Îndrumător duhovnicesc din învăţătura cuviosului Paisie de la Neamţ

Îndrumător duhovnicesc din învăţătura cuviosului Paisie de la Neamţ aplicat şi dezvăluit în viaţa urmaşilor săi

Atunci când vorbim despre o îndrumare duhovnicească ne imaginăm cel mai des relaţia dintre părintele duhovnic sau duhovnicul cu fiii săi duhovniceşti, relaţii bazate pe o ascultare completă, indiscutabilă, şi, uneori chiar, pe o împlinire oarbă, necondiţionată a fiecărui cuvînt, ca a unui ordin. Cu toate acestea, acest lucru nu este întotdeauna justificat. Întâlnim atât în Sfânta Scriptură, cât şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi un alt punct de vedere. Această relaţie se exprimă printr-o cooperare şi un ajutor reciproc. Despre acest lucru vorbeşte foarte clar în Epistola sa sobornicească Sfântul Apostol Iacov: „Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului.” Iac.5:16.

În acest an este marcată aniversarea a o mie de ani de prezenţă rusă şi slavă pe Muntele Athos. Printre cuvioşii părinţi de pe Sfîntul Munte sau care au avut o legătură cu Athosul, un loc deosebit îl ocupă cuviosul Paisie de la Neamţ (Velicikovskii) (1722-1794). El a trăit destul de mult pe Athos – 17 ani (1746-1763), şi experienţa pe care a acumulat-o acolo a contribuit la devenirea lui ca gînditor, îndrumător, traducător, scriitor şi în deosebi – stareţ-duhovnic. Cu toate acestea, ca stareţ el a fost deosebit. De ce? În învăţăturile cuviosului Paisie întîlnim o explicaţie, uimitoare prin profunzimea şi forţa sa, despre aşa termen ca „ascetismul colegial”. Ce înseamnă acest lucru?

Ascetismul colegial sau conlucrarea este un comportament, o activitate a unui ascet; ajutor, cooperare în ceva, în cazul nostru în îndrumarea duhovnicească. Important pentru ortodoxie şi pentru activitatea duhovnicească este cuvîntul grecesc – σϒνεργία – sinergie, care se traduce ca „conlucare”, „cooperare”, „colaborare”.

Destul de clar scrie cuviosul despre ascetismul colegial în scrisorile sale adresate iereului Dumitru din Poltava, pe care îl numeşte prieten iubit, preot evlavios, stăpîn şi părinte. P. Dumitru era prieten din copilărie a cuv. Paisie şi a ţinut legătura cu el, avînd dorinţa să aleagă calea monahismului. După cum aflăm mai tîrziu, acest lucru pentru pr. Dumitru, nu era aşa de uşor de îndeplinit, cum făcuseră cuviosul la timpul său. S-au păstrat două scrisori, trimise în Poltava. Ambele erau scrise şi trimise din mănăstirea moldovenească Dragomirna: prima în 1766 şi a doua în 1772.

Pentru a-l înţelege mai bine pe cuviosul Paisie şi abordarea unei astfel de îndrumări spirituale, el face unele însemnări biografice, descoperind căutările sale duhovniceşti, greutăţile pe care le-a întîlnit şi concluziile la care a ajuns. Voi cita fragmente din prima şi a doua scrisoare pentru a înţelege mai bine sensul şi importanţa deciziilor luate:

sfantul_cuvios_paisie_de_la_neamt_8„Să afle deci iubirea ta de Dumnezeu, că ieşind eu din lume cu nespusă râvnă, precum ştii[1], ca să slujesc cu osârdie lui Dumnezeu în călugărie – Dumnezeu ştie, părinte, că nu mint, în tinereţele mele nu m-am învrednicit a vedea la cineva nici urmă de gândire sănătoasă şi dreaptă, sau a primi vreun sfat ori vreo povaţă după învăţătura Sfinţilor Părinţi, adică în ce rânduială şi cu ce înţelegere să încep eu ticăloasa mea călugărie. Căci întrând eu într-o oarecare mănăstire[2] în care m-am învrednicit a primi şi începătura rânduielii monahale, prin nespusa milostivire a lui Dumnezeu, nu m-am învrednicit a auzi de la nimeni măcar vreo urmă de povăţuire sănătoasă sau să cunosc ce este ascultarea, cu ce putere şi înţelegere se săvârşeste ea şi ce fel de folos are ascuns întru sine şi îi aduce ascultătorului, pentru că nici egumenul însuşi, nici cel ce m-a lăsat să vieţuiesc fără nici o povăţuire duhovnicească. Iar părintele meu a petrecut în mănăstire numai o săptămînă după tunderea mea şi s-a dus fără să ştiu unde pînă azi, spunîndu-mi doar atît: „Frate, eşti cărturar, cum te va învăţa Dumnezeu, aşa şi să trăieşti”.

