Subiectul prezentării mele de astăzi este Canonizarea în Biserica Ortodoxă.
Ce este canonizarea ?
Canonizarea este un proces stabilit de Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, care finalizează cu recunoaşterea oficială a unei persoane ca fiind « sfinte », aceasta fiind ulterior propusă ca model exemplar de viaţă creştină. Cuvîntul Canonizatio semnifică a lua drept regulă generală. Deci, este ceea ce am subliniat deja în prima frază. După acest proces sfîntul sau sfînta primesc un loc în calendarul liturgic al Bisericii, dată la care este comemorat(ă) şi invocat(ă), şi respectiv sunt compuse imnuri şi căntări în proslăvirea sa.
Cred că am putea diviza această prezentare în două părţi. În prima parte vom vorbi despre procesul canonizării, despre regulile necesare, dar şi despre serviciul liturgic (ceremonia) canonizării. În a doua parte, aş vrea să discutăm despre Sfinţenie ca criteriu esenţial pentru canonizare sau sfinţenia ca o surpriză.
Nu voi intra în detalii privind istoria canonizării, dar ar trebui să cunoaştem că în primele timpuri ale Bisericii, toţi credincioșii care trăiau o viaţă curată şi îşi mărturiseau credinţa lor, deveneau demni de admiraţie şi veneraţie postum, la fel ca martirii și mărturisitorii credinței, episcopii, împărații, etc. Până în secolul al X-lea, nu exista în Biserica Ortodoxă și nici în cea Romano-Catolică vreo procedură centralizată pentru a declara o persoană sfîntă. Cel mai adesea, vocea poporului declara sfinţenia cuiva ; episcopul locului o confirma printr-o ceremonie solemnă.
Această practică a Bisericii antice a rămas fără schimbări majore şi în Biserica bizantină: recunoaşterea unui sfînt printr-un act official a unui consiliu sau a unui sinod nu făcea, în cea mai mare parte din cazuri, decît să dea un caracter mai general unei venerări locale preexistente (Sfîntul Grigore de Palama, de exemplu, a fost recunoscut ca sfînt îmediat după moartea sa, la Tesalonic, în Sfîntul Munte Athos şi la Constantinopol, fără niciun act oficial. Doar opt ani mai tîrziu, patriarhul ecumenic a proclamat solemn sfinţenia sa). După dispariția Imperiului Bizantin, canonizarea sfinților în diferite Biserici ortodoxe locale păstra în mare parte trăsături de simplitate și de descentralizare, comparativ cu situaţia anterioară. În pofida unei proceduri atît de elementare, canonizările nu se multiplicau în patriarhiile orientare de-a lungul secolelor de dominaţie arabă şi turcă, nu doar din cauza unei « sensibilităţi şi asprimi a Judecăţii » şi a unei « mari atenţii (a acestora) pentru a evita orice arbitrariu sau mărturii eronate » , dar şi deoarece era imposibil de a proclama deschis sfinţenia Noilor martiri ai Jugului musulman, care se bucurau de onoare şi venerare în secret din partea credincioşilor.
O procedură de canonizare mai mult sau mai puţin birocratică se dezvoltă sub influenţa Bisericii catolice. Aici exista un proces foarte clar, legal şi scolastic începînd cu sec. X – XI. Acest lucru se desfăşura astfel : « după o investigaţie a tribunalului eparhial, Sfînta Congregaţie a Riturilor, pe lîngă Vatican, examinează scrierile, vorbile şi faptele candidatului, se informează despre reputaţia sa de sfinţenie, de virtuţile sale şi de miracolele sale. Dacă acest prim proces, numit proces apostolic, este favorabil, Congregaţia propune introducerea examinării cauzei Papei, care îl acceptă semnînd un « rezumat ». Ulterior este deschis un proces de non-cult, urmat de un proces despre eroismul virtuţilor candidatului, examinat de către Sfînta Congregaţie» . Dacă toate condiţiile şi etapele sunt favorabile, persoana propusă este proclamată sfîntă.
