Vrednic slujitor al Bisericii, arhim. Agafon (Potoroacă), acum un an a trecut la cele veşnice. Mare tristeţe i-a cuprins pe numeroşi slujitori, care se spovedeau la el, şi pentru mii de credincioşi, care făceau rând pentru a comunica şi primi îndrumarea părintelui.
Un preot care s-a consacrat slujirii Domnului, îndurând anii grei ai perioadei sovietice, dar care a ajuns la vârsta patriarhală, fiind un adevărat duhovnic pentru atâta lume.
Prin îndelungata sa activitate pastoral-misionară, Părintele Agafon a fost un vrednic slujitor al Bisericii Ortodoxe din Moldova, care neostenit a muncit pentru propăşirea turmei încredinţate spre păstorire. A fost deopotrivă îndrumător drept pentru nenumăraţii fii şi fiice duhovniceşti, dar şi un exemplu demn de urmat pentru confraţii slujitori.
Şi-a îndeplinit cu demnitate ;i jertfire de sine misiunea preoţească atât în sfintele lăcaşe ale capitalei, cât şi în calitate de duhovnic al mănăstirilor: “Sf. Mare Mucenic Gheorghe” din Suruceni, „Sf. Irh. Nicolae” din Dobruşa, “Învierea Domnului” din Briceni. A fost un sfătuitor înţelept şi drept, la care veneau nu numai enoriaşii bisericilor „Tuturor Sfinţilor” sau „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”, dar şi credincioşi de pretutindeni, care aveau nevoie de susţinerea şi îndrumarea duhovnicească a părintelui.
Mulţi credincioşi l-au cunoscut pe părintele Agafon. Aminirile lor sunt pline de dragoste şi sunt petru noi un izvor de inspiraţie. Responsabilul comunităţilor moldoveneşti din eparhia Corsunului, ieromonahul Iosif (Pavlinciuc), îl descria pe părintele Agafon ca fiind un Mare Îndrumător al zilelor noastre:
Pe părintele Agafonic, în călugării Agafon, îl cunosc de prin anii 1983-1984 pe când aveam 5-6 anișori. Am făcut cunoştinţă cu el la o sărbătoare deosebită a familiei noastre. Unchiul meu, părintele Ioan Ciunciuc (fratele mai mic al maicii mele) a fost primul preot în familia noastră și îi purta o cinste deosebită. Ziua lui de naştere precum şi ziua îngerului sunt la praznicul Nașterii Sfântului Ioan Botezatorul (7 iulie/ 24 iunie). Noi ne adunam si ne adunăm la această sărbătore în fiecare an.
Prin anii 80 ai secolui XX, el, la fel ca şi părintele Agafonic, ducea activitea sa pastorală în eparhia de Cernăuţi. Şi iată, adunați la sărbătoare, am auzit că Liturghia de diminetă trebuia să fie condusă de către părintele Agafonic. El era aşteptat de către toată familia şi de toţi cei care s-au adunat la slujbă cu o bucurie deosebită. A venit împreună cu doamna preoteasă Evghenia, foarte modestă şi smerită. Liturghia a fost săvîrşita măreţ, solemn, evlavios. Părintele a adus cu el un spirit deosebit al farmecului sărbătorii.
Predica ţinută, adresarea către cei din jur, m-a făcut să rămân încântat de el, poate chiar fermecat. Această manieră de comportare îl deosebea de ceilalţi preoți. El parcă venea dintr-un trecut demult uitat, din secolele anterioare perioadei sovietice. Accentul, pronunţarea cuvintelor parcă semăna să fie arhaică, însă ascultând mai atent întelegeai că acesta este graiul „vechilor cazanii”. Aceasta am înțeles și am analizat cu mult mai târziu, atunci nu puteam face un examen al persoanei, dar dragostea lui m-a cucerit deodată. Un interes deosebit ne purta nouă copiilor, el neavând nici odată copii. Cu atenție profundă asculta poeziile şi cântarile recitate de mine, fratele meu mai mic, verișorii și alți micuți. Zâmbetul, aplauzele și recunoașterea lui ne făceau fericiți. Toate acestea ne sunt un exemplu de urmat.
Când am crescut mai mare mă întrebam: „de ce nu are copii”? Nu l-am întrebat, socotind că poate fi o ispită. Acum după trecerea părintelui, răspuns la această întrebare o știe Dumnezeu. Pot mărturisi și confirma prin propria experiență că toți copii îi erau dragi.
Anii au trecut, părintele Ioan precum şi părintele Agafonic s-au întors în Moldova. S-au stabilit în diferite localităţi. Păritele Ioan la nordul Moldovei, părintele Agafonc în capitală, întîlnirile au rărit, însă relațiile nu s-au rupt.
Fiind student la Academia Teologică din Moscova (1999-2003), căutam material pentru teza mea „Eparhia de Chișinău în perioada sovietică”. Sursele pentru lucrare le găseam la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, la Arhiva Mitropoliei Moldovei, la Biblioteca Naţională a Republicii Moldova și altele. Trebuia des să mă opresc la Chişinău. Bani pentru hotel nu aveam şi căutam să rămân pe la cunoscuți. Povestind o dată părintelui Ioan problema mea, el mi-a spus să plec la părintele Agafonic. „Du-te la părintele meu duhovnic, el cu drag te va găzdui”.
Am luat numărul lui de telefon, l-am contactat şi am ajuns în pragul lui. O, cu ce bucurie m-a întâmpinat, cu ce simplitate. El foarte ușor și-a reamintit întîlnirile noastre la pr. Ioan, măcar că deja pe atunci el era protoiereu vestit, iar eu un copil de 5-7 ani. Cu cît drag doamna preoteasă mi-a pus cina. M-am simtit ca acasa, protejat și înviorat de dragostea acestei familii minunate.
După acest pasaj, am luat-o des pe la părintele. Știam că în căsuta lui voi găsi hrană şi adăpost, știam că mă va primi cu cel mai mare drag şi bucurie.
De curând am aflat că şi alţi călugări se opreau la el, că avea grijă de ocârmuirea duhovnicească a mănăstirii « Învieria Domnului » de la Briceni, iar maica stareță Daniela (Mereuță) îi era fiică duhovnicească.
În asa mod, mi-am dat seama că la Telecentru (un cartier din Chișinău), este un adăpost pentu călugări.
De atunci, întotdeauna când eram la Chisinău, aceasta se întâmpla mai des în vacanţa de vară, căutam o posibilitatea să intru pe la părintele, să aflu noutăţile din capitală, de pe la mănăstirile noastre, să-l mai întreb de anii de tinerețe, despre rezistenţa lui în perioada sovietică. Îmi povestea foarte amănunţit şi detailat cu un spirit de umor, dar şi de întristare, conştientizând nedreptăţile şi persecuţiile îndurate.
În relatările lui nu se simţeau cârtiri sau nemulţumiri, dar o acceptare deplină a provedenţei lui Dumnezeu. Aceste întălniri cu părintele, în timpul scurtei vacanţe de vară, rămâneau un izvor de inspiraţie pentru anul întreg.
Acum el nu mai este la căsuţa lui. E trist. Vara trecută, împreună cu maica Daniela şi pr. Nicodim, fratele, am săvîrşit un Parastas la mormîntul părinelui, la cimitirul Armenean din capitală. Ne-am rugat pentru el, dar mai mult i-am cerut rugăciuni. Sperăm că se roagă pentru noi în faţa tronului lui Dumnezeu.
Veşnica lui pomenire,
ieromonahul Iosif (Pavlinciuc).
Dumnezeu să-l odihnească cu drepţii!