Aşadar, rămînînd eu ca o oaie fără păstor, neocârmuit de nimeni am început să mă mut de ici colo, căutând să aflu folos sufletului meu, odihnă şi ocârmuire. Şi nu le-am găsit pînă ce n-am ajuns în limanul cel lin şi neviforat al Sfîntului Munte, nădăjduind că măcar acolo să câştig oarecare uşurare sufletului meu. Dar şi acolo, cînd am ajuns, puţini fraţi am găsit din poporul nostru rusesc care să cunoască Sfînta Scriptură, cărturari adică.

Prin urmare, (nici aici) nu m-am învrednicit a afla ocârmuirea cea dorită a sufletului meu. Şi am şezut o vreme într-o chilie oarecare[3], într-o singurătate închipuită (părelnică), lăsându-mi sufletul meu şi-n grija lui Dumnezeu. Aici am început să citesc cîte un pic cărţi duhovniceşti, pe care le luam de la binefăcătorii mei întru Domnul, din mănăstirile sîrbă (Hilandar) şi bulgară (Zografu) şi le citeam cu mare atenţie.

Atunci, Domnul înţelepţându-mă pe mine, orbul, am cunoscut ca într-o oglindă cum şi în ce chip mi se cuvine să încep ticăloasa mea călugărie. Şi mi-am dat seama, de cît har Dumnezeiesc m-am lipsit, nesupunându-mă pe mine vreunui părinte iscusit întru ascultare şi cu trupul, şi cu sufletul, neînvrednicindu-mă din neştiinţa mea a afla de la nimeni povăţuire spre acest lucru sfânt.

Atunci am cunoscut că ticăloasa şi părelnica mea linişte nu este pe măsura mea, ci că a vieţui singuri este (potrivit) celor desăvârşiţi şi nepătimaşi. Şi atunci, nepricepându-mă cui să mă supun spre ascultare, fapt pentru care suspinam şi prângeam de multe ori, ca pruncul după ce-i moare maica, şi neaflînd unde să mă supun pentru multe şi binecuvântate pricini, m-am gândit să-mi petrec viaţa pe calea împărătească, împreună cu un frate de un suflet şi un gând. Iar în loc de părinte sa-l avem de povăţuitor pe Dumnezeu şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, şi să ne supunem şi să ne slujim unul altuia, să avem un suflet şi o inimă, şi pe toate cele de nevoie vieţii noastre să le avem de obşte, ştiind că această cale a monahismului este mărturisită de Sfinţii Părinţi, după Sfinta Scriptură.

Şi ajutându-mă Dumnezeu la această bună hotărâre a mea, a venit în Sfîntul Munte un frate[4] în gînd cu mine întru toate – cel dintâi din obştea noastră, care şi până acum, prin harul lui Hristos, se află printre cei vii, şi a început a vieţui cu mine într-un suflet. Şi astfel, prin harul lui Hristos, sufletul meu a găsit în parte oarecare uşurare şi odihna cea mult dorită, învrednicindu-mă şi eu, ticălosul, a vedea măcar o urmă din folosul sfintei ascultări, pe care o aveam unul faţă de altul prin tăierea voilor noastre, având în loc de părinte şi povăţuitor învăţătura Sfinţilor Părinţilor noştri şi supunîndu-ne unul altuia în dragostea lui Dumnezeu”[5].

În aşa mod cuviosul descrie căutările sale duhovniceşti.  Special am citat acest pasaj în întregime pentru a arăta ce obstacole şi complicaţii a întîlnit el în calea sa monahală. Această întrebare rămâne actuală şi orice persoană care caută cu sinceritate o îndrumare spirituală, mai  devreme sau mai târziu se confruntă cu ea. Este foarte interesant să urmărim de asemenea şi ce sfaturi dă stareţul Paisie părintelui Dumitru în privinţa cum trebuie a se lua hotărîri de o importanţă vitală. Despre acest lucru citim deja în a doua scrisoare, scrisă peste 6 ani, posibil după ce părintele Dumitru s-a hotărît definitiv în alegerea călugăriei.

