Stareţ al Mănăstirii Hârjauca şi duhovnic al Mănăstirii Frumoasa, părintele Arhimandrit Ambrozie (Munteanu) este binecunoscut atât în cercurile teologice academice, cât şi de pelerinii aşezămintelor monahale. Fiind un versat teolog, dar şi un călugăr cu o viaţă pe măsură acestui titlu, am hotărât să întrebăm pe Prea Cuvioşia Sa despre esenţa trăirii monahale, despre ispite şi despre paralelele dintre viaţa călugărului de ieri şi de azi.
– Părinte Ambrozie, care consideraţi că este cel mai important rol al aşezămintelor monahale în conservarea şi promovarea valorilor, fie ele spirituale sau culturale ale unui popor?
– Rolul sau rostul mănăstirilor constă în menţinerea rugăciunii neîncetate. Mănăstirile au fost concepute ca fiind lăcaşe de rugăciune. Nu există şi nici nu poate exista alt rol mai important, căci cei pentru care au fost gândite aşezămintele monahale – monahii, urmăresc un singur scop, – desăvârşirea, şi au în faţă o singură ţintă, – Împărăţia lui Dumnezeu. Rugăciunea din mănăstiri poate fi asemuită cu o candelă, o candelă a poporului, a ţării. Călugării sunt cei care o menţin aprinsă, pentru că atâta timp cât aceasta arde, emană lumină şi căldură tuturor. Lumină celor care încă mai rătăcesc în întunericul necredinţei şi căldură pentru cei împovăraţi şi osteniţi de grijile acestei vieţi. Pe acest temei se ţin toate valorile spirituale şi culturale ale unui neam ce se identifică ca fiind creştin.
Dacă nu avem rugăciune, nu avem nici valori spirituale, pentru că ele se nasc din rugăciune, aşa cum se nasc Nistrul şi Prutul din izvoarele lor. Iată de ce rolul călugărilor, azi şi întotdeauna, a constat şi constă în întreţinerea rugăciunii şi în a-i învăţa pe oameni să se roage.
– Putem vorbi de o atitudine „revoluţionară” a monahilor în momentele în care a fost pusă în joc existenţa poporului (în diferite perioade istorice) nostru aşa cum îl ştim noi, adică ortodox?
– Călugării nu pot fi revoluţionari, ei fiind prin definiţie oamenii ascultării. Revolta şi răzbunarea nu sunt caracteristice vocaţiei monahale. Dar aceasta nicidecum nu înseamnă că monahii au fost indiferenţi şi străini de viaţa societăţii, ba dimpotrivă, ei au avut o implicare permanentă în viaţa omului, prin exemplul, modelul, fapta şi rugăciunea lor. Călugării au fost întotdeauna străjerii spirituali ai patriei. Aşa după cum ţara are nevoie de ostaşi pentru a-şi păzi graniţele, tot aşa şi Biserica îşi are ostaşii săi, care veghează sufletele oamenilor. Unde şi-a găsit creştinul nostru adăpostirea, când păgânii i-au intrat în casă cu iataganul?, – la mănăstire. Unde a aflat o bucată de pâine în vreme de secetă sau nerodire?, – la mănăstire. Unde şi-a alinat durerea şi necazul?, – la mănăstire.
Mănăstirea a fost şi slavă Domnului, încă mai este bolniţa şi şcoala poporului lui Dumnezeu. Aici s-au scris primele cărţi, aici se învăţa, aici se deprindea răbdarea şi bunătatea atât de caracteristice poporului nostru, aici se cultiva dragostea pentru Dumnezeu şi Biserică şi tot aici se vindeca sufletul „de orice boală era ţinut”.
– Dacă e să facem o comparative a vieţii monahale din timpurile noastre şi a vieţii monahale de acum câteva veacuri, se observă un progres sau un regres, la nivelul „calităţii” trăirii călugăreşti, dacă ne putem exprima aşa?
– Viaţa monahului este o luptă permanentă cu sine, o luptă acerbă care cere efort, perseverenţă şi statornicie. După Sfântul Simeon Noul Teolog, a fi monah înseamnă a trăi la maxim Evanghelia lui Hristos. Iar după Sfântul Isaac Sirul, nevoinţa călugărească nu este scopul în sine, ci mijlocul prin care descoperim neputinţa din noi, iar odată cu aceasta dobândim smerenia şi prin smerenie apropierea de Dumnezeu, – ţinta vieţii monahului. Deci calitatea trăirii călugăreşti a monahului nu ţine de mănăstirea în care a vieţuit şi mai puţin de perioada istorică în care a trăit el, ci de măsura în care s-a smerit pe sine, după porunca lui Dumnezeu, pentru că din smerenie se nasc virtuţile care îndumnezeiesc pe om. „Câţi oameni atâtea căi care duc spre Dumnezeu”, – spunea cineva din Părinţi. Respectiv, câţi monahi nevoitori, tot atâtea făclii aprinse în întunericul acestei lumi păcătoase.
