectat pericolul înțelegerii incorecte a libertății, care deja atunci putea fi interpretată ca o permisivitate totală, desfrâu sau cum se exprimă apostolul Pavel “prilej de a sluji trupului”. Și adesea asemenea extreme aveau loc și în antichitate, și în epoca iluminiștilor, și în noua epocă. Se întâlnesc ele, din păcate, și în lumea contemporană.

Evanghelia ne mărturisește că doar Adevărul Dumnezeiesc și slujirea acestuia aduce “adevărata și autentica libertate”.  “Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei; Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.” (Ioan 8, 31-32), spune Domnul. “Luând parte la libertatea dumnezeiască, libertatea omenească capătă puterea de a face bine și în acest mod ea poate fi trăită ca o taină a libertății, care eliberează (descoperă) Binele naturii umane, și o ridică la înălțimile copilului lui Dumnezeu, doritor să trăiască în Domnul” [4], menționează Pavel Evdokimov.

Sfinții părinți înțelegeau libertatea ca pe o anumită stare spirituală, ca eliberarea de păcat. Sfântul Grigorii de Nyssa scrie: “Tendința spre rău vine nu din afară, dintr-o necesitate ce te obligă la rău, împreună cu permiterea răului apare și însuși răul. Numai atunci el vine în viața cotidiană, când noi îl alegem și acceptăm. Singur în sine, independent, fără permisiunea noastră, răul nicăieri nu se află. Prin aceasta se descoperă puterea independentă și liberă, pe care Dumnezeu i-a dăruit-o naturii omenești. Se descoperă pentru ca de alegerea noastră să depindă tot binele și răul”[5].

Foarte bine acest lucru este tratat de cuviosul Simeon Noul Teolog, care scrie de la  prima persoană: “Iar pe nedoritul Eu niciodată nu-l oblig, dar vreau, ca slujirea supușilor Mie să fie liberă, spontană” [6]. În alt loc, el folosind cunoscuta lui și contemporanilor săi stare a robiei, compară libertatea cu o eliberare din cătușele păcatului: “E de la sine înțeles că atunci când cineva eliberează pe cineva, îl eliberează din robie. De aceea și apostolul spune: “Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi” (Gal 5, 1), prin care arată că cei care au primit acest dar s-au eliberat de robie, stare în care nu au fost atotputernici” [7]. Sfântul Avva Isaia scrie: “În amintirea celora cărora le este dăruită libertatea, aceștia deja nu se mai reînnoiesc cu patima păcatului, comis înainte” [8]. Putem aduce alte exemple de mărturii a multor învățători și sfinți părinți ai Bisericii, care unanim mărturisesc despre “libertate” ca o stare spirituală, exprimată în incapacitatea de a greși, și pe care deplin o deține chiar de la începuturi Dumnezeu.

Alți filozofi, scriitori, teologi, mai apropiați epocii noastre, la fel dedicau o mare atenție acestei teme. Noi deja l-am pomenit pe Pavel Evdokimov și Victor Aksiuciț. Despre libertate a mai scris și un alt filozof rus, scriitor și publicist Ivan Alexsandrovici Iliin: “Fără această libertate viața umană nu are nici sens, nici demnitate, și aceasta este cel mai important. Sensul vieții constă în aceea, de a iubi, crea și a te ruga. Și iată că fără libertate nu poți nici să te rogi, nici să creezi, nici să iubești” [9].

N. A. Berdeaev, pe care îl putem numi filozoful libertății, scrie în cartea sa “Filozofia spiritului liber” că: “Libertatea m-a adus la Hristos, și nu știu alte căi spre Hristos, în afară de libertate”[10]. Și în alt loc scrie: “cei care au plecat de la creștinismul autorității, pot să revină doar la creștinismul libertății”[11].

Aceste mărturii ale filozofilor și teologilor aproape contemporani nouă, ne redau prin fraze accesibile prețul libertății, a libertății în înțelegerea ei creștină.

Permisivitatea totală, ca o libertate a acțiunilor totală și fără limite, a fost condamnată și este condamnată și respinsă în mod firesc de orice societate, de stat și de oameni, numai dacă ei nu sînt sataniști. Apostolul Pavel scrie: “Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc.” (1 Cor 10, 23) și de acest bun simț la nivel intuitiv se conduce toată omenirea. Chiar și în epoca iluminiștilor, când se nășteau idei revoluționare și tendințe nihiliste, permisvitatea totală era criticată.  Foarte clar a redat acest lucru pe exemplu educării copilului J. J. Rousseau, unul din inspiratorii anarhismului: “Știți oare, care este cea mai sigură metodă de a-l face pe copilul d-voastră nenorocit?”, întreabă el. Și tot el răspunde: “Să-l înveți să nu întâlnească în nimic vreun refuz; deoarece dorințele lui vor crește mereu drept rezultat al îndeplinirii lor cu ușurință, atunci mai devreme sau mai târziu imposibilitatea vă va obliga, în pofida voinței d-voastră, să recurgeți la refuz, și aceste refuzuri neobișnuite pentru el, îi vor aduce mai mari chinuri, decât însăși privarea de ceea ce el dorește. La început va dori să primească bastonul pe care-l țineți, apoi ceasul d-voastră, apoi pasărea care zboară pe lângă el, apoi steaua pe care o vede pe cer, apoi va cere tot ce vede.  Dacă nu sunteți Dumnezeu, cum îi veți satisface toate dorințele?