„În primul rînd, preaiubite părinte, urmează ca tu cu acea de Dumnezeu dăruită ţie ajutoare (nevastă) să ţii sfat duhovnicesc, cu a ei în această lucrare învoire. În al doilea rînd, pe copiii tăi să-i pui la cale după lege şi după Dumnezeieşte. În al treilea rînd, care este dintre toate cel mai însemnat, de la Prea Sfinţitul Arhipăstor să ceri binecuvântare pentru un asemenea sfânt lucru, dacă încă Duhul Sfînt îi va insufla în inimă pentru aceasta. Enoriaşilor tăi să le alegi pe măsura ta un preot iscusit[6].

Ultima frază am subliniat-o şi aş vrea desigur să fac unele explicaţii. Cuviosul, ca nimeni altul, înţelegea că nu orice preot poate fi un păstor iscusit şi un îndrumător spiritual. În mod ideal, în fiecare parohie ar trebui să slujească un păstor iscusit, un duhovnic cu experienţă şi ca toţi enoriaşii să se poată mărturisi la el. Dar realitatea este alta, uneori este foarte complicat atît pentru preot, cît şi pentru enoriaşi să găsească, să stabilească unele relaţii duhovniceşti corecte. În practica contemporană, la greci şi la români, a primi la mărturisire şi a deveni duhovnicul cuiva poate doar acel preot care a primit binecuvîntare de la arhiereu după 10, 15 ani de slujire în calitate de preot.  La noi în mănăstire de asemenea nu se dă imediat ascultarea de a fi duhovnic, dar numai după o anumită perioadă de timp, cînd preotul capătă o experienţă corespunzătoare de activitate pastorală, chiar dacă acest lucru, cine şi ce experienţă are, este greu de determinat. De exemplu, în 1888 egumenul Andronic scrie arhiepiscopului Serghie un raport în care îl roagă să dea binecuvîntare încă la trei ieromonahi Silvestru, Gherman (Eremcioi) şi Nicanor ca să mărturisească pe pelerini deoarece „doar un singur ieromonah Iosif (Ioasaf?), care are binecuvîntare să mărturisească pelerinii, deseori din cauza bolii nu poate să îndeplinească această ascultare”[7].

În orice caz, conform tradiţiei greceşti, la începutul slujirii duhovniceşti este necesar de a săvîrşi un anumit cin şi de a citi rugăciunile corespunzătoare. În „Arhieraticon” este cinul de investire a duhovnicului (τάξις ϒενομ ένηεἰςτ ὸποιεῖσ θαι Πνε ϒματικὸν), care constă din începutul obişnuit, rugăciunile: Κύριε᾿Ιησοῦ Χριστέ, ὁΘεὸς ἡμῶν, ὁτῷ Πέτρῳ… (Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Petru…), citirea Evangheliei (Ioan 20. 19-23) şi binecuvîntarea finală (cu cuvintele: „Prin harul Preasfîntului şi Punuitorului legii Duh preotul (numele) este numit ca duhovnic…”) (᾿Αρχιερατικόν. Σ. 152-153). Instrucţiunile duhovnicului sunt rezumate de cuviosul Nicodim Aghioritul (de pe Sfîntul Munte) (1849-1809), contemporan cu cuviosul Paisie (᾿Εξομολοϒητάριον. Βενετια, 1885).

Avertisementele şi sfaturile cuviosului Paisie despre spiritualitate şi duhovnicie sunt foarte valoroase şi rămîn actuale. Trebuie să luăm în consideraţie că cuviosul nu prea a întîlnit printre contemporanii săi mentori cu experienţă. Despre acest lucru scrie în aceeaşi scrisoare către p. Dumitru: „Iar în vremurile cele cumplite de acum lipsind foarte asemenea povăţuitori, fapt vrednic de multă plângere şi tânguire”[8]. Cu toate acestea, cuviosul nu ne sfătuie să lăsăm mîinile în jos şi să ne lăsăm pradă unei relaxări duhovniceşti. Citim mai departe „dacă unii monahi mai râvnitori (şi mireni) vor să placă lui Dumnezeu, printr-o viaţă ca aceasta, numai Dumnezeu Însuşi şi învăţătura cea dumnezeiască a Preacuvioşilor Părinţi dascăli ai vieţuitorilor în obşte, (învăţătura) păzită până acum prin purtarea de grijă a lui Dumnezeui, le poate fi povăţuitor şi învăţător”[9].

