În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.
„Mărimu-Te pe Tine, Cela ce pentru noi, acum cu trupul Te-ai botezat de la Ioan în apele Iordanului”.
Iubiți părinți, frați și surori, astăzi, în duminica după Botezul Domnului, continuând să sărbătorim praznicul Botezului, ne reamintim de Învierea lui Hristos și ne concentrăm asupra lucrării centrale din viața Mântuitorului. De fapt, acestea două evenimente din viața lui Hristos sunt cruciale și în istoria omenirii. Prin ele ni se arată bunătatea și dragostea lui Dumnezeu revărsată față de noi, oamenii. Prin umilință și deșertarea de Sine, dezbrăcarea de haine la Iordan și dezbrăcarea de trup, sau moarte fizică, Hristos arată că numai așa, prin smerenie și umilință putem călători cu El către măreția arătării lui Dumnezeu și spre triumful biruinței asupra morții. Ambele lucruri sunt mai presus de firea omenească și ne sunt date nouă din dragoste dumnezeiască.
Însă, cum să ne facem părtași acestor lucruri minunate și tainice? Cum să se descopere ele în viața noastră? Răspunsul îl găsim în lecturile citite astăzi la Liturghie, mai cu seamă în cuvintele Evangheliei de azi. Pericopa evanghelică se încheie cu îndemnul lui Hristos „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor.” (Mt. 4:17). Cu acestea cuvinte a început predica și Sfântul Ioan Botezătorul. Hristos începe tot prin acest îndemn slujirea și propovăduirea Sa. Anume „pocăința” – „μετανοια”, „schimbarea” radicală este condiția esențială pentru a călători împreună cu Hristos de la Botez la Înviere. Aceasta este nu numai chemarea la faptă, la efort, la drum, aceasta este o nouă stare de lucru, un nou mod de viață, o transfigurare totală. În aceste cuvinte se conține, de fapt, toată învățătura cea nouă, tot scopul Legii celei noi. Anume prin pocăință se transformă viața noastră, din cea păcătoasă, întinată și urmărită de umbra morții în viață cinstită, frumoasă și luminată de harul Duhului Sfânt. Apostolul Pavel în epistola citită astăzi arată cum acestă transfigurare s-a petrecut în viața lui personală și cum mila și harul lui Dumnezeu a lucrat întru el: „Vrednic de credinţă şi de toată primirea e cuvântul că Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Şi tocmai pentru aceea am fost miluit, ca Iisus Hristos să arate mai întâi în mine toată îndelunga Sa răbdare, ca pildă celor ce vor crede în El, spre viaţa veşnică.” (I Tim. 1:15-16) Într-adevăr, ce poate să fie mai grăitor și mai puternic decât exemplul propriu de pocăință?!
Mărturisirea apostolului este frumos legată cu minunea povestită în Evanghelia de rând, Evanghelia duminicii a XXXI-a după Cincizecime. În aceasta se vorbește despre vindecarea unui orb din Ierihon săvârșită de Hristos. Orbul nu înceta să strige „Iisuse, fiul lui David, miluiește-mă” (Lc. 18:38), măcar că era împiedicat de toți, chiar de ucenicii lui Hristos, care îl certau: „Şi cei care mergeau înainte îl certau ca să tacă” (Lc. 18:39). Nimic n-a putut să-l oprească pe orb. Strigătul lui a fost auzit. Mântuitorul l-a chemat și i-a spus, „Vezi! Credința ta te-a mântuit” (Lc. 18:42).
Această minune, încă o dată, ne arată că Dumnezeu arată mila Sa chiar și atunci când oamenii încearcă să ne împiedice, să ne depărteze de El.
Domnul ne arată prin lucrarea Sa, prin exemplele arătate în Sfânta Scriptură, dar cel mai mult, prin exemplu viu al vieții Sale, că calea spre Înviere e posibilă numai prin Răstignire. Chemând pe toți spre pocăință, Hristos arată că numai așa, prin răstignirea propriului eu e posibil să căpătăm luminarea cea duhovnicească.
Cum orbul, cerând, a căpătat vederea, la fel să insistăm în rugăciune și noi, și vom căpăta luminarea sufletului și a vieții noastre, pregătindu-ne de bucuria vieții celei întru Hristos. Amin.
Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc)