Cum să-ți închipui că un copil, copleșit în acest mod de furie și mistuit de cele mai  enervante pasiuni, ar putea fi vreo dată fericit? Ce fel de fericire în acest caz! El este în același timp și despot, și cel mai nemernic dintre robi, cel mai mizerabil dintre creaturi. Am văzut copii, educați în acest mod; ei doreau ca lor cu umărul să li se deplaseze casa din loc,  să li se dea cucoșul pe care l-au văzut pe turnul clopotniței, să oprească marșul regimentului ca să le dea posibilitate să asculte mai mult cum bat tobele, și dacă nu se grăbeau să li se supună și să le îndeplinească capriciile, ei umpleau aerul cu strigăte, nedorind pe nimeni să asculte. Toți se stăruiau să le facă pe plac; și după cum, drept rezultat al îndeplinirii lor cu ușurință, dorințele lor se intensificau, ei insistau cu încăpățânare asupra unor lucruri imposibile și peste tot găseau pentru sine doar contradicții și bariere, chin și durere. Înjurându-se  mereu, întotdeauna procedând după propria voință, mereu înfuriindu-se, petreceau zile întregi în strigăte și tânguiri. Puteau ei oare să fie ființe pe deplin fericite? Combinarea slăbiciunii și a despotismului generează doar nebunie și dezastru. Din doi copii alintați unul va bate în masă, iar altul va impune să fie biciuită marea: ei vor avea mult de bătut și biciuit, înainte de a trăi mulțumiți” [12]. De ultimul am putea să avem îndoieli si aceasta va fi justificat, deoarece permisivitatea totală nu aduce liniște și realizare, ci doar intensifică pofta de plăceri și satisfacții.

Am adus ca exemplu această citată atât de lungă special pentru a ne închipui ce se întâmplă și în cazul personalităților creative,  care se ascund sub libertate și permisivitate totală, care ecranizează lucruri amorale, crude, și uneori care poartă un caracter violent. Problema nesăturării, pe care atât de bine a redat-o Russo, duce în ultimă instanță la autodistrugere, la moartea personalității umane în furtuna patimilor și a viciilor.  Și cât de corect remarcă scriitorul francez, totul, baza este pusă în copilărie, în incorectitudinea educării.

Cineva ar putea să obiecteze: ce au aici capriciile copilărești cu libertatea realizării creative? Și se pare că legătura este tocmai cea directă. Omul care nu este deprins să aibă limite în copilărie, continuă să facă rău și în viața de adult, doar că mai voalat și grațios. Adesea aceștia sunt și pictori talentați, care trăiesc conform capriciilor lor și care crează pentru sine, pentru propria plăcere, potolindu-și ambițiile sale. În acest caz noi întâlnim un egoism foarte pronunțat și iubire de sine, și nu dorința de a sluji aproapelui, de a aduce folos și a bucura spectatorul.

“Istoria artei arată că tot ce a fost creat – a apărut exclusiv din necesitatea cuiva”[13], meditează un bine cunoscut regizor ceh Jiří Menzel. Și tot el presupune: “Probabil, filmele se realizează doar pentru spectatori și pentru slavă. Dar și acest lucru nu este un fapt. Cel mai des filmele se realizează pe cale ieftină – și conțin gânduri ieftine. Iar dacă d-voastră ați hotărât să filmați filme pentru oameni – nu trebuie să-i jigniți, realizând filme ieftine pentru un public ieftin. Eu m-am ținut de această regulă de la bun început”[14]. Povestind despre abordarea creativității el mărturisește ce sau mai bine zis cine a fost ghidul său. “Mama mea a fost croitoreasă, iar tatăl era intelectual, un om foarte educat. Și încă ceva, atunci când învățam în instituție superioară, am hotărât că voi realiza asemenea filme pe care le va înțelege mama mea, dar ca în același timp să nu-mi fie rușine în fața tatălui meu”[15]. La această mărturisire aș adăuga “și față de duhovnicul său, adică față de părintele său duhovnic”. Iată dacă după această regulă s-ar conduce regizorii contemporani, actorii, scenariștii, atunci filme bune ar fi fost mult mai multe, iar mame bune și grijulii – și mai multe.

De faptul că există filme abominabile sunt vinovați și spectatorii. Deoarece în societatea de consum în care trăim, foarte mult depinde de cerințe. Este cerință, vor fi și filme de groază, de aventură, de pornografie. Este cumpărător, va fi și marfă. Iată dacă nu s-ar uita și nu ar cumpăra asemenea filme, atunci ar scădea și cererea. Cum să realizezi acest lucru? Cum să te lupți cu aceasta? Ce fel de metode trebuie de folosit?

Răspunsuri la aceste întrebări apar și pe linia statului și pe plan bisericesc. Și parcă lupta se duce, și profilactica se realizează, dar rezultatele nu întotdeauna bucură, chiar uneori întristează. Toate încercările de multe ori se încheie cu un fiasco. Numai vor închide taraba într-un loc, că ea va apărea în alt loc, numai vor interzice un site malițios, că apar altele 10, vor interzice acel sau alt film, ceea ce rar se întâmplă, că va fi ecranizat altul mult mai sofisticat și mascat, dar de care nici specialiștii nu se vor lega. Până când are loc prezentarea, aprecierea lui cât rău poate face? Câte suflete poate să calicească?

Problema și aici revine la educație, la îndrumarea duhovnicească, la insuflarea unor valori morale înalte, la capacitatea de a percepe și a trăi într-o Libertate adevărată, a primi sau a refuza Binele sau Răul. Și acest lucru este valabil pentru toate vârstele, pentru toate tagmele (o expresie greacă), pentru toate nivelele educaționale și sociale.

Autor: Ieromonahul Iosif Pavlinciuc

Text prezentat în cadrul unei conferinței consacrate interpretării teologice a cinematografului la Paris

Traducere din rusă: Sosanna Didilică

Comentarii