Cuviosul Paisie indică trei căi ale monahismului: sihăstria (calea celor perfecţi), comunităţi nu prea mari, vieţuire cu unul sau doi (calea regală), şi chinovie (trăire de obşte, cea mai scurtă şi uşoară cale).sf paisie1

Dar acest lucru poate fi aplicat şi în viaţa de familie. În special a doua cale, numită şi regală. Este important de subliniat aici că cuviosul îl îndeamnă pe părintele Dumitru, chiar dacă avea dorinţa fermă, în acest caz pentru călugărie, să nu facă acest lucru fără a se consulta cu soţia. El o numeşte „de Dumnezeu dăruită ţie ajutoare (nevastă)”. Adică cuviosul ne o indică pe ea ca pe o asociată şi o colaboratoare, nu doar în treburile casnice, dar şi în căutările duhovniceşti, în acest caz în dorinţa de a păşi pe calea monahală. Cred că acest fapt este important să fie luat în considerare şi de soţii, şi de soţi.

Să revenim la cazurile vieţii monahale de la mănăstirea Noul-Neamţ.

Din 1779 pînă la moartea sa, sfîntul Paisie a trăit în Mănăstirea Neamţ, unde a şi fost înmormîntat, primind numele de Paisie de la Neamţ.  Principiul său iniţial de conlucrare l-a întărit în această mănăstire, prin instruirea novicilor şi a fraţilor care veneau să înveţe de la el. Ucenicii săi, proveniţi de la Mănăstirea Neamţ au reînviat duhovnicia în Orientul ortodox, în special în Rusia. Cred că fiecare din noi cunoaşte asemenea mănăstiri ca Optina Pustîni, Valaam, Zosimova Pustîni. Faima ele au primit-o după venirea aici a călugărilor de la Neamţ, ucenicilor cuviosului Paisie. În viaţa a doi urmaşi ai cuviosului : arhimandritul Andronic (Popovici) şi shieromonahul Teofan (Cristi) acest lucru este evidenţiat destul de clar.

Teofan şi Andronic stau la originile mănăstirii Noul-Neamţ. Chiar dacă diferenţa de vîrstă la ei este de 8 ani (1812 şi 1820), ei trăiau ca fraţii-gemeni în toate susţinîndu-se unul pe altul.

Teofan s-a născut la Suceava, a primit o educaţie bună în şcoala româno-germană din oraş. Stăpînea perfect limbile greacă, franceză, rusă, şi bineînţeles germana şi româna. Ducea o corespondenţă vastă şi avea capacităţi administrative excepţionale.

Andronic era din satul Lungani lîngă Tîrgu Frumos, a rămas orfan devreme, mama a murit cînd avea 9 ani, iar tata, cînd avea 11 ani. După aceea a fost luat şi educat la mănăstirea Neamţ, unde trăiau patru unchi şi bunelul său, tatăl mamei. Educaţia primară a primit-o la învăţătorul din sat şi în casa părintească. Tatăl lui a fost preot. În mănăstire s-a format în calitate de cronicar, scriitor duhovnicesc şi traducător.

În formularul de evidenţă, alcătuit pentru fiecare locuitor şi prezentat la eparhia Chişinău în 1882, s-au păstrat cîteva rînduri foarte interesante, care prezintă genul ocupaţiilor şi a ascultărilor monahale.

În drept cu Teofan scrie: „citeşte, cîntă şi scrie în moldovenească foarte bine. În rusă şi greacă bine. Poate să împletească ciorapi”[10]. În drept cu Andronic citim: „Citeşte, cîntă şi scrie în moldovenească foarte bine, în rusă excelent. Confecţionează şi produce potcapuri monahale”[11].

