În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.
Evanghelia pe care am auzit-o astăzi conține Rugăciunea arhierească a Domnului Iisus Hristos. Această rugăciune este una din cele mai adânci și mai frumoase pe care le știe omenirea. Ascultând-o, noi ne pătrundem cu un sentiment deosebit față de Mântuitorul Hristos care se roagă pentru El Însuși, pentru ucenicii Săi, pentru cei ce vor crede în El și pentru lumea întreagă. Este un exemplu pentru noi, un exemplu de rugăciune și de raportare pe care trebuie să o avem față de Dumnezeu și față de aproapele.
Hristos a rostit rugăciunea aceasta în deplina Sa misiune și slujire: profetică, arhierească și împărătească când «A venit ceasul» (In. 17: 1). El era Acela care a unit în persoana Sa toată plinătatea slujirii jertfelnice. Hristos continuă lucrarea profeților Vechiului Testament. El a descoperit voia lui Dumnezeu pentru om, arătându-L pe Dumnezeu Tatăl și trimițându-L pe Duhul Sfânt. El a îndeplinit slujirea arhierească, prezentându-se ca Unicul, Adevăratul Marele Arhiereu. Jertfa supremă, cea mai înaltă, a fost adusă de El însuși pe altarul Crucii. El a îndeplinit și slujirea împărătească, manifestând prin minunile Sale asupra oamenilor și asupra naturii că El este Creatorul și Împăratul Cerului și al pământului. Această slujire este la fel de înaltă și înfricoșătoare ca primele două.
Ce raport au aceste trei mari slujiri cu rugăciunea pe care am auzit-o? Ele au un raport direct. Hristos ne arătă că descoperirea, jertfa și stăpânirea au fost realizate și prin firea Sa omenească, în persoana Sa. Pentru a supune voia Sa omenească voii dumnezeiești, El se roagă Tatălui Său: «Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă» (Lc. 22: 42). Și rugăciunea auzită astăzi începe cu cuvintele: «Părinte, a venit ceasul!» (In. 17: 1).
Rugăciunea noastră trebuie să aibă același scop ca acea a lui Hristos: 1. Numele Domnului să fie preamărit, 2. Ne rugăm pentru noi înșine, ca să putem noi înșine al lăuda pe Dumnezeu «Doamne buzele mele vei deschide și gura mea va vesti lauda Ta» (Ps. 50: 16), 3. Ne rugăm pentru apropiații noștri: părinți, soț, soție, copii, rude, prieteni, pentru că ei sunt alături, că avem nevoie de ei și ei au nevoie de noi. 4. Ne rugăm pentru lumea întreagă, pentru semenii noștri, așa cum a făcut-o Hristos, știind că El pleacă din lume, dar aceștia rămân în lume.
Fiecare din noi este chemat la slujire, ca prin viața sa să fie manifestată voia lui Dumnezeu în lume. Pentru a atinge acest scop este nevoie de ajutorul și de harul lui Dumnezeu.
Necesitatea și realitatea acestui ajutor o arată însuși Hristos: «Și i-am păzit și n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura» (In 17: 12). Aceste cuvinte sunt încurajatoare dar și înfricoșătoare. Noi, cât trăim pe pământ nu știm care este starea noastră duhovnicească și care va fi sfârșitul nostru. De aceea și prorocul David se ruga: «Păzește-mă, Doamne, ca pe lumina ochilor; cu acoperământul aripilor Tale acoperă-mă» (Ps. 16: 8), iar la fiecare slujbă cerem «sfârșit creștinesc vieții noastre».
Numai în felul acesta, prin rugăciune și supunere față de Dumnezeu, putem înfăptui pronia Lui în viața noastră și realiza țelul pe care El vrea ca noi să-l atingem.
Hristos se roagă pentru fiecare din noi și rugăciunea această este o rugăciune deosebită, o rugăciune care ne unește cu Dumnezeu și unul cu altul. Pericopa Evanghelică nu conține toată rugăciunea, însă vom cita și unele fragmente din versetele care nu s-au citit, ca să pătrundem în sensul ei mai deplin: «Dar nu numai pentru aceștia Mă rog (adică pentru ucenici), ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă ca Tu M-ai trimis» (In. 17: 20-21). Câtă profunzime, ce sens adânc în cuvintele acestea! Este o mărturie a dragostei lui Dumnezeu pentru toți credincioșii.
La fel trebuie să fie și viața noastră – o mărturie a dragostei față de Dumnezeu, față de aproapele. Această dragoste poate fi manifestată prin faptele noastre, prin credința și, cel mai important, prin rugăciune. Ne vom ruga în deosebi astăzi pentru cei ce poate n-au putut să vină la slujbă, pentru cei ce sunt în călătorie sau stau în patul durerii. La fel, să nu uităm pe cei ce au răposat, în deosebi pe cei nou răposați. Vom pomeni la slujbă pe cel care a adormit de curând, pe Artemie, care chiar aseară, în timpul privegherii, a fost omorât de teroriști în biserica Sfinților Arhangheli din orașul Groznîi (Rusia). Cu el au mai fost omorâți încă doi polițiști, al căror nume până acum nu le cunosc. Domnul să îi odihnească în Împărăția Sa ceea veșnică!
Să ne păzească Dumnezeu de orice rău și, cel mai important, de răul duhovnicesc care duce la moartea cea veșnică. Domnul să ne ajute și să ne întărească ca să putem fi urmașii lui Hristos, participând la slujirea Lui și realizând voia Lui în viața noastră. Amin.
Ieromonahul Iosif Pavlinciuc
Corectare: Corina Bobea