Cât despre progres sau regres, ştim că Părinţii cei Mari din vechime au proorocit o slăbire a ostenelilor călugăreşti la vremea „de pe urmă” şi tot ei au scris că monahii de la sfârşitul veacului vor fi împresuraţi de atâtea ispite, încât, răbdându-le, vor fi mai mari decât „cei dintâi”.
– Până unde pot merge împreună monahul şi mireanul?
– Până unde începe păcatul, pentru că nu este urgie mai mare pe pământ ca păcatul. Orice prietenie cu lumea este păguboasă pentru monah. Mireanul trebuie să vadă în monah un mesager al lui Hristos, un frate de suferinţă, un împreună-călător spre ceruri şi nicidecum un prieten de pahar sau de chefuri. Cu regret nu toţi mirenii fac această distincţie şi nici nu toţi monahii au forţa să reziste tentaţiilor. Astăzi monahul adeseori este privit ca un fel de talisman. Mirenii fac un praznic şi cheamă monahi la masă, cică „e mai primit”. Uneori călugării sunt purtaţi pe la fel de fel de manifestări lumeşti mai mult în calitate de piese de decor, ca să arate festivitatea mai pioasă. Alteori călugării sunt invitaţi în casele mirenilor la sărbătorile lor de familie sau zile de naştere, chipurile „e de bine”. Mai rău este că s-a ajuns ca monahii să fie luaţi de cumetri, lucru cu totul străin şi impropriu tradiţiei monahale. Dacă ar şti mirenii câtă suferinţă şi necaz provoacă călugărilor prin această atitudine, şi-ar face milă de dânşii şi i-ar lăsa să-şi caute de suflet în chilioara lor. Poate că şi noi, monahii, ar trebui să fim mai hotărâţi, şi asta o zic cu „poate”, pentru că este foarte greu să cunoşti până unde să arăţi dragoste şi de unde mai bine este să-l superi pe om, decât pe Dumnezeu.
– Mai este valabilă astăzi pustnicia, aşa cum o ştim noi, adică izolarea aproape totală de lume?
– Monahul se simte monah atât cât este măcinat de dorul după pustie. Trăirea călugărească presupune fuga de cele lumeşti, doar că pustnicia în sine este de două feluri: la propriu, adică izolarea completă de lume, lucru cu greu de realizat în condiţiile Republicii Moldova, şi la figurat, atunci când chilia sau chiar inima monahului îi este lui „pustie” – loc de refugiu şi de întâlnire cu Dumnezeu. Şi această a doua cale este cea mai sigură şi mai recomandată pentru monahii secolului XXI.
– Care este cea mai mare ispită pentru un călugăr al timpurilor noastre?
– Dragostea pentru lume. Şi nu o dragoste din asta cum ar fi dorul de părinţi, de casă, de rude, ci o dependenţă de cele aparent trebuincioase vieţii, dar care te robesc, te depărtează de Dumnezeu. Noi, monahii nu suntem veniţi de pe altă lume, iar cele lumeşti nu ne sunt străine. Ne-am născut pe pământ, din oameni. Purtăm acelaşi trup, avem aceleaşi neputinţe. Lumea vrea să ne ştie mereu ca fiind ai ei, iar Domnul zice despre noi, că nu suntem din lume, pentru că El ne-a ales pe noi din lume. Diavolul cunoaşte acest lucru şi nu pregeteează nicio clipă ca să ne ademenească cu cele lumeşti. Din lucrarea lui, lumea ne ispiteşte mereu cu „a avea”, iar Dumnezeu ne îndeamnă la „a fi”. Omenescul din noi ne împinge să ne însărcinăm cu cele lumeşti: case, bunuri materiale, bani, averi, iar Evanghelia ne cheamă să ne lepădăm de sine, să luăm asupra noastră Crucea Domnului şi să purtăm jugul cel bun al lui Hristos; aşa cum se spune la „Heruvic” – toată grija cea lumească, acum să o lepădăm. Anume astfel trebuie să fie nevoinţa monahului de astăzi, o permanentă luptă cu cele lumeşti, o curăţire de ele, pentru ca să poţi să-ţi dai toată viaţa lui Hristos Dumnezeu.
– S-a schimbat în timp misiunea monahală?
