Un om avea doi fii, ne spune pilda și într-o zi fiul cel mai tânăr cere partea sa de avere și după puțin timp pleacă de la casa părintească într-o țară îndepărtată. Acea țară îndepărtată este spațiul libertății omului, care adesea pentru a-și arăta autonomia și maturitatea sa, se înstrăinează de Dumnezeu.
În mod surprinzător Tatăl împarte averea cum se cuvine acestui fiu mai tânăr și îl lasă să meargă unde dorește. Prin aceasta, Evanghelia de astăzi ne arată că Dumnezeu respectă libertatea omului, chiar dacă adesea această libertate este folosită contrar voii lui Dumnezeu. Acest tânăr s-a dus într-o țară îndepărtată și a petrecut acolo mult timp în dezmierdări, spune Evanghelia, cheltuind toată averea sa.
Văzând în ce stare a ajuns, pe lângă faptul că din fiu risipitor devine un om sărac, la aceasta se mai adaugă și umilința de slugă flămândă. Și când a văzut că viața lui biologică slăbește, se afla la limita existenței, și-a venit în sine, adică și-a venit în fire, după cum spune o altă traducere a Evangheliei. Înseamnă ca ceea ce făcea înainte era ceva nefiresc. Era nefiresc să cheltuiasca averea în dezmierdări, în desfătări, era nefiresc să ajunga de la un om bogat la un om sărac și era nefiresc să ajungă din om liber un rob al patimilor și apoi o sluga flămândă prin înstrăinarea de Tatăl, de casa părintească sub pretextul libertății.
El constată că s-a înstrăinat și de sine însuși. A căzut și a decăzut. Și de aceea spune: «Sculamă-voi și voi merge la Tatăl meu». Acest «sculamă-voi» este o manifestare nu doar a unei mișcări fizice, ci și a unei mișcări spirituale, și anume conștientizarea stării de cădere și de decădere în care se afla și dorința de a se întoarce sau converti, a schimba felului de a gândi și de a fi.
Ce inseamnă această foamete mare, această mare lipsă de bunuri materiale? Înseamnă o pedagogie divină, o înțelepciune a lui Dumnezeu care adesea prin lipsuri materiale, pe care le îngăduie oamenilor, îi cheamă să schimbe viața lor sprirituală. Dificultățile exterioare și lipsurile materiale adesea devin o presiune asupra omului și o chemare la trezire duhovnicească, la o gândire serioasă : ce au fost când era belșug și ce au ajuns acum când sunt muritori de foame sau umiliți, când au devenit oameni robi ai patimilor și apoi ai sărăciei.
Evanghelia arată că Tatăl nu a mers spre fiul Lui cu pas domol, ci alergând. Dumnezeu vede când un om se întoarce la El să-și ceară iertare și să puna început bun pentru viața sa, El îl întâmpină cu bucurie, alergând spre cel care dorește să-și schimbe viața. Această alergare a Tatălui spre fiul care se întoarce acasa, arată iubirea multmilostivă a lui Dumnezeu și ieșirea în întâmpinarea celui care dorește să se reîntâlnească cu Dumnezeu.
Nu i-a mai cerut un inventar al averii cheltuite, nu i-a mai cerut socoteală, numărul banilor cheltuiți, pentru că persoana recuperată valorează mai mult decât toate bunurile materiale din lumea aceasta.
Sufletul unui om care se întoarce la Dumnezeu ca să dobândeasca mântuira sau viața veșnica este mai de preț decât toate bunurile materiale limitate și trecătoare.
Haina cea dintâi sau haina cea mai buna este haina pe care o primește omul la botez, haina luminoasă, haina nouă. Iar după botez omul pătează această haină prin păcatele pe care le săvârșește și de acceea prin taina pocăinței se curățește haina sufletului și primim haina cea dintâi. Inelul pe care Tatăl îl pune în degetul fiului reîntors acasă înseamnă iubirea nesfârșită, statornică și neschimbătoare a lui Dumnezeu față de noi. Este inelul reînfierii lui în iubirea părintească.
Încălțămintele acestea noi înseamnă harul sau ajutorul lui Dumnezeu de a călca peste spinii ispitelor, patimilor, iar vițelul cel îngrășat simbolizează sfânta euharistie care se dăruiește oamenilor dupa ce prin spovedanie au primit iertatea păcatelor.
Viorica Guțu