Astăzi, în majoritatea Bisericilor Ortodoxe canonizarea unui sfânt ar trebui să aibă criterii generale (exploatarea spirituală a unui sfînt, minunile săvîrşite prin mijlocirea sa, starea corpului său post-mortem și cinstea din partea oamenilor). Însă, în realitate, unii sfinţi au fost canonizaţi în absenţa unuia sau a altuia din aceste criterii, dar au mai fost situaţii, cînd din motive particulare, Biserica ortodoxă de-canoniza sau re-canoniza un sfînt. (Au fost multe persoane care au fost de-canonizate în perioada anilor 1990-2000. Acest proces s-a referit la noii martiri. În arhive, au fost găsite documente care mărturiseau că una sau altă persoană deja canonizată colabora cu organele represive, şi devenea, pînă la urmă, ea-însăşi victimă a sistemului represiv).
Cum este realizat acest proces în practică ? Vom lua ca exemplu Biserica Ortodoxă Rusă. Aici există o Comisie Sinodală pentru canonizarea Sfinţilor, creată în 1989, imediat după celebrarea a o mie de ani de la botezul Rusiei Kievlene. Fiecare eparhie poate să prezinte Comisiei candidaturi pentru canonizare. Membrii Comisiei fac o cercetare privind viaţa, miracolele, renumele său, etc. Dacă toate condiţiile sunt pozitive, Sfîntul Sinod proclamă demnitatea persoanei pentru canonizare şi recunoaştere oficială. Procesul se derulează în felul următor :
a) Recunoaşterea sau canonizarea propriu-zisă se face fie în eparhia unde sfîntul a trăit, fie la sediul Bisericii-mamă. Și proclamarea solemnă are loc la locul înmormîntării sau la catedrala episcopală.
b) Ceremonia este prezidată de un episcop, adesea, primatul Bisericii căruia sfîntul aparţinea, împreună cu alţi episcopi din aceeaşi Jurisdicţie sau nu.
c) Eventual după o slujbă pentru răsposaţi, lectura publică a actului canonizării şi dezvelirea (sfințirea) icoanei lui, celebrarea constă într-o slujbă în onoarea noului sfînt, urmată de Sfînta şi Dumnezeiasca Liturghie euharistică şi de o procesiune a moaştelor dacă sunt disponibile. Pot avea loc şi alte forme de venerare : molebin, acatiste, cîntece de laudă (mărimu-te) etc.
d) Este fixată o dată pentru comemorarea anuală a sfîntului nou proclamat. Viaţa sa, faptele sale şi icoanele sale sunt difuzate în Biserică.
Iată o explicaţie particulară a slujbei de canonizare :
La începutul sfintei Liturghii, moaştele sfîntului/sfintei sunt plasate în mijlocul bisericii ca şi în timpul slujbei funebre. Liturghia solemnă, episcopală, se desfăşoară ca de obicei pînă la momentul intrării Evangheliei. Diaconul proclamă : Înţelepciune ! Să stăm drepţi ! Şi în acel moment, doar Protosul (arhireul care conduce slujba) împreună cu arhidiaconul se deplasează pentru tămâierea altarului, în timp ce corul cîntă “Veniţi să ne închinăm…” şi « εἰς πολλὰ ἔτη, Δέσποτα ».
Apoi, Protosul se întoarce la locul său în mijlocul Bisericii şi începe imediat litia pentru noul sfînt : ( „Cu duhurile drepților… odihnește sufletul robului Tău / roabei Tale Mântuitorule…”, ectenia și ecfonisul : „Întru fericită pomenire veșnică odihnă dă, Doamne, sufletului adormitului robului tău /roabei tale / şi-i fă lui / ei veşnică pomenire”, Se cîntă : Veşnică pomenire (de 3 ori). Apoi urmează citirea deciziei Sfântului Sinod privind canonizarea sau Tomosul canonizării și viaţa Sfântului /Sfintei. În timp ce sunt citite textele, este adusă icoana noului sfânt /sfinte în mijlocul bisericii. Corul începe să cânte troparul, „Slavă.. Şi acum…”, Condacul şi Mărimurile. În acelaşi timp, Protosul ridică icoana şi formează cu ea semnul crucii, însemnînd credincioșii. În timp ce este cîntat imnul de laudă, clerul venerează moaștele. Diaconul ia binecuvântarea pentru cântarea Trisaghionului şi adaugă cu voce tare: „Domnului să ne rugăm „, corul: „Doamne miluiește” și ecfonisul „Că Sfânt ești Dumnezeul nostru …”. Apoi Liturghia continuă.
