În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.
Iubiți părinți, frați și surori, în această a XI-a Duminică după Cincizecime, în Duminica după Adormirea Maicii Domnului și Duminica de la începerea noului an școlar, noi ne rugăm cu stăruință lui Dumnezeu ca El să ne lumineze mintea și inima ca să-L putem lăuda cu îndrăznire. În această zi este înălțată și rugăciunea pentru toată creația lui Dumnezeu, pentru tot universul. Noi ne rugăm cu sârguință ca Domnul să se milostivească de făptura Sa, de întreg pământul. Ne rugăm ca prin mila Sa să dăruiască bunăstare, îmbelșugare și prosperitate întregului pământ care este mult vătămat de activitatea omului. Făcând aceste rugăciuni în timpul Liturghiei ne reamintim de faptele săvârșite de Domnul Hristos, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului și raportul acestei sărbători cu noi.
Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului ne prezintă câteva întrebări. Prima întrebarea este legată chiar de pregătirea noastră față de moarte sau trecerea la viață veșnică. Cum petrecem noi viața și cum ne pregătim de moarte? Și a doua întrebarea: cum a fost această pregătire în viața Maicii lui Dumnezeu? Moartea, în cazul Născătoarei de Dumnezeu este nu altceva decât Adormire, decât o trecere de la pământ la cer, de la valurile vieții în mâinile Fiului Său. De fapt, toată moartea creștinească este numită în Biserică mutarea la Domnul.
Fecioara Maria și-a petrecut viața în activitatea apostolică, făcând călătorii prin Asia Mică, ajungând chiar la Muntele Athos. Ea a primit vestea despărțiri de trup cu bucurie și a fost încurajată și de prezența apostolilor, care au venit de la marginile pământului la iertarea cu Maica iubitului lor Învățător, dar și Povățuitoarea lor. Ultima iertare s-a petrecut în deplină unitate cu ucenicii, fiind și o întristare pentru apostolul Toma care nu era prezent la acest eveniment. Toma, ajungând la 3 zile după înmormântarea Fecioarei Maria, a fost dus de către apostoli la mormântul ei. O minune! Mormântul era gol. Atunci el a povestit și vedenia pe care a avut-o. Fiind pe cale, Toma a văzut-o pe Maica Domnului înconjurată de îngeri și de toată slava cerească și înălțată de ei la cer. Ea i-a lăsat mahrama-acoperământul său, încredințându-l că nu va lăsa lumea nici după această trecere la cer.
Să dea Dumnezeu ca și noi să fim întotdeauna sub acoperământul ei și să mergem pe calea vieții acesteia cu bucurie duhovnicească, pregătindu-ne de întâmpinarea cu Domnul.
Pilda Evangheliei de azi ne arată cum poate și trebuie să fie pregătirea noastră față de trecerea la cele veșnice. Să ne amintim puțin parabola. În fața unui stăpân a fost adus un datornic. Pentru a-și plăti datoria el trebuia să vândă toată averea sa, ba chiar copiii și soția sa. Rugând stăruitor pe stăpânul său el a fost iertat, dar, întorcându-se la casa lui, el a întâlnit pe unul din prietenii săi căruia i-a cerut să-i întoarcă datoria imediat. El chiar l-a băgat în închisoare până ce va plăti totul. Ori, cum spune Hristos: „mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria” (Mt. 18:30). Aceasta pildă este grăitoare pentru noi. Ea ne arată nouă cum este petrecută viața noastră și care este raportul nostru față de prieteni, cunoscuți, apropiați. În fiecare zi noi cerem iertare la Dumnezeu „Doamne, iartă-ne” și în fiecare zi citim rugăciunea „Tatăl nostru”, și, când se întâmplă că cineva ne mâhnește pe noi sau ne face ceva care nu corespunde cu speranțele noastre, nemaivorbind că nu corespunde cu dreptatea lui Dumnezeu, dar numai cu dorințele, cu năzuințele noastre, cu o oarecare viziune a noastră, noi suntem gată să ne răzbunăm și să nu iertăm persoana cu pricina în vecii vecilor. Poate mâhnirea aceasta să nu fie atât de mare, dar în viziunea noastră ea este destul de puternică și, atunci, acest lucru ne stă în cale, și ne împiedică în urcarea noastră duhovnicească: neiertarea. „Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (Mt. 18:35). Având în minte această pildă și învățătura Evanghelică, să avem curajul, chiar dacă să nu deschidem brațele celor ce ne urăsc și ne prigonesc pe noi, măcar să nu le dorim răul. Să ne rugăm: „Doamne, știi Tu cum ne duci pe noi pe calea acestei vieți, știi cum călăuzești și pe cei ce ne întristează și ne fac rele, și ne păzește de ura care poate să ne desparte de dragostea și de iertarea Ta”. Amin.
Ieromonahul Iosif (Pavlinciuc)