Pentru ambii viaţa în mănăstire ca ucenici ai cuviosului Paisie a devenit un fundament a unei activităţi duhovniceşti şi o apropiere de fraţi pentru a conlucra împreună şi a se ajuta reciproc în direcţia duhovnicească. Ei au petrecut aproape întreaga viaţă monahală conştientă împreună, răbdînd şi confruntînd toate greutăţile şi complicaţiile ei, atît în plan material, cît şi spiritual. Iar greutăţi au fost foarte multe:

– Secularizarea averilor mănăstireşti în 1859, la ordinele domnitorului Alexandru Ioan Cuza,

– Fuga în Basarabia în 1860,

– Frica de a fi expulzaţi din Rusia,

– Organizarea mănăstirii Noul Neamţ în anii 1862-1864,

– Cîrtirea şi revolta unor fraţi în anii 1862-1863,

– Îndepărtarea p. Teofan de la conducerea mănăstirii în perioada 1875-1881.

– Boli şi privări de tot felul.

Arhimamndritul Andronic
Arhimamndritul Andronic

Voi cita trei pasaje, cele mai expresive din viaţa părinţilor Andronic şi Teofan, scrise pe p. Andronic şi folosite de către un locuitor al mănăstirii Noul-Neamţ, ulterior devenit Mitropolit al Basarabiei, Gurie (Grosu), la începutul secolului al XX-lea, în monografia sa „Istoria mănăstirii Noul-Neamţ.” Primul pasaj se referă la fuga lui Andronic din România, al doilea – la prima încercare pe locul nou în 1862, şi al treilea – la perioada îndepărtării p. Teofan de la conducerea mănăstirii.

„Inima este cuprinsă de o tristeţe nemărginită în aceste zile, scrie p. Andronic în amintirile sale. Eu am ştiut că de acum înainte mă despart pentru totdeauna de patria mea, unde m-am născut, unde am fost botezat şi unde au început suferinţele mele. M-am despărţit pentru totdeauna de sfînta mănăstire, în care din copilărie am crescut trupeşte şi duhovniceşte, am fost tuns călugăr, apoi în marea schimă, acolo unde am fost onorat să fiu hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah şi numit duhovnic, acolo unde am avut diferite ascultări întru slava Domnului, uneori foarte grele…iar acum? Acum sunt un vagabond fără paşaport! Pentru ce? Ce am făcut ca să merit prigoană? O Doamne! Este greu să conştientizezi că eşti fugar! Este greu să te desparţi de patrie şi de Sf. Lavră – mama mea spiriturală. Dar se pare că pentru aceasta este voia Domnului”[12].

Această  fugă şi schimbare a ordinii mănăstirii Noul Neamţ a fost făcută cu un singur scop, de a păstra regulamentul şi spiritul cuviosului Paisie, care consta în studiul, traducerea şi interpretarea Sfinţilor Părinţi, slujirea în două limbi (slavonă şi română) şi îndrumarea spirituală.

Al doilea pasaj: „Dar cum în grâu creşte neghină aşa şi între apostoli a fost un trădător, tot astfel şi astăzi din mijlocul fraţilor diavolul i-a adus pe unii fără experienţă în viaţa monahală, stricaţi de ispitele vremii, sufletişti dar fără duh (Iuda 1: 9), care se dedau la diferite feluri de dezordine şi nelegiuri. Toate aceste ispite au căzut în primul rând asupra p. Andronic, care a fost numit mincinos şi vinovat de toate aceste nenorociri, la care ei au fost supuşi. Acelaşi lucru se întîmpla şi la adresa p. Teofan. Ei le spuneau fraţilor că doar Teofan şi Andronic ştiu ce fac, iar lor nu le arată nimic şi că în zadar aşteaptă ei organizarea unei mănăstiri: totul este minciună,  de aceea ei se duc să caute un alt loc”[13].

Şi al treilea citat: „A fost o mare ispită pentru p. Teofan, care şi-a dedicat toată puterea sa, toată viaţa sa fondării mănăstirii – să se vadă eliminat de la activitatea pentru care slujea, înstrăinat de casa pe care a zidit-o, suportînd mari nelinişti, greutăţi şi lipsuri. Ce durere neconsolată şi tristeţe nemărginită ar fi cuprins un alt suflet mai puţin ispitit şi cu mai puţină experienţă în această luptă! Dar p. Teofan cu o faţă veselă, cu recunoştinţă Domnului şi Preasfintei Maicii Sale a lăsat chilia de egumen şi a trecut în alta. Continua el ascultările sale cotidiene, citind Cuvîntul Domnului, cîntarea şi citirea la strană, slujirea în altar şi alte ascultări…”[14].