Pentru partea a doua a prezentării mele, am fost inspirat de către profesorul de teologie ortodoxă de la Universitatea din Atena, Athanassiuo Papathanasiou.
Sfinţenia ca o surpriză
Introducere
Există o stranie dialectică în viaţa Creştină. Aceasta este dialectica între încredere şi surpriză. A avea încredere în Dumnezeu şi acceptarea Sfintei Evanghelii sunt ca sfîrşitul unei călătorii, cum ar fi sosirea în împărăţia lui Dumnezeu. În acelaşi timp, această relaţie cu Dumnezeu viu semnifică de asemenea contrariul: îmbarcarea pentru o călătorie spre pămînturi şi oceane invizibile. Nu din întîmplare, de fiecare data cînd Hristos vorbea despre Împărăţia Sa, el a promis surprize. Deci, creştinul este acel care îl recunoaşte pe Hristos ca Domnul surprizelor. Viitorul nu este o prelungire a timpului prezent, dar o nouă creaţie, o veritabilă transfigurare, adică, apariţia a ceva care nu a mai existat înainte.
Sfinţenia este starea existenţială a fiinţei umane cînd ea a răspuns cu adevărat invitaţiei lui Dumnezeu pentru o călătorie infinită şi surprinzătoare. Teologul ortodox român, părintele Dumitru Staniloae, a definit foarte bine sfinţenia ca un paradox. „Dumnezeul Sfânt Însuși se revelează ca transcendent, ca diferit de lume. Sfințenia este misterul luminos și activ a lui Dumnezeu prezent în toată transcendența Lui (…). De aici şi paradoxul sfințeniei: ea este în același timp, transcenderea și auto-dezvăluire sau comunicare” .
Ceea ce subliniază părintele Staniloae aici este faptul că sfîntul devine o teofanie (o manifestare divină). Misterul lui Dumnezeu infinit este revelat pe parcursul vieţii fiinţei limitate. Este cu adevărat surprinzător ! Dar nu este singurul lucru surprinzător în revelaţia lui Dumnezeu. Ar trebui să atragem atenţia asupra expresiilor unui teolog ortodox, arhimandritul Iustin Popovic, un sfânt recent, canonizat în 2010, de către Biserica Ortodoxă Serbă : « Este o Noutate Bună, absolut adevărată Noutate Bună, nu a mea, dar Noutatea Bună a sfinţilor lui Dumnezeu – că fiinţa umană este un mare mister, un mister sfînt a lui Dumnezeu. El este atît de mare şi de sacru, că Dumnezeu însuşi s-a făcut om, pentru a ne explica toată profunzimea misterului uman» .
Ce fac aceste două referinţe ? Care este întîlnirea cu Dumnezeu în această călătorie de mister în mister, din surpriză în surpriză ! Dacă Dumnezeu este un mister, imaginea Sa proprie este tot un mister ! Voi încerca să dezvolt aceste taine referindu-mă la cinci dimensiuni ale sfinţeniei, cinci surprize :
– Supriza călătoriei;
– Supriza suferinţei;
– Supriza creării noii lumi;
– Supriza eliberării;
– Supriza unui anti-superman.
1. Surpriza călătoriei
Oamenii îl consideră pe războinicul Ulysse (Odysseus) ca un călător excelent ; călător deschis întîlnirii cu necunoscuturi (cu străinii) . În acelaşi timp, dacă suntem atenţi la istoria sa, putem ajunge la o concluzie diferită : inima (scopul) călătoriilor lui Ulyse, descoperirea de noi locuri și contactul cu alteritatea (cu altul) a cauzat întoarcerea sa acolo, unde a început traseul său, adică în patria sa. Acesta este motivul pentru care, Penelope, iubita lui, l-a așteptat acasă. Ulyse este prizonierul naturalismului. El nu poate visa la un viitor radical diferit de ceea ce evoluţia naturală îi poate oferi. Lumea în care Ulyse se mișcă rămâne pentru totdeauna în starea sa primordială. Și iată de ce epopeea sa, Odyseia, culminează cu triumful întoarcerii și cu triumful zeilor tribului.