– Nicidecum nu. Monahul a fost şi va fi ostaşul lui Hristos, atletul Domnului, candelă şi izvor de rugăciune. Doar că de la un secol la altul unele forme ale slujirii monahale în Biserică pot căpăta o necesitate mai mare decât altele. Biserica nu se modernizează, ea se actualizează, adică este în pas cu societatea, îi cunoaşte cusururile, problemele, pentru ca să-i poată veni în ajutor. Astăzi monahii sunt sanitarii societăţii. Ei sunt cei care poartă greul păcatului omenesc. Lor li se spovedesc cele mai grele păcate. De la ei poporul aşteaptă rugăciuni şi jertfe pentru iertarea greşelilor. Aceasta este, după cum se spune acum, oferta. Noi le oferim oamenilor slobozirea, dezrobirea, curăţirea în şi prin Hristos, iar oamenii au nevoie de acestea mai mult ca altă dată. Celelalte virtuţi monahale sunt la fel de importante, doar că ele, pentru omul bolnav şi slab al zilei de astăzi, trezesc mai puţin interes.
– Există mănăstiri „mai” sfinte şi „mai puţin” sfinte?
– Există călugări „mai” sfinţi şi „mai puţin” sfinţi. O vorbă cu tâlc spune că omul sfinţeşte locul. Un lucru foarte valabil pentru mănăstiri. Mănăstirile au apărut ca adunări în jurul unui povăţuitor. După vechea tradiţie monahală, o mănăstire nu poate apărea pe loc gol. Ea se naşte dintr-o obşte adunată în jurul unui om concret, în numele Domnului Iisus Hristos, căci „unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”, – zice Mântuitorul. Iată de ce vechile mănăstiri purtau numele întemeietorilor lor, cum ar fi de exemplu lavra Sfântului Sava, lavra Sfântului Hariton, lavra Sfântului Atanasie, mai târziu lavra Sfântului Serghie, etc. O mănăstire poartă amprenta celui care o conduce, dar şi a celor care o locuiesc. A cataloga însă mănăstirile ca fiind mai sfinte şi mai puţin sfinte este greşit, măcar pentru faptul că în fiecare mănăstire sunt călugări, după cum am spus, mai sfinţi şi mai puţin sfinţi, adică suflete care se află pe diferite trepte în urcuşul desăvârşirii – cineva mai sus, cineva mai jos, altul pe la mijloc, iar altul abia de a pus piciorul pe scară.
– În ultimul timp se observă că mirenii practic „iau cu asalt” mănăstirile, venind aici fie pentru a participa la serviciile divine, fie pentru vizite turistice. Acest fenomen nu tulbură viaţa mănăstirească?
– Tulburarea aceasta este una firească zilelor noastre. După atâţia ani de vacuum duhovnicesc, cum ar putea să fie altfel. Oamenii s-au cam dezamăgit de politică, de bani, de cele lumeşti. În viaţa fiecărui om există momente când interesul pentru cele veşnice devine actual. Unii vin la mănăstire pentru a-şi cunoaşte trecutul, alţii din curiozitatea de a vedea un monah „în carne şi oase”, alţii pentru că sunt pasionaţi de arhitectura mănăstirească; pe unii îi aduce necazul, pe alţii îi mână boala şi tot aşa, rând pe rând, fiecare ajunge să păşească pragul mănăstirilor noastre. Este adevărat că ne-am bucura să vedem în curtea mănăstirii doar pelerini, închinători, oameni cu un comportament adecvat unui astfel de loc.
Şi totuşi e bine că merge lumea la mănăstiri, fie chiar şi cu preţul liniştii pe care o pierdem, pentru că un suflet scăpat de gheenă este inestimabil de valoros în ochii lui Dumnezeu. Iar noi pentru asta ne-am născut, ca să aducem lumină în lume.
– Care este cel mai potrivit sfat pe care poate să-l dea un călugăr credincioşilor?
– Căutaţi pe Domnul şi viu va fi sufletul vostru, – aşa citim în psalmi. Dorul de Dumnezeu, iată ce lipseşte omului de astăzi. Prea de tot s-a împotmolit acesta în grijile lumeşti. Nu mai are timp de rugăciune, nu-i mai ajunge vreme să meargă la biserică. Muncă, griji şi timp pierdut aiurea la televizor sau calculator. Şi toate astea se întâmplă într-o ţară cu peste 90 la sută din populaţie creştin-ortodocşi. Înainte ţăranul îşi rânduia viaţa după calendarul bisericesc, acum însă viaţa lui depinde de ce se vinde şi cu cât se cumpără. O realitate crudă, dar posibilă de schimbat prin slujire jertfelnică, prin exemplu personal, prin rugăciune.
A consemnat Nicu Cârlig
Sursa: mitropolia.md