Această eliminare a fost şi pentru Andronic o mare încercare, deoarece pentru organizarea mănăstirii ei luptau împreună. Din modestia sa el nu descrie trăirile şi suferinţele sale interioare proprii. Aceasta este de la sine înţeles. Cel mai trist lucru a fost că au fost acuzaţi de deturnare de fonduri, risipirea tezaurul mănăstirii, ceea ce nu era adevărat. Ei s-au luptat ca să păstreze fundamentele spirituale, dar au întâlnit dificultăţi destul de lumeşti, venite de la puterea avuţilor, de la conducătorii bisericeşti şi lumeşti. Unul din ctitorii mănăstirii, cneazul Dabija, se revolta pe dreptate: „Atunci când p. Teofan a jertfit în folosul trezoreriei veniturile mănăstirii, şi în plus, o sumă destul de semnificativă pentru burse în cadrul seminarului (şi a şcolii teologice de femei – cîte 2500 de ruble pe an), atunci nimeni nu a contestat dreptul lui de a dispune de averea mănăstirii”[15].

Necătînd la toate aceste obstacole şi complicaţii, viaţa duhovnicească în mănăstirea decurgea paşnic şi atrăgea mulţi tineri şi chiar pe călugări de la alte mănăstiri care se aflau sub îndrumarea spirituală a părinţilor Teofan şi Andronic.

Voi aduce cîteva exemple. Ierodiaconul Calistrat din schitul românesc Prodromul de pe Muntele Athos a trimis două scrisori în 1873 părintelui Andronic, în care relatează concluziile sale şi rugămintea de a-l primi în mănăstirea Noul-Neamţ[16]. Mai înainte a venit de pe Athos şi novicele Gheorghii Ieremcioi, viitorul arhimandrit Gherman, al treilea stareţ. El pînă la venirea la Noul-Neamţ a trăit trei ani în schitul sfîntului Proroc Ilie, pe Athos şi un an în Ierusalim la ascultare la episcopul Chiril (Naumov), şeful Misiunii Duhovniceşti Ruseşti.

Mănăstirea Noul-Neamţ
Mănăstirea Noul-Neamţ

În 1882, în mănăstire trăiau 47 de persoane[17], printre care 15 originari din România, unul bulgar, dintre colonişti şi arhimandritul Samuil Descopulo. În testamentul său spiritual din anii 1882 şi 1885 Samuil scrie: „1. Averea bănească dar şi imobiliară nu am, tot ce poate fi găsit după moartea mea totul las mănăstirii Noul-Neamţ, pentru că m-au primit foarte bine şi aici mi-am găsit liniştea (98 de руб., 70 copeici, 2 Cruci: de arhimandrit şi de bronz, un ceas de aur şi o medalie[18]). 2. Executant al testamentului meu îl numesc pe părintele meu duhovnic egumenul Teofan şi pe toţi sfinţii părinţi care se află în mănăstirea menţionată la care se află toată averea mea, care nu ar fi ea… Rog sfinţii părinţi să mă înmormînteze ca pe un simplu călugăr fără nici un fel de ceremonii”[19].

Foarte interesantă şi intensă a fost corespondenţa patriarhului Ierusalimului Nicodim Ţinţonis[20]cu p. Teofan şi Andronic. După alegerea şi numirea lui Andronic stareţ al mănăstirii, el îi scrie: „Mănăstirea încredinţată administrării Dumneavoastră pentru noi este de neuitat, în special după starea sa spirituală înaltă. Să o lumineze şi acum şi în vecii vecilor acoperămîntul Sfîntului Duh Mîngîietor”[21].

În 1883 a murit shiegumenul Teofan. În registrul morţilor este scris că înainte de moarte s-a mărturisit şi a primit Sfintele Taine. L-a mărturisit fratele său de suferinţă, arhimandritul Andronic[22]. La înmormîntare a venit şi arhimandritul casei episcopale de la Chişinău, părintele Barsonufie. Cu toate acestea, necrologul a fost rostit de p. Andronic: „preaiubite părinte Teofane, ne-ai lăsat pe noi, copii tăi duhovnici, orfani; nu vom mai vedea faţa ta, nu vom mai auzi mustrările şi învăţăturile tale înţelepte şi folositoare sufletului. Nu vom mai vedea zelul tău, care pentru unii încă slabi şi naivi părea destul de crud. Nu! Zelul tău era întru Domnul, pentru prevenirea unei dezordini şi nu provenea din răutate, cum singur îmi spuneai şi cum mulţi înţelegeau… Nu doreai decît binele noii mănăstiri create, deaceea foloseai toate mijloacele: de cîte ori vărsai lacrimi, îi cuprindeai şi sărutai pe fraţi, îi implorai să păstreze pacea şi liniştea şi să nu provoace dezordine”[23]. Aceste cuvinte remarcabile mărturisesc o dragoste frăţească, sfaturile şi cooperarea care exista atît între ei, cît şi între ceilalţi fraţi ai mănăstirii.