Cu toate acestea, există o altă figură, care este umilă și nesemnificativă în comparație cu războinicul Ulise. O figură care reprezintă o concepție radical diferită de cea a călătoriei. Acesta este Avraam. În călătoria sa, nu există nici o perspectivă de întoarcere. Avraam îşi părăsește pentru totdeauna casa sa. De aceea el a plecat împreună cu soția sa, Sara, într-o țară necunoscută. Avraam este deschis pentru tot ceea ce încă nu a mai existat. El se lasă deschis pe sine-însuşi viitorului.
În cazul lui Avraam, întâlnirea cu celălalt nu este doar o etapă nesemnificativă. Dar este însăşi centrul călătoriei. Avraam se deplasează în lumea celuilalt, și, în plus, el devine el însuși celălalt. El devine un străin și îl acceptă pe Dumnezeu care îi apare într-un moment foarte precis, intr-un loc bineștiut, sub stejarul Mamvri, excelent ilustrat de Andrei Rubliov, un călugăr iconar, canonizat de Biserica Rusă, în 1988 : momentul cînd el îşi arată solidaritatea sa cu străinii care sunt la nevoie. Avraam este orientat spre surpriză, și pentru acest motiv, istoria lui nu se termină cu istoria familiei sale. Aceasta este întotdeauna istoria lumii și a națiunilor, pentru care Avraam a devenit tată.
După cum este bine cunoscut, cercetătorii moderni ca Emmanuel Levinas au subliniat călătoria lui Avraam ca o metaforă a intervenţiei în lumea Celuilalt – ca un model pentru o deschidere adevărată, în care subiectul încetează să mai existe. Sfinţenia, ca o bună voinţă/disponibilitatea acestei călătorii, este bazată pe faptul că Dumnezeu însuşi se deplasează în lumea Celuilalt.
Sintaxa biblică nu încetează să ne surprindă. Momentul în care Dumnezeu se defineşte el-însuşi ca « Cel care este şi Cel ce a fost », cititorul aşteaptă să audă că Dumnezeu de asemenea este « cel ce va fi ». Cu toate acestea, textul biblic spune : « Cel care este, care era şi care va veni » (Apc. 1:4)!
Creştinul este cel ce este în aşteptare, dar această aşteptare nu este o inerţie. Creştinul în aşteptare este un călător care călătoreşte cu Dumnezeul său, Care nu este doar Cel care vine, dar şi Cel care merge. «Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile… Şi iată că Eu sînt cu voi în toate zilele, pînă la sfîrşitul veacului. » (Mat. 28: 19-20).
2. Surpriza Suferinţei
Omul sfînt, suferind, bolnav, care încă nu este vindecat este o surpriză. Cum un prieten a lui Dumnezeu, cel care vindecă adesea pe alţii, rămîne slab, bolnav şi moare în suferinţă ? Suferința este un scandal pentru cei care au fost fermecaţi de Evanghelie și predică sănătatea, bunăstarea. Societatea contemporană nu este pregătită pentru a discerne absurdul și importanța suferinței; suferința este întotdeauna considerată ca o amenințare. Astfel, oamenii deturnează misterul suferinței de dragul iubirii și, prin urmare, reacționează astfel, ei ocolesc durerea printr-o nouă naștere; suferinţa de auto-ieşire, salvare din cochilia noastră și deschiderea pentru a-l primi pe Celălalt.
Această suferință este participarea la suferința lui Hristos, dar aceasta nu este numai empatia pentru suferința lui Hristos pe cruce, de acum aproape două mii de ani. Este, de asemenea, participarea la suferința Lui acum.
Aici, există încă un alt paradox. Hristos înviat este totdeauna Hristos suferind, Cel care participă şi ajută la suferința (pedeapsa) fiecărei persoane care suferă, atâta timp cât istoria continuă. Sfântul Maxim Mărturisitorul a subliniat acest adevăr zece secole mai înainte ca Blaise Pascal să spună că Hristos va avea de suferit până la sfârșitul lumii.
