În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.
Iubiți Părinți, frați și surori,
Binecuvântarea Domnului să vă însoțească în aceasta zi de duminică – duminică, în care Biserica ne amintește de iubirea lui Dumnezeu – Tatăl pentru fiul Său rătăcit și risipitor, zi în care marcăm sărbătoarea Sfântului Apostol Timotei și Soborul Sfinților Noilor Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii Ruse, torturați pe nedrept în anii de persecuție și asuprire a creștinilor. 
Pilda fiului risipitor, pe care am auzit-o astăzi, ne arată cât de necondiţionată, nemăsurată, de nedescris și de necuprins este dragostea lui Dumnezeu pentru om. Această parabolă mărturisește clar că, anume, Dragostea lui Dumnezeu este esența vieții noastre. Dragostea ne-a adus în această viață. În imaginea fiului risipitor, vedem imaginea întregii omeniri, pentru care a fost pregătit belșugul raiului, dar care a neglijat acest dar. Primul om, Adam, asemenea fiului mai mic din pilda de astăzi, avea din abundență tot ceea ce este necesar pentru viață. Cu toate acestea, tot ce avea i se părea puțin. El și-a dorit să se înstrăineze de tatăl său, să șteargă urmele vieții sale în casa părintească și singur să devină, „ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Geneza 3: 5).
Această ispită, precum și gândul arogant de mândrie, vor duce la o adevărată catastrofă: căderea în păcat, descompunere, putrezire duhovnicească și moarte. Omul din pildă, după ce și-a risipit toată averea alături de desfrânați, nemernici și escroci, a ajuns să trăiască cu porcii în cel mai nemijlocit înțeles al cuvântului. Păscând porcii și flămânzind greu, s-ar fi bucurat să mănânce din hrana porcilor, dar nici aceasta nu i se dădea. În plan duhovnicesc: porcii sunt patimile, plăcerile, iar starea de flămânzire – rezultatul slujirii acestora. Și iată că fiul cel mai mic și-a venit în fire. Acest lucru s-a întâmplat atunci când aproape murea de foame. Trezindu-se și venindu-și în fire, el și-a amintit de bogățiile și îndestularea casei părintești. Și-a adus aminte că acolo până și orice slugă este hrănită cu mâncare normală, în timp ce el este lipsit chiar și de cea a animalelor.
Imaginea fiului mai mic este imaginea fiecăruia dintre noi. Întreaga omenire de la Adam a părăsit casa Tatălui Ceresc. Prin Taina Sfântului Botez, imaginea fiului rătăcit este restabilită, îmbrăcăm haine noi, participăm la ospățul credinței – Sfânta Euharistie. Cu toate acestea, tentația de a trăi mai mult pentru sine, pentru propriile plăceri, de a pleca într-o lume fantasmagorică, de a gusta tot „binele vieții” iarăși ne îndepărtează de Dumnezeu. Putem ajunge astfel la răscruci de drumuri îngrozitoare, într-un imens pustiu duhovnicesc, unde nu există aproape nici o posibilitate de mântuire. Și ferice pentru acea persoană, care își revine și conștientizează propria cădere. Acesta este primul pas pe calea pocăinței. Este important să te vezi mai adânc, să te trezești, să-ți dai seama și să te oprești. Din acest punct, ca de pe o temelie solidă, poate începe calea întoarcerii la casa Părintelui Ceresc.
Al doilea pas, la fel de important, este determinarea de a te ridica, a lepăda totul și a pleca. A treia etapă este smerita cugetare; „Îi voi spune (tatălui): Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15:18-19).O astfel de stare sufletească, o astfel de dispoziție și predispunere, atrage harul lui Dumnezeu și se întâmplă ceva cu totul incredibil. „Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat” (Luca 15:20).
Nici un reproș, niciun fel de ură sau condamnare n-a auzit fiul risipitor la adresa sa. Dimpotrivă, au răsunat următoarele cuvinte: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi-l îmbrăcaţi şi daţi inel în mâna lui şi încălţăminte în picioarele lui; Şi aduceţi viţelul cel îngrăşat şi-l înjunghiaţi şi, mâncând, să ne veselim;” (Luca 15: 22-23). Să medităm asupra acestei manifestări dumnezeiești!
Această pildă este pentru noi o sursă de speranță. Fiecare dintre noi, indiferent de păcatul săvârșit, de dificultățile în care s-ar fi pomenit, de mocirla nelegiuirilor în care se tăvălește, are nădejdea că Dumnezeu va veni primul în întâmpinare, îl va întâlni și se va bucura împreună cu el.
În această duminică ne amintim, de asemenea, de Noii Mucenici și Mărturisitori ai Bisericii Ruse, dar nu numai Ruse, aș preciza, ai Bisericilor: din Moldova, Georgia, România, cât și din alte Biserici, în care au avut loc persecuții, represiuni, hărțuiri, presiuni. Și fiecare dintre noi cunoaște, aproape din propria experiență, cât de teribil e atunci când mase întregi de oameni au căzut sub ideologia anti-religioasă, cum s-au pedepsit pe ele însele popoarele care s-au întors de la Dumnezeu, care au hotărât să-și construiască și trăiască viața fără El.
Această lepădare de Dumnezeu a început nu abia în secolul al XX-lea, ci, mult mai devreme, atunci când oamenii au ajuns la așa o aroganță, mândrie și trufie, încât au decis să-l idealizeze pe omul însuși, fără Dumnezeu, să-l „divinizeze“, creându-și idoli falși. Apogeul nebuniei fără Dumnezeu a fost secolul al XX-lea. Cu prețul a milioane de oameni nevinovați, torturați pe nedrept, a început să se implementeze ideea creării unei împărății a-religioase, educarea unui om fără suflet. Sângele Noilor Mucenici nu s-a uscat încă, și golul generațiilor pierdute continuă să ne amintească de evenimentele groaznice ale luptei împotriva lui Dumnezeu, despre faptul că și noi putem, din mândrie sau din necoacere să părăsim casa părintească, să ne pierdem în pustiul duhovnicesc al consumismului și permisivității totale, și să nu mai fim în stare să ne potolim setea duhovnicească.
Cunoscând și conștientizând acest lucru, să ne rugăm: Doamne, dă-ne nouă ca întotdeauna să rămânem în casa Ta, sub acoperământul Tău, să-Ți păstrăm credința și fidelitatea nu doar în cuvinte, ci și în faptele, gândurile și intențiile noastre. Exemplul apostolului Timotei și al Noilor Mucenici și Mărturisitori să ne servească drept ghid și far călăuzitor. Amin.
Ieromonahul Iosif Pavlinciuc