O legătură strînsă, apropiată poate fi urmărită între arhimandritul Andronic şi mitropolitul Serghie (Leapedevskii)[24]. Acesta l-a înălţat la treapta de egumen în 1885 şi  l-a confirmat în fruncţia de stareţ[25]. În arhiva mănăstirii Noul-Neamţ s-a păstrat corespondenţa în care ei discutau treburile curente ale mănăstirii, tunderile în monahism, hirotoniile, întîmpinarea oaspeţilor şi alte chestiuni cotidiane şi întrebări duhovniceşti[26].

În aşa mod, vedem că conlucrarea duhovnicească între Teofan şi Andronic a avut o importanţă enormă nu doar pentru ei personal, dar şi pentru frăţia mănăstirii, pentru contemporanii lor,  pentru persoane spirituale sau simpli mireni.

În concluzia acestei teme, aş vrea să prezint cuvintele sfîntului Paisie despre duhovnici şi preoţi. Cred că vor fi utile pentru toţi cei care sunt în căutarea unui mod de viaţă plăcut lui Dumnezeu şi care caută să fie ghidaţi de sfaturi şi îndrumări spirituale. „Dar în vremurile de acum, Sfinţii Părinţi nu poruncesc nicidecum ca cineva să-i înveţe pe fraţi de la sine, ci din Sfânta Scriptură şi din  învăţăturile Preacuvioşilor Părinţi, care ştiind tainele şi puterea Sfintei Scripturi prin Duhul Sfânt şi cu Darul Lui cunoscând mai dinainte lipsa nu puţină din vremurile acestea de pe urmă a învăţăturii celei sănătoase între monahi şi lipsa povăţuitorilor celor adevăraţi, au scris, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, învăţătura lor cea sfîntă şi folositoare de suflet, spre folosul nostru veşnic, spre ocârmuire, întărire şi călăuzirea noastră pe calea mântuirii. Şi în timpurile actuale, povăţuitorii călugărilor şi însuşi ucenicii lor, ţinîndu-se de acestă învăţătură cu smerită înţelepciune şi cu frica lui Dumnezeu, nu-şi greşesc nici mântuirea, nici pe a celor ce ascultă de ei”[27].

Referatul a fost citit la 10 iunie 2016, la întîlnirea cu tinerii de la Catedrala Sfinţilor Trei Ierarhi din Paris, de către ieromonahul Iosif (Pavlinciuc).

Tradus din rusa: Sosanna Didilica.

[1]Probabil ei au învăţat împreună şi au discutat problema monahismului în viaţa cotidiană cu seminariştii Academiei Teologice din Kiev 1735-1739. Comentariu autorului.

[2]Mănăstirea Medvedcovo. Aceasta a fost a doua mănăstire în care el a activat şi a fost tuns rasofor cu numele Platon, de către ieromonahul Nicodim. Comentariu autorului.

[3]În chilia prorocului Ilie, aparţinînd mănăstirii Pantocrator. Comentariu autorului

[4]Vissarion, din Ţara Românească. Comentariu autorului.

[5]Prima scrisoare către iereul Dumitru 1766. http://azbyka.ru/otechnik/Paisij_Velichkovskij/pisma-iereju-dimitriju  Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești. Vol II. Editura Doxologia, 2010. P. 151-153.

[6]Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești. Vol I. Editura Doxologia, 2010. P. 29.

[7]ANRM. F. 2119. Inv. 1. D. 103. F. 4.

[8] Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești. Vol II. Editura Doxologia, 2010. P. 149.

[9]Tot acolo.

[10]ANRM. F. 2119. Inv. 1. D. 31. F. 815.

[11]Ibidem.

[12] Gurii Grosu, arhimandrit. Istoria mănăstirii Noul-Neamţ. Chişinău, 1911, p. 71.

[13] Tot acolo, pag. 75.

[14] Tot acolo, pag. 127.

[15]Tot acolo, pag. 128.

