În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.
Iubiți frați și surori, în ziua de astăzi am ascultat Apostolul care ne arată importanța chemării de a sluji în prezența lui Dumnezeu, de a sluji în dragoste și credință. Apostolul adresează mesajul următor creștinilor din Efes: „De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu care aţi fost chemaţi, Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; Este un Domn, o credinţă, un botez, Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Ef. 4:1-6) Aceste cuvinte ale Apostolului ne revelează profunzimea teologiei, a dogmaticii creștine. Totodată ne arată cum noi, cei slabi și muritori, putem să ne facem vrednici de chemarea cea dumnezeiască, de cinstea cetățenilor Împărații Cerurilor. El însuși se referă la starea în care se afla, la starea poate cea mai dificilă a unor cetățeni liberi. Apostolul este întemnițat, este lipsit de libertate pentru propovăduirea libertății în Hristos. Însă nici zăvoarele temniței n-au putut să oprească dorința lui de a predica cuvântul Evangheliei. Din această stare, el îndeamnă pe fiecare creștin să umble cu vrednicia chemării sfinte, a libertății în Hristos. Această vrednicie o avem de la Sfântul Botez și ea ne-a fost dată prin darul lui Dumnezeu.
În pilda Evangheliei de astăzi se arată un exemplu foarte adânc și frumos al eliberării de umbra legii. Ea distruge acele stereotipuri pe care le avem, acele prevederi pe care le punem înainte atunci când ne referim la slujirea aproapelui și ne arată că cel mai important în viața noastră duhovnicească este să facem lucrurile bune, faptele milosteniei. Fariseul, care l-a primit pe Hristos, a fost indignat, că acest Învățător a făcut o vindecare în ziua de sâmbătă. El privea la minunea săvârșită, cu ochii legați de formalism și de o oarbă îndeplinire a legii, chiar poate cu invidie, neputând înțelege lucrarea lui Dumnezeu. El s-a adresat mulțimii : „Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!” (Lc. 13:14) Această replică l-a mâhnit mult pe Mântuitorul Hristos, care i-a răspuns, întrebând: „Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?” (Lc. 13:15-16) Auzind această întrebare, cei care Îl judecau s-au rușinat, iar toată mulțimea s-a bucurat cu bucurie mare și a dat slavă lui Dumnezeu.
Această întâmplare nu și-a pierdut actualitatea. Ea ne arată, că noi, cei ce cunoaștem legea, cunoaștem Sfintele Scripturi, de multe ori ne arătăm numai împlinitori ai cuvântului, ai literei, ai legii, nu și a duhului. Această se întâmplă atunci când ne străduim să atragem atenția la cele exterioare, conform unor prescrieri, datini, obiceiuri și uităm de cele lăuntrice, duhovnicești, de cele ce trebuie să facem referitor la suflet. Sufletul trebuie să se transforme, să devină locaș al Duhului lui Dumnezeu.
În legătură cu această întâmplare și pildă evanghelică, epistola apostolului Pavel ne îndeamnă să păstrăm harul lui Dumnezeu, ori vrednicia chemării noastre: „Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în iubire, Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului”.
Evanghelia ne cheamă să păstrăm și să înfăptuim în viața de zi cu zi vrednicia slujirii noastre, să ne înălțăm de la o simplă împlinirea a legii, a canoanelor Bisericii, la ceea ce este desăvârșit, la plinirea dragostei. Amin.
Ieromonahul Iosif Pavlinciuc