Suferința sfântului este viața sfântului în relație cu Dumnezeu, bazată pe o iubire adevărată și ea nu se dezvoltă pentru profituri, cum ar fi sănătatea, bunăstarea, etc. Averile sunt bune pentru viața noastră, dar ele pot degenera (pot să se transforme) în idoli dacă ele devin sensul vieții, și ele pot să fie o barieră între noi și Dumnezeu, sau chiar pot să-l înlocuiască pe Dumnezeu. Eliberarea finală a acestor tipuri de idolatrie în favoarea iubirii dezinteresate este reprezentată de paradoxul când sfinții sunt complet privaţi (scoşi) de aceste proprietăţi. Avem multe exemple: Moise, care în cele din urmă nu a intrat în Ţara promisă, Sf. Pavel, care a rămas nevindecat, stareţul Pophyrius Bairaktaris (Grecia, 1906-1991), care a murit în suferință .. .
Îmi amintesc aici de cuvintele stareţului Porphyrius:
« Sufletele care au cunsocut durerea şi suferinţa şi care au fost chinuite de pasiunile lor, primesc, în mod special, iubirea și harul lui Dumnezeu. Sunt suflete ca acestea care au devenit sfinte, foarte adesea noi facem o judecată asupra lor. (…) Noi le vedem ca slabe, dar atunci când ele s-au deschis Domnlui, ele au devenit iubire şi flacără divină. (…) Acesta este modul în care miracolul lui Dumnezeu lucrează în asemenea suflete, pe care noi le considerăm « pierdute ». » .
Aceasta este marea surpriză a sfinţeniei ascunse !
3. Supriza Creaţiei Lumii noi
Dragostea este un cuvânt un pic uzat astăzi, el este folosit peste tot destul de neglijent, şi de nelalocul lui încît el devine în cea mai mare parte a timpului un sinonim al cuvîntului „plăcere” sau „preferință”. Cu alte cuvinte, dragostea așa cum este predată în învățătura Cuvântului și în acțiunea lui Hristos, adică, iubirea care se sacrifică, este adesea folosit ca fiind ceva absurd și nerezonabil. Iubirea de sacrificiu nu provine din ordinea naturală. „Armonia” ordinii naturale se bazează pe puterea, pe dominarea celui care este mai puternic. Desigur, aşa cum societățile umane cresc în înțelepciune, ele progresează de asemenea în toleranța faţă de Celălalt. Dar toleranța nu este același lucru ca dragostea! Ea poate însemna pur și simplu autonomia și astfel închide entitatea individuală.
În afară de acest accent pus pe putere, mulți oameni care nu împărtășesc credința creștină acceptă iubirea ca valoare supremă a vieții. De aici apare o altă problemă. Un sfânt este o manifestare vie a faptului că, în cazul în care dragostea este cu adevărat importantă, ea nu poate fi doar un sentiment sau unul dintre multele elemente ale existenței umane. Dacă dragostea este doar un sentiment uman, atunci ea va muri atunci când omul moare, în același mod ca și ochii, inima, picioare, și fiecare element constitutiv al morţii unei persoane. Dacă noi am acceptat cu adevărat iubirea ca un princip al vieții, iubirea are două elemente în mod simultan: ea este personală și nemuritoare. Iubirea ar trebui să fie o comuniune infinită între persoane și de asemenea cu Dumnezeu, sau mai precis cu Dumnezeul Treimic.
Ordinea naturală cere represalii şi răzbunare. Ne dorim să ripostăm, să întoarcem lovitura, ceea ce pare rezonabil. Dar, în această direcție, răul (de exemplu, violența), se reproduce şi se multiplică. Lanţul fatalist de acţiuni greșite / regretabile poate fi oprit numai prin iertare și prin împăcare. Iertarea este o putere creatoare care reia istoria de la început, istoria eliberată de legăturile cu trecutul. Aceasta este experiența seculară a Bisericii, și este destul de impresionant faptul că această experienţă a atras atenția unui filosof modern, Jacques Derrida, care pe bună dreptate a subliniat unul dintre punctele centrale: „Iertarea este o nebunie și […] trebuie să rămână o nebunie a imposibilului […]. Dar, în același timp, este singurul lucru care câștigă. Ce surpriză, e ca o revoluție, cursul normal al istoriei, politicii, a dreptului este schimbat » .