[16] ANRM. F. 2119. Inv. 1. D. 26. F. 76-79.

[17]Ibidem. D. 31. F. 829 (verso).

[18]Ibidem. D. 112. F. 2.

[19]Ibidem. F.  18 (verso).

[20]Patriarhul Nicodim (greacă ΠατριάρχηςΝικόδημοςοΑ’; în lume – Nicolaos Ţinţonis, greacă ΝικόλαοςΤσιντσώνης; 18 (30) noiembrie 1828, Constantinopol, Imperiul Osman – 5 (18) februarie 1910, Halki) – episcopul bisericii ortodoxe a Ierusalimului; din 1883 pînă în 1890 – al 135-lea Patriarh al Ierusalimului şi al Întregii Palestine. Biografia (wikitiex) – S-a născut la 18 (30) noiembrie 1828 la Constantinopol, într-o familie ortodoxă grecească. Studii primare a obţinut în şcoala de pe lîngă Patriarhiei Constantinopolului, iar mai tîrziu a terminat Şcoala Teologică pe ins. Halki. A lucrat învăţător în una din şcolile ortodoxe din ierusalim, apoi a devenit diacon (peste un an – protodiacon). În 1859 devine arhimandrit, iar în 1860 a primit onorabila funcţie de şef al proprietăţilor frăţiei Sfîntului Mormînt în Basarabia. A ţinut corespondenţa cu multi demnitari din Sanct-Petersburg. În 1872 a fost chemat la Ierusalim, unde a fost numit marele dragoman al patriarhiei Ierusalimului. Atunci cînd a izbucnit conflictul între greci şi arabi, el a fost trimis de către patriarhul Ierusalimului Procopie al II în Acra pentru a împăca părţile adverse. În 1877 a fost trimis la Moscova, devenind stareţul bisericii Ierusalimului şi reprezentantul patriarhiei Ierusalimului în Rusia. Mitropolitul de Novgorod şi Sankt-Petersburg Isidor (Nicoliskii) l-a hirotonit episcop de Tabor. La 4 august 1883 a primit înştiinţare din Ierusalim despre alegerea lui prin corespondenţă la catedra patriarhiei Ierusalimului. Intrînd în funcţie, el a început să se lupte cu activitatea misioneră catolică şi protestantă în Palestina, şi a reuşit, păstrîndu-i pe mulţi din turma sa în Ortodoxie, şi chiar convertind pe unii catolici şi protestanţi la ortodoxie. În 1885 a efectuat o examinare a teritoriului Palestinei. La întoarcerea în Ierusalim, a cerut conducerii osamen să unească sfinţeniile aflate în posesia musulmanilor la proprietatea ortodocşilor. A construit şi reconstruit multe biserici şi mănăstiri, aproape dublu a mărit numărul şcolilor populare. La 30 iulie 1890 şi-a lăsat postul şi s-a retras pe ins. Halki. Pînă la moartea sa primea pensie de la patriarhia ierusalimului (în jur de 5 mii de ruble pe an) şi tot aşa o sumă din Rusia (conform ordinului Împăratului Alexandru al III-lea din mijloacele sale personale). De pensia în valoare de 50 de lire (în jur de 450 de ruble) lunar, propusă de sulta, a refuzat. A murit la 5 (18) februarie 1910 pe insula Halki.

[21]ANRM. F. 2119. Inv. 1. D. 72. F. 29-30.

[22]Ibidem. D. 80. F. 4.

[23] Citat după Gurie Grosu, pag. 137.

[24]Mitropolitul Serghie în lume Nicolai Iacovlevici Leapidesckii sau Leapidesckii-Karkadinovskii; 9 (21) mai 1829, Tula – 11 (23) februarie 1898, Sankt-Petersurg – episcop al Bisericii ortodoxe Ruse, arhiepiscop de Chişinău şi Hotin (1882-1891), mitropolit al Moscovei şi Kolomeea (1893-1898). Scriitor religios. Magistru în teologie. Membru de onoare a Comunităţii imperiale Ortodoxe din Palestina.

[25]ANRM. F. 2119. Inv. 1. D. 26. F. 2-3.

[26]Ibidem. D. 92.

[27]Sfântul Paisie de la Neamț, Cuvinte și scrisori duhovnicești. Vol II. Editura Doxologia, 2010. P. 149-150.

Comentarii

Articole similare

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *