Iubiți frați și surori.
Am auzit astăzi Sfânta Evanghelie despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr (Lc. 16:19-31). Această Evanghelie este zguduitoare și-l pătrunde pe om până în adâncurile sufletului său. Hristos descrie soarta a două persoane. Unul bogat și altul sărac – Lazăr. Numele acesta provine din ebraică și se traduce: „Dumnezeu ajută”.
În pildă nu se vorbește despre credințele sau convingerile lor. Sunt evidențiate doar aparențele lor exterioare. Unul se „îmbrăca în porfiră şi în vison, veselindu-se în toate zilele în chip strălucit”, iar altul „plin de bube, poftind să se sature din cele ce cădeau de la masa bogatului; dar şi câinii venind, lingeau bubele lui”. Nimic mai mult.
Ce se întâmplă mai departe am auzit.
Pilda aceasta condamnă mai multe vicii și patimi, însă cel mai puternic condamnă indiferența. Alte vicii condamnate sunt pasivitatea, abuzul și lenevirea. Bogatul n-a încercat să iasă din starea sa și să privească la necazul lui Lazăr. El rămânea satisfăcut de belșugul, de sănătatea, de reușita lui.
Gândindu-ne la această stare de lucruri ne cutremurăm. Cât de îngrozitor ne este pusă înainte realitatea, starea obișnuită a lucrurilor, pe care le vedem zilnic în jurul nostru prin orașe, sate, țări și continente. Hristos ne va pune înainte toate cele ce am primit și ne va întreba de toate cele ce n-am împărțit. El însuși se aseamănă cu Lazăr, cu cei necăjiți, lipsiți, bolnavi, închiși. El ne va întreba nu de cele ce am făcut, cât de cele pe care nu le-am făcut și am fi putut să le facem.
Noi nu vom fi judecați după cât de mult am reușit sa-L vedem pe Dumnezeu în această viață, ci după cum ne-am comportat cu aproapele nostru aflat în necaz. Nu va fi posibil să se îndreptățească nimeni. „Doamne eu n-am știut că exiști, de aceea n-am slujit Ție. N-am avut vedenii, descoperi și minuni”. „Da, va răspunde Hristos, dar l-ai avut pe Lazăr, l-ai avut pe cel orfan, pe cel bătrân sau pe cel oropsit, prigonit, chinuit”.
Părintele Nicolae Steinhardt meditează în predica sa despre înfricoșătoarea Judecată: „se va preocupa Hristos și se va ține seama la Judecata de Apoi de lucruri mult mai „grosolane”: vor fi răsplătiți nu cei care au gândit, meditat, filosofat, misticizat, scripturizat, migălit, angelizat ci cei care – omenește, existențial, bătrânește, copilărește, nesofisticat, la nivelul cărbunarului lui Jean-Jacques Rousseau… al basmelor și poveștilor, al îngerului păzitor de copii cuminți, al oamenilor de treabă și de isprăvă, își vor fi ajutat, zic, semenii aflați la ananghie”.
Ce putem adăuga? Cred că nu vom găsi cuvinte de îndreptățire dacă nu vom avea fapte care să ne justifice.
Despre aceasta prea frumos scrie și apostolul Iacov în epistola sa sobornicească „Căci judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă. Şi mila biruieşte în faţa judecăţii. Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare credinţa poate să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, Şi cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi.” (Iacov 2:13-17)
Domnul să ne ajute ca să putem înfăptui acest îndemn al apostolului și viața noastă să fie consacrată săvârșirii faptelor bune. Faptelor care ne vor îndreptăți la Judecata cea de Apoi și ne vor sălășlui în sânurile lui Avraam. Amin.
Ieromonahul Iosif Pavlinciuc
Predică rostită la Biserica Sfântului Duh din Clamart