4. Supriza Eliberării
Cu toate acestea, iertarea și reconcilierea nu sunt relații publice; ele nu ţin de diplomație. Ele sunt, mai degrabă, cu totul diferite, deoarece ele încearcă să transforme viața umană. Astfel, reconcilierea este indisolubil legată de eliberare. Dacă reconcilierea este separată de eliberare, ea devine un compromis cu lumea veche și un compromis cu dominarea morții.
Sfinţenia transformă (schimbă, duce) lumea noastră într-o altă realitate, la toate nivelele (peronal, spiritual, social) – nu este o realitate esoterică, de tipul noii vîrste. Sfinţenia este foarte departe de etica burgheză ; ea include o critică a nedreptății sociale și zdruncină status-quo-ul său. Pemiteţi-mi să menţionez cîteva exemple : Abba Makarios din Alexandria a decis să comită o minciună, de genul că el poate salva incurabilii, din Alexandria. El a luat banii de la o femeie bogată şi zgîrcită, promiţîndu-i că îi va cumpăra pietre preţioase la un preţ mic şi nesemnificativ. Cu toate acestea, el a oferit banii pentru tratament pacienţilor.
În mod similar, Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei, a spus că nu ar fi o greșeală dacă cineva ar găsi o modalitate de a priva pe cei bogați de îmbrăcămintea lor pentru a o distribui celor nevoiași / săraci. La fel şi Sfîntul Akakios, Episcopul de Amida, la începutul secolului al V-lea, a comis un sacrilegiu când a vândut vasele prețioase sfinte le bisericilor pentru a putea să-i hrănească pe cei șapte mii de soldați persani, prizonieri de război, dușmani ai Imperiului Bizantin și, prin urmare, anti-creștini. Amintiți-vă de „clericii” care au eludat omul rănit în pilda bunului samaritean, din cauza devotamentului lor faţă de îndatoririle liturgice. Ei au anulat solidaritatea de dragul dragostei faţă de ritualism .
5. Surpriza lui Anti-Superman. Concluzii.
Adesea, noi producem naraţiuni triumfaliste hagiografice în care Sfinții apar ca Super bărbați sau Super femei, și anume, ca cineva departe de orice slăbiciune, ambiții, îndoieli și defecte. Dar, dacă e cazul, atunci sfântul nu ar fi răspunsul omului lui Dumnezeu; el ar fi o altă specie (tip), care îşi conduce propria sa cale. Abordarea triumfalistă a sfințeniei nu poate fi găsită în Evanghelii și în conștiința sfinților. Sfântul este cel care nu încetează să se lupte și este gata să se pocăiască. De atunci, de cînd el îl simpte pe Dumnezeu ca pe o persoană vie, el așteaptă mila Sa și îşi pune toată încrederea în dragostea Lui. Sfântul nu îl înlocuiește pe Dumnezeul cel viu cu nici un fel de sistem de virtuți sau principii.
În Noul Testament, vom vedea nu numai eşecuri (slăbiciuni) ale ucenicilor sfinților lui Hristos înainte de Rusalii, dar, de asemenea, dezbaterea dintre Sfîntul Pavel și Sfântul Petru. Este important de remarcat faptul că aceasta a fost o dezbatere întru dragoste și pentru adevăr. Dragostea înfloreşte într-o incredibilă varietate de cadouri, de acte și de poziții și aceasta este o provocare (un apel) către cei care sunt dornici să înceapă călătoria lor spre pământuri nevăzute și spre oceanele minunate ale lui Dumnezeu.
Articol prezentat de către ieromonahul Iosif Pavlinciuc la Conferinţa ortodoxă consacrată sfinţeniei, organizată la mănăstirea din Taize, sîmbătă, 26 noiembrie 2016.
