Iubiţi Părinţi, fraţi şi surori,
Strigăm şi noi astăzi aceste cuvinte consacrate, precum odinioară ierusalimitenii strigau la intrarea Domnului în sfânta cetate, cu bucurie şi cu nădejde. Cu bucurie, pentru că am ajuns cu pace în această duminică, mângâindu-ne cu darurile Sfintei Liturghii, cu nădejde, pentru că ştim că El, Mântuitorul, ne va mântui şi pe noi, căci pentru lucrarea de mântuire a intrat în Ierusalim, acum aproape 2000 de ani.
Atmosfera liturgică deosebită a zilei de astăzi este sporită de splendoarea anotimpului primăverii în care ne găsim, de natura proaspăt înviată, de verdele imaculat al ierbii şi de mirosul frumos al florilor primăvăratice. După cum îndeobşte se cunoaşte, praznicul poartă şi numele de „Florii”, datorită faptului că sărbătoarea creştină s-a suprapus peste „floralia” (o sărbătoare a florilor care se petrecea în Ierusalim).
Intrarea Domnului în Ierusalim înseamnă intrarea Lui în inima noastră! Și intrarea Lui în inima noastră se face prin virtuți, prin florile și ramurile virtuților, prin care consimțim permanent binele dumnezeiesc.
Să nu trecem cu vederea tradiția creștină a ramurilor de copaci, cu care credincioșii întâmpină în această zi pe Domnul. În părțile noastre, unde lipsesc măslinii și palmierii, poporul întâmpină pe Domnul cu ramuri de salcie. Această rânduială este plină de înțeles duhovnicesc si sensul acesta este smerenia.
Adevărata biruință, adevărata putere numai smerenia o dă, precum ne-a arătat-o Însuși Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfășurat toată lucrarea noastră de înoire duhovnicească. Postul a început cu smerenia Vameșului și se încheie cu smerenia Domnului, care ne lasă smerenia, singura cale spre Viață și Înviere.
Mântuitorul a încălecat pe mânzul asinei şi a intrat triumfal în Ierusalim, ca să se împlinească întocmai cele scrise despre El. Dar poporul evreu, egoist şi dornic de răzbunare, a văzut altceva. Văzându-L călare şi înconjurat de atâta popor, a crezut că Mîntuitorul a dat semnalul revoluţiei.
Ei nu pricepeau că împărăţia lui Hristos este împărăţia păcii, a iertării şi a iubirii. Ei nu pricepeau că Domnul îi lasă să cânte şi să-L slăvească numai ca să dea pildă că Cel ce merge la moarte pentru întreaga omenire, Fiul lui Dumnezeu, trebuie să fie preamărit mai mult decât oricare alt om. Aceasta a vrut să le arate Domnul prin intrarea triumfală în Ierusalim, dar ei n-au priceput… Ochii Săi dumnezeieşti văd patimile ce vor urma. Numai câteva ceasuri vor trece şi acest popor se va schimba iarăşi. Numai câteva ceasuri vor trece şi poporul se va lepăda de El, Îl va urî şi-I va dori moartea, căci El, în loc să apuce sabia şi să ucidă pe duşmani, va rosti cu glas blând: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”.
Alaiul se apropie tot mai mult de Ierusalim şi Mîntuitorul este din ce în ce mai trist. Ochii Săi dumnezeieşti văd cum ramurile de finic se prefac în bici şi în cunună de spini; mâinile ce aruncă flori în calea Lui se strâng în pumni care Îl vor lovi fără milă, iar buzele ce-L preamăresc Îl vor scuipa şi-L vor huidui. Peste strigătele de „Osana”, Mântuitorul aude cum I se ascut piroanele răstignirii, vede cum acelaşi popor, peste numai patru zile va striga despre Cel pe care astăzi L-a numit împărat: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Iată de ce este trist Mântuitorul!
Iubiţi Credincioşi, urmează Săptămâna Sfintelor Patimi, când Iisus urcă spre Golgota. Să alergăm şi noi înaintea Mântuitorului, să aşternem înaintea Lui florile şi ramurile de finic ale credinţei noastre şi hainele faptelor noastre frumoase, deschizând larg porţile cetăţii inimii noastre ca să intre Domnul puterilor.
Să-L primim prin Sfânta și Dumnezeiasca Împărtăşanie și să-L aşezăm în scaunul inimii şi al sufletului nostru păstrându-L şi ascultându-L în toate zilele vieţii noastre, ca să fim cu El şi El cu noi în vecii vecilor. Amin.
Reflectii adunate de Lucia Gutu
