Aceste cuvinte ale Apostolului Pavel sunt adresate comunității din Roma, având grijă de confrații săi, de cei ce sunt în strâmtorări sau lipsuri, care, prin săvârșirea acestor lucrări, să aibă grijă de sufletele lor. Acest îndemn, sau învățătură, este în continuarea celorlalte descoperiri nou-testamentare ce manifestă adâncimea credinței creștine. Toate acestea sunau atât de neobișnuit, chiar straniu, pentru cei ce locuiau în capitala Imperiului Roman. Societatea bazată pe egoism, pe lux, pe putere era zdruncinată de învățătura evanghelică. Aceasta era straniu și neobișnuit și pentru păgâni și pentru iudei. Comunitatea iudeilor din Roma se considera una dintre cele mai alese, ei se arătau ca urmași ai lui Avraam și ai profeților, și se mândreau cu aceasta. Păgânii, cetățenii romani, se vedeau adevărații stăpânitori ai lumii, mândri de reușita legiunilor lor și orbiți de slava pământească.
Chiar acestor oameni se adresează Apostolul Pavel, povățuindu-i să aibe grijă ce cei din jurul lor, să observe și să ajute pe cei neputincioși, dar să privească mai ales la starea lor lăuntrică.
El îi îndeamnă să desăvârșească darurile și talanții pe care îi aveau: „Dar avem felurite daruri, după harul ce ni s-a dat. Dacă avem proorocie, să proorocim după măsura credinţei; Dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă unul învaţă, să se sârguiască în învăţătură; Dacă îndeamnă, să fie la îndemnare; dacă împarte altora, să împartă cu firească nevinovăţie; dacă stă în frunte, să fie cu tragere de inimă; dacă miluieşte, să miluiască cu voie bună!” (Rom. 12:6-8) Aici Apostolul deslușit arată că darurile sau talanții trebuie să fie folosiți cu stăruință sau chiar cu râvnă. Acest îndemn al Apostolului nu și-a pierdut actualitatea, ci poate fi ușor aplicat pentru fiecare dintre noi, cei ce citim, sau ascultăm aceste cuvinte.
Cu regret însă, vedem că nu întotdeauna reușim să aplicăm acest îndemn al Apostolului. Sunt zile în care parcă suntem slăbănogiți, și nu putem să ne mișcăm, să progresăm, să desăvârșim darul pe care îl avem. În această stare de neputință trebuie să privim la izvorul vindecării noastre, Care este Hristos Domnul, și, cum a fost adus la El slăbănogul din Evanghelia de azi (Mt. 9:1-8), așa să venim și noi. Slobozirea și vindecarea a fost precedată de iertarea păcatelor. Prin aceasta Hristos ne arată că de multe ori neputința noastră vine din starea de păcătoșenie. Iertare de păcate poate avea, deci, consecințe miraculoase – vindecarea chiar de boli trupești. Văzând cum cărturarii se smintesc de acesta, și considerau că este o blesfemie, o hulă împotriva lui Dumnezeu, Mântuitorul le descoperă taina Împărății lui Dumnezeu: „să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele” (Mt. 9:6). După iertare, Mântuitorul îl vindecă pe slăbănog. El arată prin această minune că este Om desăvârșit și Dumnezeu neschimbat. Cuvântul Lui rămâne lucrător și ziditor. Evanghelia se încheie cu cuvintele pline de nădejde și o învățătură canonică a Bisericii: „Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.” (Mt. 9:8) Într-adevăr Domnul ne-a lăsat nouă, oamenilor muritori, neputincioși, păcătoși, puterea de a ierta păcatele. Dezlegarea de păcate o face preotul în taina Pocăinței – prin care omul se împacă cu Dumnezeu-, dar puterea de a ierta o primește și fiecare creștin când se roagă și iartă păcatele celor ce i-au greșit. Zilnic în rugăciunile de seară noi ne rugăm ca Domnul să ne ierte păcatele, și Dumnezeu ne iartă.
Fericirea și bucuria iertării poate fi numai atunci desăvârșită când noi înșine binecuvântăm pe cei ce ne prigonesc și ne fac rele.
Ca să ne desăvârșim, cu darul lui Dumnezeu, avem nevoi de iertare și de vindecare. Fiecare suntem slăbănogiți fie cu sufletul, fie că trupul, dar fiecare poate, și trebuie să vină la izvorul dătător de viață din care să bea și să se încurajeze pentru a înfăptui voia lui Dumnezeu în viața lui. Să ne rugăm cu stăruință ca Dumnezeu să ne dea iertare și vindecare de bolile noastre, precum și putere de a ne desăvârși cu darul Lui. Amin.
